John Legend & The Roots - Wake Up!

Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.

Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.

Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.

Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....

I Blame Coco - The Constant

Asteptari: Atunci cand toata lumea stie ca esti fiica lui Sting, e clar ca debutul nu poate fi decat unul anevoios. Carevasazica, asteptarile sunt cat se poate de mari. Coco are 20 de ani si numele de Eliot Paulina Sumner in cartea de identitate, iar The Constant e albumul de debut, care a fost promovat si printr-un concert unic in Europa de Est, care a avut loc in Bucuresti, chiar inaintea aparitiei oficiale a acestuia.

Rezultat: Oricat ai vrea sa ocolesti subiectul, n-ai cum sa ignori faptul ca ceea ce rasuna din boxe e o muzica inventata de fata lui Sting. Pe de o parte, un lucru e cat se poate de sigur: exista multe momente aici in care Coco iti aduce aminte de celebrul sau tatic. Pe de alta parte, daca e sa arunci o privire asupra compozitiilor, e greu de crezut ca vei gasi ceva de genul Roxanne, Message in a bottle sau poate chiar English Man In N.Y.. Desigur, la 20 de ani nici Sting n-a fost defel un geniu muzical. Primul sau album de succes cu The Police, Oulandos d Amour a fost editat in 1978, pe cad avea 27 de ani. Asadar matematic, Coco a luat-o inaintea tatalui. Linia urmata de ea e una aproape trendy (cel putin in Marea Britanie) fiind un amestec de chitari din zona „alternativa” cu nemuritoarele sound-uri de synth readuse la moda in ultima vreme de Florence & The Machine sau chiar La Roux.

Inca din startul acestui disc, de la piesa Selfmachine e clar pentru toata lumea ca synth-urile sunt cat se poate de contagioase, piesa avand un pic si din isteria celor de la The Killers.  Noul single Spirit Golden are si el o oarecare prestanta, dar dincolo de vocea cat se poate de placuta a solistei exista multe chestiuni care nu-s chiar favorabile. In principal, e vorba de un anumit sablon al constructiilor, care oricat de interesant ri s-ar parea la inceput, devine predictibil pe parcurs. Cover-ul dupa single-ul lui Neil Young din 1970, Only love can break your heart nu reuseste sa capteze atentia prin nicio nota iar It's About to Get Worse are aceeasi soarta, nefiind deloc o piesa memorabila. Cireasa de pe tortul acestui The Constant este Caesar. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca alaturi de Coco apare si Robyn, ci pentru atitudinea usor punk a piesei, care o recomanda a fi un fel de Blondie updatat pentru anii in curs. Deosebit de percutanta e si melodia Please Rewind, al carei refren seamana intr-o oarecare masura cu celebra piesa a celor de la The Police, Message in the bottle. Per total e un album decent. Care lasa impresia ca putea fi si mai bun. Dar poate ca daca aceasta Coco n-ar fi fost fiica lui Sting, aplauzele ar fi fost mult mai furtunoase. Asa, ele raman in zona „moderata“

Recomandari: Pentru amatorii de muzici decente, indiferent daca au auzit vreodata sau nu de Gordon Matthew Thomas Sumner.

Yazoo - Reconnected Live

Asteptari: Desi au avut parte de doar doua albume, grupul synthpop alcatuit din Vince Clark (ex – Depeche Mode) si Alison Moyet a lasat o urma cat se poate de adanca in muzica moderna, compozitiile lor fiind considerate o influenta majora pentru nume ca LCD Soundsystem, Hercules and Love Affair sau La Roux, ca sa amintim doar cateva. Reconnected Live este un album inregistrat in timpul turneului lor de acum doi ani si cuprinde 20 de melodii.

Rezultat: Yazoo ramane unul din paradoxurile muzicii moderne. N-am sa intru acum in scurta istorie a trupei care a „activat“ doar 18 luni timp in care a sustinut 24 de concerte, insa nu am cum sa nu remarc faptul ca mostenirea muzicala pe care au lasat-o Vince Clark si Alison Moyet cu albumele lor Upstairs at Erics si You and me both este subapreciata in zilele noastre. Din pacate, inca inaintea de aparitia celui de-al doilea album al lor, cei doi au anuntat ca pun capat proiectului. Din fericire, Alison si-a continuat cariera solo iar Vince a pus bazele trupei Erasure. Melodiile lor au influentat o sumedenie de artisti in ultimii 25 de ani, ADN-ul lor muzical fiind preluat si adaptat de mii de ori dupa aceea.

Discul de fata este unul de exceptie din mai multe motive. Primul ar fi acela ca duetul a interpretat pentru prima oara live cantece incluse in You and me both, cel de-al doilea (si ultimul) disc al formatiei. Nu mai putin interesant e faptul ca spre deosebire de multe alte trupe ale anilor 80, cei de la Yazoo n-au sarit prea usor in mania “comeback”-urilor doar de dragul banilor, cele cateva concerte sustinute in 2008 venind la nu mai putin de 25 de ani dupa destramarea trupei. Un alt motiv pentru care acest dublu disc merita sa fie pus in rama de catre orice depesist sau amator de synth – pop este acela ca pe parcursul pieselor Alison Moyet se arata extrem de surprinsa de reactia calduroasa a publicului. Fiecare secunda iti da impresia ca Alison e pur si simplu incantata de ceea ce se intampla pe scena. E acea bucurie in a face ceva care iti place cu adevarat, chestiune care se simte de la o posta. Nu e un comeback din acela din categoria “lets do it for the money”, e o reuniune in care se simte ca s-a pus mult suflet, iar rezultatul este unul pe masura.

E greu de crezut, dar cateva din imnurile anilor 80 n-au fost cantate niciodata live. Inclusiv Nobody s diary, piesa care deschide acest disc de exceptie. Fanii Yazoo vor remarca inca din prima secunda faptul ca o buna parte din vechile sound-uri de synth au fost inlocuite cu tehnologia digitala moderna. Dincolo de surpriza unui sound mai “altfel”, melodiile isi pastreaza pe deplin din farmec, iar micile dialoguri ale lui Alison cu publicul dau o savoare aparte materialului. Categoric, “garda” veche care a prins piesele Yazoo in vremurile in care MP3-ul era in stadiul de “de inventat” va fi extrem de fericita dupa auditia celor 20 de melodii incluse pe acest dublu disc. Exista posibilitatea ca si garda tanara sa fie cu urechile ciulite dupa acest material si sa realizeze ca o gramada din curentele zilelor noastre. E un disc simplu, onest care descrie pe deplin synth – pop – ul adevarat. O analiza separata a celor 20 de piese de aici este cat se poate de ridicola. E destul sa amintesc faptul ca printre piese se numara marile slagare dar si cateva din momentele “uitate”. Cum ar fi Winter Kills, care demonstreaza motivul pentru care vocea solistei a fost considerata “de exceptie”. Avem parte aici si de Sweet thing, care e un stramos autentic al curentului “dance” din zilele noastre. Nu lipsesc nici Goodbye 70s, Situation, Don’t go sau Bring Your Love Down (Didn't I), melodii care reusesc si astazi sa creeze vii emotii in randul melomanilor.

Recomandari: Daca ati fredonat vreodata Yazoo (sau Yaz, cum au fost ptomovati in America), cuvintele nu-si au rostul: e un material pentru care merita sa faci orice fel de sacrificii. Poate fi o auditie interesanta si pentru aceia care vor sa-si formeze o cultura muzicala, Recconteced Live fiind o poarta care duce la una din cele mai inovative trupe ale anilor 80. Categoric, e o recomandare cu litere mari pentru oricine!

James Blunt - Some kind of trouble

Asteptari: James Blunt e un tip care-si trage seva din compozitorii anilor 70 si face un adult – oriented pop de moda veche. Muzicianul a debutat acum cinci ani cu Back to Bedlam, un disc care a inclus una din cele mai mediatizate balade ale anului, You re beutiful. Fostul soldat britanic care a participat la operatiunile din Kosovo in 1999, a mai editat un disc in anul 2007 sub numele de All the last souls.

Rezultat: Vocea pitigaiata a lui Blunt e una care n-are cum sa te lase indiferent: fie fredonezi alaturi de el si ii recunosti talentul, fie te gandesti cat de bine ar fi fost ca aceste melodii sa fi fost cantate undeva intr-un buncar al armarei britanice. Poate nu e deloc intamplator faptul ca intr-un clasament realizat de o publicatie britanica melodia You re beautiful a castigat lejer titlul de cea mai iritanta melodie a tuturor timpurilor, reusind sa intreaca pana si piesa Crazy Fog! Si de aceasta data, trademark-ul vocii plangacioase reuseste sa irite pana si cele mai calme persoane, astfel incat inainte de ascultarea acestui material va recomand sa va inarmati cu o rabdare deosebita. Desi in comunicatul de presa al acestui disc se anunta cu surle si trambite faptul ca spre deosebire de celelalte doua melodii, piesele de aici sunt mult mai optimiste, mare schimbare nu prea se observa. Dincolo de textele optimiste, aproape fiecare piesa din acest album e construita pe acelasi calapod care l-a facut celebru si care l-a ajutat sa vanda impreionanta cifra de 12 milioane de discuri din primul sau album. Adica nitel pian, acorduri soft si vocea cat se poate de „in fata”.

Single-ul Stay the night are ca tema fiorul intalnirii unei prietene de sex feminin si e unicul momenr in care discul nu e insipid, incolor si inodor. Chiar daca pentru ultima piesa, Turn me on, muzicianul incearca sa scoata atmosfera din letargie, e prea tarziu, fiindca stiti voi vorba aceea: cu o floare nu se face primavara. Urechile obisnuite cu slagarele de radio „top 40”, care nu dau prea mare importanta scheletului sonor al unei compozitii, nu vor fi deranjate prea mult de aceasta realizare. Probabil ca in anumite momente, discul poate fi unul pe care cu ingaduinta il asculti cap – coada. Depinde de structura interioara a fiecaruia. Pentru aceia care inca mai vad muzica drept o arta, Some kind of trouble e un album depresiv si neinteresant. O buna parte din stupizenia acestuia este corelata direct cu vocea „nenaturala” a muzicianului. Chiar daca nu stralucesc de fel, unele compozitii ar suna mult mai bine cu o voce ceva mai neutra.

Recomandari: Inchipuiti-va cum ar fi sa asculti pe repeat vreo doua saptamani in continuu melodia Crazy Fog. E exact starea care ti-o inspira aceasta auditie. Recomandat doar pentru aceia care au tendinte sonore sado – mazo....

Omega - Rhapsody

E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe maghiare (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.

Asteptari: Omega este una din cele mai legendare formatii maghiare, care a luat fiinta in 1962 si a avut succes si pe plan international, una din piesele lor Gyöngyhajú lány (aparuta initial in 1969) fiind preluata printre altele si de Scorpions. Cel de-al 16-lea disc al lor Égi jel: Omega a aparut acum patru ani, fiind materialul discografic cu numarul 16 din visteria trupei.

Rezultat: E o treaba destul de riscanta sa prelucrezi simfonic niste piese rock intrate in visteria sertarului pe care sta scris “clasic”. Noul disc al legendarei trupe (realizat in formula János Kóbor "Mecky"- solist, Ferenc Debreceni „Ciki" – tobe si László Benkő "Laci" – keyboards si voce), cuprinde o sumedenie de hituri reorchestrate in maniera clasica, dar in mod surprinzator nu include doua dintre cele mai mari hituri ale formatiei, Gyöngyhajú lány si Petróleum lámpa. Avand in vedere ca discul Rhapsody a aparut la casa de discuri germana Edel, muzicienii au inclus atat piese cantate in maghiara cat si melodii in engleza.

Discul debuteaza cu cateva acorduri din rapsodia lui Liszt Ferenc, dupa care auditoriul este invitat in piesa Overture din ultimul lor album editat in limba engleza Transcendent (aparut acum 14 ani). Dealtfel majoritatea melodiilor cantate in engleza sunt extrase din acest disc relativ necunoscut al trupei. Unul din marile lor hituri numit Az arc are parte de o varianta cat se poate de interesanta, cu chitarile putin mai in spate si cu mai multe instrumente de suflat in prim plan, in timp ce Tower of Babel da impresia unui cantec razboinic gratie percutiei. Napot hoztam csillagot e putintel mai scurta decat originala melodie aparuta pe discul lor "Idörabló fiind unul din momentele izbutite ale acestui album.. Unica piesa in care avem parte de text si in engleza si in maghiara este Child in your arms. Desi are parte de o reorchestrare simfonica, discul Rhapsody este eminamente rock, recomandandu-se a fi o auditie placuta pentru aceia care iubesc rock-ul anilor 70 – 80.

Recomandari: Pentru o seara nostalgica de toamna in maniera rock. Chiar daca multe din originalele acestor piese sunt cel putin la fel de bune ca cele incluse aici, merita pe deplin sa va dedicati 68 de minute din viata pentru aceasta auditie.