My Chemical Romance - Danger Days: The True Lives of the Fabulous Killjoys
Asteptari: Avem o formatie americana din New Jersey, care a scos trei albume de succes. E acea trupa care a avut parte de valva en – gros dupa ce o fetita de 13 ani din Marea Britanie s-a sinucis in 2008 iar Daily Mail a insinuat ca vina morala pentru aceasta tragedie o purtau My Chemical Romance, pentru ca ar fi promovat curentul “emo”.
Rezultat: Probabil ca daca acest al 4-lea album discografic al trupei ar fi aparut in vremurile in care Green Day cucerea lumea prin punk-ul lor de gen “guma de mestecat”, intr-adevar ar fi fost o chestie care sa te dea pe spate. Ceea ce nu inseamna defel ca discul acesta poate fi aruncat undeva la sertarul cu rebuturi. Are deopotriva momente interesante dar si portiuni in care efectiv ai impresia ca ceea ce suna din difuzoare e o gluma proasta.
Desi e una din cele mai melodioase si slagaroase piese de pe acest disc, melodia botezata Na, na, na, na nu reuseste sa treaca de examenul care desparte chestiile serioase de celelalte. Oricat ai intoarce problema pe toate partile, e greu de stabilit daca aerul de teatru care emana din piese e unul care vine din adancul inimii sau e doar o manevra iscusita de marketing. Multe portiuni ale pieselor amintesc de energia degajata de The Ramones sau Sex Pistols, insa printre influentele care se simt pe ici pe colo mai rasar din cand in cand si dulcegarii din visteria Bon Jovi. Sau accente de Queen si chiar U2. Nu stiu daca asta a fost intentia, dar discul asta pare a fi un talmes – balmes “croit” pentru mai multe categorii de “target”-uri, chestiune care la urma urmei e cu doua taisuri. E ca si un club care luni are program de hip hop, marti reggae, miercuri latino, joi house, vineri dubstep iar sambata trance.
Revenind la disc, reiterez ideea ca unele track-uri sunt acceptabile, iar altele obosesc. Exista din plin si categoria de mijloc, in care melodiile incep promitator dar sfarsesc jalnic. E plin de contradictii, ceea ce la urma urmei nu-i chiar asa de rau. De vis e Planetary (Go), o piesa aproape de nerecunoscut pentru My Chemical Romance, in care sytnh-urile sunt adorabile iar portiuni substantiale din partea vocala amintesc de perioada in care cei de la E.M.F. cantau de zor “Unbelievable”. Party Poison incepe cu “Everybody pay attention to me“, dupa care devine un fel de nu – metal – punk croit pentru dancefloor, cu referinte la Kick out the jams- ul celor de la MC5. E genul acela de piesa care poate fi judecat in doua variante: in caz ca esti in toane bune te ridica de pe scaun, dar daca esti sictirit din varii motive s-ar putea sa consideri ca e mai bine sa apesi butonul de skip al CD player-ului. E zgomot cat cuprinde, pe alocuri inspirat, dar in altele de evitat. Nu lipsesc nici piesele pe care chiar de la prima auditie ti le imaginezi cantate pe la open – air – uri cu mii de maini ridicate in aer, ca Sing sau S/C/A/R/E/C/R/O/W.
N-am pomenit nimic de conceptul acestui disc. Fara a intra prea mult in amanunte, actiunea se intampla in 2019 unde niste fiinte umane lupta impotriva omului negru, care poarta hilarul nume de Better Living Industries. Apreciez pe deplin ideea de concept, care lipseste tot mai acut din muzica zilelor noastre, chiar daca visavis de tema inventata de My Chemical Romance au niscaiva retineri. Sau un sentiment de deja – vu. Per total, discul asta e unul destul de intrigant. Chiar daca adeseori ai impresia ca asisti la o piesa de teatru proasta, exista momente in care te bucuri ca spre deosbire de vecinii tai de scara care frecventeaza garajul din spatele blocului, ai ajuns la teatru!
Recomandari: Daca ati auzit vreodata vreo piesa din cele trei albume anterioare si ati fredonat-o macar pentru o clipa, discul acesta poate reprezenta o auditie placuta.
Desi e una din cele mai melodioase si slagaroase piese de pe acest disc, melodia botezata Na, na, na, na nu reuseste sa treaca de examenul care desparte chestiile serioase de celelalte. Oricat ai intoarce problema pe toate partile, e greu de stabilit daca aerul de teatru care emana din piese e unul care vine din adancul inimii sau e doar o manevra iscusita de marketing. Multe portiuni ale pieselor amintesc de energia degajata de The Ramones sau Sex Pistols, insa printre influentele care se simt pe ici pe colo mai rasar din cand in cand si dulcegarii din visteria Bon Jovi. Sau accente de Queen si chiar U2. Nu stiu daca asta a fost intentia, dar discul asta pare a fi un talmes – balmes “croit” pentru mai multe categorii de “target”-uri, chestiune care la urma urmei e cu doua taisuri. E ca si un club care luni are program de hip hop, marti reggae, miercuri latino, joi house, vineri dubstep iar sambata trance.
Revenind la disc, reiterez ideea ca unele track-uri sunt acceptabile, iar altele obosesc. Exista din plin si categoria de mijloc, in care melodiile incep promitator dar sfarsesc jalnic. E plin de contradictii, ceea ce la urma urmei nu-i chiar asa de rau. De vis e Planetary (Go), o piesa aproape de nerecunoscut pentru My Chemical Romance, in care sytnh-urile sunt adorabile iar portiuni substantiale din partea vocala amintesc de perioada in care cei de la E.M.F. cantau de zor “Unbelievable”. Party Poison incepe cu “Everybody pay attention to me“, dupa care devine un fel de nu – metal – punk croit pentru dancefloor, cu referinte la Kick out the jams- ul celor de la MC5. E genul acela de piesa care poate fi judecat in doua variante: in caz ca esti in toane bune te ridica de pe scaun, dar daca esti sictirit din varii motive s-ar putea sa consideri ca e mai bine sa apesi butonul de skip al CD player-ului. E zgomot cat cuprinde, pe alocuri inspirat, dar in altele de evitat. Nu lipsesc nici piesele pe care chiar de la prima auditie ti le imaginezi cantate pe la open – air – uri cu mii de maini ridicate in aer, ca Sing sau S/C/A/R/E/C/R/O/W.
N-am pomenit nimic de conceptul acestui disc. Fara a intra prea mult in amanunte, actiunea se intampla in 2019 unde niste fiinte umane lupta impotriva omului negru, care poarta hilarul nume de Better Living Industries. Apreciez pe deplin ideea de concept, care lipseste tot mai acut din muzica zilelor noastre, chiar daca visavis de tema inventata de My Chemical Romance au niscaiva retineri. Sau un sentiment de deja – vu. Per total, discul asta e unul destul de intrigant. Chiar daca adeseori ai impresia ca asisti la o piesa de teatru proasta, exista momente in care te bucuri ca spre deosbire de vecinii tai de scara care frecventeaza garajul din spatele blocului, ai ajuns la teatru!
Recomandari: Daca ati auzit vreodata vreo piesa din cele trei albume anterioare si ati fredonat-o macar pentru o clipa, discul acesta poate reprezenta o auditie placuta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu