The Phantom Band - The Wants

Asteptari: The Phantom Band e o trupa scotiana ce a facut ceva valuri in randul criricilor muzicali datorita albumului lor de debut Checkmate Savage, aparut in luna ianuarie a anului trecut. Interesant este ca inaintea albumului de debut trupa a concertat sub diverse nume, schimbandu-si practic titulatura la fiecare cateva luni.

Rezultat: Unele albume sunt create pentru a-ti induce o stare de reverie, altele pentru a-ti inocula un plus de energie. Dar tot mai putine materiale discografice din zilele noastre reusesc sa te bulverseze din prima. Mi s-a intamplat cu acest The Wants: a fost dragoste la prima vedere. Cine ar fi crezut?....Dupa auditia materialului am facut din nou un research, convins fiind de faptul ca muzica asta n-are cum sa fie inventata in Scotia. Si totusi da! Baietii astia provin din Glasgow dar ceea ce rasuna din compozitii nu e defel scottish. Poate doar accentul solistului, dar asta numai in cazul in care aveti certificate peste certificate de cunoastere a limbii engleze. Si lungimea pieselor e putintel anti – trendy, marea majoritate a lor osciland undeva intre 5 si 6 minute fiecare. Dar gata cu amanuntele, haideti sa vedem/auzim ce e atat de special la acesti The Phantom Band. Stilistic ceea ce-ti aud urechile e aparent o salata de  folk, rock cu radacini americane, putintel post punk si chiar si niscaiva accente dark. Peste care se adauga si niste glam – rock, ba chiar si psyhadelic. Era sa uit: nu lipseste nici muzica electronica. Intr-un cuvant, e o muzica imprevizibila. In doua cuvinte, e un ghiveci adorabil. In care din loc in loc ai impresia ca structura compozitiilor seamana suspect de mult cu metodele folosite in krautrock.

Ajungand direct in miezul problemei, ma vad nevoit sa decretez The None of One drept “cireasa de pe tort”. E plina de sarm, e track-ul cu numarul patru din cele noua bucati ale acestui disc si se cere ascultata cu atentie. Pret de trei minutele, piesa are un vag iz de Sonic Youth in momentele lor mai lente, fara a fi remarcabila. Lucrurile se schimba brusc, cand efectiv nu te astepti. Melodia se redreseaza brutal si capata tot mai multa energie, fiind aproape de explozie pe final. E pe alocuri ca si cum Talking Heads ar canta un cover dupa Pink Floyd, dar are si synth-uri ce amintesc fie de MGMT, fie de New Order. Epitelele pot continua la nesfarsit pentru aceasta reala capodopera a discului, care dincolo de portiunile lente, energia punk si synth-ul specific muzicii electronice mai ofera pe final si bucatele ambientale, scoase parca din visteria celor de la  The Orb. Compozitiile scotienilor sunt inovatoare in primul rand gratie felului in care rotesc accentul pus pe diverse instrumente.  Pe alocuri, trupa da impresia unui rock – band care a intrat intr-un magazin de instrumente electronice si face un jam session pe diverse synth-uri, cea mai elocventa dovada in sustinerea acestei afirmatii fiind piesa Walls. Piesa A Glamour care deschide albumul este un alt exemplu de psychadelic – pop daca vreti, un fel de Muse imbibat cu accente Joy Division, o melodie care contrar feeling-ului dark pe care o emana, are  niste armonii car se poate de vesele. Dincolo de vocea lui Rick Anthony, o buna parte din sarmul scotienilor provine tocmai din amestecarea dubioasa a unor stiluri. Primele secunde ale piesei numite O incep de parca ar anunta o piesa euro – disco (de genul September), dar artificiile sonore ce intra rand pe rand in ecuatie reusesc sa creeze un feeling aparte. Alte ingrediente ale materialului includ folosirea dulcimerului (un instrument medieval socotit stramosul tambalului) si a pianului electric Wurlitzer. Into the corn este un alt exemplu de piesa aproape imposibil de incadrat: suna pe alocuri a folk, alteori a rock din seria americana iar linia de synth nu are cum sa nu-ti aminteasca de vremurile bune ale celor de la LCD Soundsystem. Finalul unui album mirific nu are cum sa nu fie dement: Goodnight Arrow pleaca la drum de parca ar fi Sigue Sigue Sputnik, pentru ca pe parcurs sa se “aseze” in ceva nedefinit, dar cu vino-ncoa. Muzica aceasta e intriganta din cale afara, ceea ce confera un farmec de zile mari. Multi critici muzicali au definit The Phantom Band ca fiind un soi de “pop psychadelic modern“, eticheta absolut aiurea in umila-mi parere. E drept, personal nu gasesc eticheta care sa incadreze stilistic The Phantom Band. Dar certific faptul ca discul asta merita ascultat pe repeat de mai multe ori. Viata e prea scurta pentru a irosi o asemenea delicatesa, credeti-ma pe cuvant. Banuiesc ca The Wants nu va figura in prea multe clasamente cu „best of” ale anului in curs, dar merita cu prisosinta.

Recomandari: Tuturor melomanilor care vor sa studieze o trupa gigantica in devenire….