Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004, norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu consolideze reputatia unui artist care vine parca din alta lume. Atentie, dincolo de eventualul feeling de nostalgie pe care il emana compozitiile sale, muzica norvegianului este plina de armonii moderne. Fara indoiala, momentul principal al acestui mini - disc este Inspector Norse, o melodie care a intrat deja de ceva vreme in playlist-urile unor DJ din breasla. Piesa asta defineste cat se poate de exact notiunea de „night out”, reusind sa fie o combinatie perfecta de beat si melodicitate. Ca si restul track-urilor de aici a fost creata pe un sintetizator semi-modular ARP 2600, si exceleaza in „good feeling”. Sincer, piesa asta te umple cu buna dispozitie mai mult decat daca ai fi vizionat una dupa alta secvente cu Fernandel, Louis de Funes si Mr. Bean. Fiindca celelalte piese de aici nu se ridica la inaltimea acesteia, prea multe lucruri despre acestea n-ar fi de spus. Myggsommer, e plina de acel iz balearic si se recomanda a fi ascultata intr-o duminica dimineata iar Swing Star (Pt 1), aduce nitel a Tangerine Dream, in timp ce versiunea secunda a acestei piese e tot un soi de midtempo plin de arpegii frumusele. Se merita oare sa oferi punctaj maxim unui mini – disc ce are o singura piesa fantastica? Categoric, da, caci Todd Terje e the real one. De ascultat la maxim!
Haideti sa va marturisesc un secret: Heaven a fost una din cele mai misto melodii ale anului 2011 care s-a nascut in zona pop – ului. Trebuie sa ma credeti pe cuvant, daca nu de alta pentru motivul conform caruia gusturile nu se discuta. Sau pentru faptul ca interpreta acesteia, Emeli Sande a castigat premiul Critic's Choice la Brit Awards 2011 - echivalentul Grammy-urilor din Marea Britanie. E drept, piesa cu pricina are un puternic iz de Massive Atack, dar dincolo de similitudini, ramane slagarul. Hitul. Acea compozitie care te face sa vibrezi, sa te binedispui aparent fara nici un motiv precis. Cam asta numesc eu muzica pop si din pacate putine track-uri din aceasta zona reusesc in zilele noastre sa creeze aceasta stare. Inainte de a se apuca sa-si faca un nume ca solista, scotianca Emeli Sande a cochetat cu partea de compozitie a muzicii. A scris niste piese pentru Cher Lloyd, Susan Boyle, Leona Lewis, Cheryl Cole sau Tinie Tempah. Ba mai mult, a si cantat alaturi de Chipmunk sau Professor Green. Dealtfel piesa Read All About It, cantata in duet cu acesta din urma e prezenta si aici, de aceasta data “solo” si cu niscaiva pian ca si acompaniament. Va vine sa credeti sau nu, numele complet al artistei este Adele Emeli Sandé. Poate nu chiar intamplator, caci exista printre track-urile incluse pe acest debut si cateva momente in care sound-ul se aseamana periculos de mult cu mega – premiata Adele. Din fericire, pe langa piesele astea downtempo, ascultatorul mai are parte si de ceva ‚actiune“. Mai putina decat m-as fi asteptat, dar asta e alta poveste.
Alaturi de mai sus pomenita Heaven, albumul asta are si alte perle. De exemplu single-urile Next to me si Daddy, piese care I se potrivesc “la fix” solistei. Un anume vino – ncoa il are si My kind of love, care te duce cu gandul la o instrumentatie hibrid intre r &b si triphop. O alta surpriza de aceasta data din zona “domoale” a albumului este Hope, care a fost compusa impreuna cu Alicia Keys. Din pacate, majoritatea pieselor din zona asta downtempo au un iz de Adele combinat cu Destinys Child pe alocuri, care duce materialul asta in zona pop – ului acela neinovator omniprezent in chart-uri. Breaking the law e pe atat de insipida ca si textul ei, iar Suitcase are parte de o sumedenie de clisee. Sincer, mi-as fi dorit ca solista sa se concentreze mai mult pe beat-uri de genul celora din Heaven si sa o lase mai moale cu “bucatile a la Celine Dion”, dar n-a fost sa fie asa. Una peste alta, albumul de debut Emilie Sande nu e fantastic, dar cu siguranta reprezinta o auditie mai mult decat agreabila pentru urechile avide de slagarele pop. Iar Heaven, ramane cum am stabilit la inceput!
Se prea poate ca inainte de aceasta auditie, destula lume sa-si puna intrebarea ce sens o fi avand existenta unui album care respira prin toti porii sai acel sound unic pe care-l scoate orga Hammond. Un instrument deatlfel foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevarat in atentia tuturor gratie folosirii lui de catre de-alde Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, sound-ul acesta face legea in gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar si-n biserici. Si totusi, Out of Bounds este un material care merita intreaga atentie a oricarui meloman fiindca zugraveste o atmosfera sonora mai mult decat interesanta, un amestec de nou si vechi care este fara indoiala cat se poate de captivant. Eroii recenziei de fata isi au sediul central in Suedia si sunt doi frati care raspund la numele de Staffan si Anders Ljunggren. Fiindca instrumentele lor preferate sunt tobele si orga, si-au luat numele de Trummor & Orgel, iar bijuteria asta muzicala este al 4-lea disc din cariera lor.
Desi are un pregnant aer de jazz, discul asta reuseste sa ofere ascultatorului un complex stilistic multiplu, prima senzatie pe care o degaja fiind aceea ca cele zece track-uri au fost compuse special pentru coloana sonora a vreunui thriller de actiune in care spionii sunt omniprezenti. Dispune de serioase portii de elemente care fac ca atmosfera sa fie mega – groovy si funky. Fie ca e vorba de piese lente care-ti amintesc de Whiter Shade of Pale-ul celor de la Procol Harum (The Wheel) sau midtempo cu staif (Straight On), discul asta emana cantitati serioase de voie buna, iar pentru aceia care socotesc de cuviinta ca single-ul promovat de aici - Worlds Collide – nu e destul de convingator am un singur sfat: ascultati cu mare bagare de seama toate piesele, caci baietii astia sunt plin de surprize. Letters in red and blue te teleporteaza pe o pajiste inverzita in care esti deconectat de civilizatie si-n care auzi zumzaitul albinelor iar Some Friendly Advice este probabil cireasa de pe tort de aici. Suedezii acestia au pus la cale un album burdusit cu ecouri si rezonante mirifice, in care melancolia si nostalgia se intrepatrund cu inovatia. Din fericire, baietii evita cu buna stiinta cliseele, astfel incat reusesc sa dea un raspuns pozitiv intrebarii lansate la inceputul recenziei. Desi te-ai fi asteptat ca oamenii acestia sa aibe preferinte cat se poate de retro, intr-un interviu ei au desconspirat care sunt trupele lor favorite la ora actuala: The Charlatans si The Stone Roses. Daca Jimmy Smith se considera ca a fost omul care a scos orga Hammond din biserica, putem afirma fara nici o exagerare ca Trummor & Orgel au adaugat stropi de sarm creatiilor care se invart imprejurul acestui legendar instrument.
Daca te intrebi ce e cu titlul asta sod (DJ-ul nu este doar un jukebox), fii foarte atent la sample-ul care este integrat in track-ul care da titlul acestui disc. „Excuse me, Mr. DJ! Could you play something with a beat? What do you mean “something with a beat”? You know, something I can to dance to. Well... I don't know, like what? You know, something like Puffy?“. Sample-ul cu pricina e imprumutat din 95 North - The Request, iar daca esti DJ sau ai calcat vreodata intr-un club in ultima vreme vei avea un deja – vu cu o sumedenie de pitipoance care se perinda pe la pultul DJ-ului si ii cer acestuia „ceva de dansat“. La prima impresie, era sa fac o greseala, aceea de a afirma ca e pentru prima oara cand acest blog de recenzii ajunge sa se ocupe de un produs made in Polonia. On second thought, acest lucru s-a mai intamplat o singura data, atunci cand am disecat albumul lui Igor Boxx, Breslau. De aceasta data, in vizor este un tip cat se poate de misterios care-si spune Warson. Despre el, se stiu foarte putine lucruri. Pe pagina lui de Soundcloud la capitolul “about” sta scris “ that's the joint !“. Mai stim ca discul asta a aparut la label-ul polonez Tru:Funk, iar pentru cei care vor sa asculte un preview al discului (merita, credeti-ma), acesta se poate executa aici.
Amatorii de breaks si ritmuri funky trebuie sa fie pregatiti pentru un album consistent, care-ti insesnineaza efectiv ziua si care te face sa topai prin casa aparent fara nici un motiv. E o abordare cat se poate de fresh a notiunii care poarta numele “funky”, e un mash – up izbutit intre ritmurile etalate odinioara de Parliament-Funkadelic si beat-uri trendy, o minunatie de disc, ce mai! Pentru cei care prin 1984 aveau urechi functionale, exista aici un remake al hitului Break Dance Party (compus de Jacques Morali, creatorul celor de la Village Party) peste care sunt aruncate alandala sample-uri vocale din visteria unor Fat Boy Slim, de exemplu. O alta melodie care poate parea cunoscuta acelora care au prins vremurile de aur ale muzicii disco e You make me feel din visteria lui Sylvester. Si de aceasta data, sound-ul este updatat cu break-uri moderne astfel incat iti lasa un aer de „give it to me that funky stuff“ de milioane. Ghetto Bounce are portiuni din celebrul hit Come baby al celor de la K7 si din cand in cand urechile ti-s bombardate cu sample-uri mega – cunoscute. Pe scurt, e o bomboana de disc, un tiramisu al muzicii dance cu staif, de neratat! Si de ascultat la maxim!
Initial am crezut ca e un banc nesarat. Dar, pe bune: noul album al moldovenilor de la Zdob si Zdub poarta numele de Basta Mafia. Un slogan al naibii de reusit pentru campania oricarui partid populist sau nationalist, by the way. Stati linistiti, discul asta nu s-a nascut in laboratoarele de propaganda ale celor care sustin ca militeaza pentru eradicarea coruptiei, ci a fost fabricat in Berlin si scos “la suprafata“ de casa de discuri germana Asphalt Tango. Ca si o curiozitate, melodia care da titlul noului album a mai aparut si pe discul anterior al moldovenilor, (Beloe Vino / Krasnoe Vino - Vin Alb / Vin Rosu). Iar printre cele 13 melodii incluse aici n-avea cum sa lipseasca So Lucky, piesa cu care baietii s-au prezentat la Eurovision. Pentru cei familiarizati cu sound-ul trupei al carei vocal este Ramon Iagupov, spectrul sonor al acestui material discografic nu ar trebui sa reprezinte o prea mare surpriza, caci melanjul lor de rock ambalat in straie populare e la fel de omniprezent ca si-n trecut. Eternal Kiss suna in mare parte a Phoenix (cel putin piesele de dupa Revolutie) iar single-ul Running e putintel mai modern ca si sound dar nu are acel „ceva” care sa te faca sa-l fredonezi instantaneu. Una din cele mai interesante piese de pe Basta Mafia se recomanda a fi Gypsy Life, care incepe de parca ar fi I cant dance – ul celor de la Genesis (combinat pe alocuri cu sound-ul specific celor de la Red Hot Chilli Peppers) si aluneca mai apoi prin niste acorduri a la Frank Zappa, care adauga o mireasma extrem de reusita compozitiei. Din pacate, textul acesteia este cat se poate de insipid, iar momentul in care solistul se intreaba What city what country is this stage I am on? e cel putin neinspirat. Alte momente care promit sa fie usor fredonabile in noptile de vara in care omul are doua halbe de bere in mana pe la vreun festival open air sunt Good Bye, Maria sau The Heavy Fuel. Nu lipsesc nici incursiunile mai spre etno cu care oamenii ne-au obisnuit (Haiduk sau Nistru), iar pe undeva pe la inceputul melodiei Trecea vremea omului suntem anuntati ca „trece vremea vinului/in racoarea beciului/ Asa-I gustul vinului/iaca este iaca nu-i“. O piesa care iese din tiparele trupei este We are free, surprinzatoare pe alocuri si extrem de inspirata. Dupa aceasta auditie ramai oarecum in ceata: simti ca oamenii astia s-au maturizat si ca incearca sa iasa din matca „hardcore moldovenesc“ si „etno – rock“ cu care s-au pricopsit de-a lungul timpului, dar parca ceva ii mai tine-n loc. Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de sarmant ca-ntotdeauna iar per ansamblu Basta Mafia e un album decent, chiar mai bun decat m-as fi asteptat, desi nu rupe gura targului.
Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004, norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu consolideze reputatia unui artist care vine parca din alta lume. Atentie, dincolo de eventualul feeling de nostalgie pe care il emana compozitiile sale, muzica norvegianului este plina de armonii moderne. Fara indoiala, momentul principal al acestui mini - disc este Inspector Norse, o melodie care a intrat deja de ceva vreme in playlist-urile unor DJ din breasla. Piesa asta defineste cat se poate de exact notiunea de „night out”, reusind sa fie o combinatie perfecta de beat si melodicitate. Ca si restul track-urilor de aici a fost creata pe un sintetizator semi-modular ARP 2600, si exceleaza in „good feeling”. Sincer, piesa asta te umple cu buna dispozitie mai mult decat daca ai fi vizionat una dupa alta secvente cu Fernandel, Louis de Funes si Mr. Bean. Fiindca celelalte piese de aici nu se ridica la inaltimea acesteia, prea multe lucruri despre acestea n-ar fi de spus. Myggsommer, e plina de acel iz balearic si se recomanda a fi ascultata intr-o duminica dimineata iar Swing Star (Pt 1), aduce nitel a Tangerine Dream, in timp ce versiunea secunda a acestei piese e tot un soi de midtempo plin de arpegii frumusele. Se merita oare sa oferi punctaj maxim unui mini – disc ce are o singura piesa fantastica? Categoric, da, caci Todd Terje e the real one. De ascultat la maxim! 
