Grimus - Abandonic

 

Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm. 

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 

Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 

ABRA - O muză perfectă

 

Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 

Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 

Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 

Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.

„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..

Nina Hagen - Unity

 

La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară.