Jamiroquai - Rock Dust Light Star
Rezultat: Desi au trecut cinci ani de cand n-am mai auzit nimic nou din partea trupei al carei lider e cunoscut si ca “cowboy-ul cu palarie”, discul asta nu poate fi considerat un comeback in adevaratul sens al cuvantului. Si asta fiindca albumul nu e nici mai bun nici mai rau decat precedentele sale realizari: e la fel de profi!
E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa? Asadar pentru amatorii de contabilitate, trebuie remarcat ca din punct de vedere stilistic Jamiroquai nu straluceste cu nimic, capitolul “noutati” fiind lasat undeva de izbeliste. Desi e un drum cat se poate de previzibil, am obligatia sa va anunt ca discul asta e pur si simplu bun. Nu face parte din categoria muzicilor care sa te faca sa pici pe spate, dar poate fi inclus lejer in cutiuta cu “dulceturi” a oricarui meloman care vibreaza pe funk. Recunosc, aveam asteptari poate prea mari de la acest disc, dar nu e defel dezamagitor.
Dupa cum era de asteptat, single-ul Blue Skies e unul din momentele de senzatie ale discului, dar este acompaniat din fericire de alte delicatese sonore care curg una dupa alta. Cum ar fi White Knuckle Ride cu al ei ritm disco – funk de exceptie, care se recomanda a fi unul din hiturile de rezistenta ale grupului, fiind cel putin la acelasi nivel ca si Canned Heat sau Space Cowboy. Funkul specific anilor 70 se regaseste in mai multe piese, fiind cel mai memorabil pe Blue Skies, dar nici soul-ul nu e lasat la o parte, fiind prezent pe Smoke and Mirrors, o melodie care ar putea fi un tribut lui Isaac Hayes, de exemplu. Printre bucatile mai rock ale discului se numara si Hurtin, o piesa cu un vag iz de Lenny Kravitz, care pe alocuri la refren atinge plaja sonora folosita mai demultisor de George Michael. Unicul punct mai putin inspirat il reprezinta Hey Floyd, si asta pur si simplu fiindca reggae-ul etalat aici nu se mixeaza prea fericit cu celelalte influente. O alta surpriza de proportii, de aceasta data care merita trecuta la cele placute este Goodbye to my dancer, care geme de influente Eagles sau Santana si reuseste sa aduca noi influente acestui material.
Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….
Fata de precedentul disc, Rock Dust Light Star e mai domol cu efectele elctronice, dar aduce in plus sound-uri gospel. Se poate spune ca Jamiroquai e putintel mai pop. Dar, sa nu uitam Jayson Kay si trupa sa au fost maestri Universului atunci cand vine vorba de a face un melanj intre “comert” si “arta”, recte pop si jazz. E o muzichie care iti face placere s-o auzi in fundal in timp ce ai niscaiva treburi, dar se comporta foarte bine si atunci cand ai chef de auditie si-ti terorizezi vecinii de bloc cu volumul amplificatorului dat mult catre partea superioara.
Recomandari: In cazul in care funky e un cuvant care va caracterizeaza, Rock Dust Light Star nu are contraindicatii. Merge, pe repeat inclusiv….
Comentarii
Trimiteți un comentariu