SPRINTS - Letter to self

 

Albumul de debut al formației irlandez SPRINTS este fără nicio îndoială una din marile surprize ale acestui început de 2024, fiindcă cvartetul din Dublin care o are ca solistă pe Karla Chubb reușește să amestece bucățele babane de punk și grunge în ambalajul alternative – rock atât de trendy în zilele noastre cu un talent care te lasă mască.

Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere numite Ticking, e clar că oamenii aceștia știu cum să creeze acea tensiune muzicală care separă muzicile mișto de cele din categoria așa/și/așa. Obsesivul Am I Alive? repetat până la epuizare înaintea refrenului piesei are o conotație aparte iar după cele trei minute în care grupul construiește o introducere cât se poate de meseriașă, urechea este inundată de o altă compoziție care abuzează de o energie contagioasă. Heavy este una din cele mai bune bucăți din discul ăsta de debut. Nu doar pentru că ești întrebat de mai multe ori dacă ai simțit vreodată cât de grea este...camera? Ci mai ales fiindcă...piesa asta respiră prin toi porii ei . Combinația repetitivă de Do you ever feel like the room is heavy?Like the air is hot, and the air is sweaty? plus chitările nervoase și tempo-ul corect dau acestei piese un aer aparte, de nota zece plus. 

Vagi arome de goth sunt sesizabile pe Cathedral iar Shaking Their Hands liniștește oarecum tempo-ul , exact la fix pentru ca melodia Adore, Adore, Adore să pună punctul pe i cu constatrea conform căreia They never called me b-b-beautiful/They only called me insane. După atâtea mostre de energie de nestăvilit ai avea impresia că albumul are parte și de părți mai liniștite, însă "Shadow Of A Doubt" are delay-uri și distorsuri care amintesc pe alocuri și de Sonic Youth, iar rezultatul este unul admirabil.  

Una din cele mai interesante și experimentale compoziții de aici este "Can't Get Enough Of It", care se depărtează oarecum de ideea de noise – rock și intră pe tărâmul unor acorduri de doom – rock. Un alt moment de senzație de pe acest debut este 'Up and Comer', care devine pe parcurs o compoziție frenetică ce cuprinde un țipăt de disperare subliniat și de versurile "Here we go the devil's knocking at my door".

Indubitabil, scrisoarea asta turbo/punk/grunge a irlandezilor care-și spun SPRINTS merită atenția fiecărui ascultător de rock. De accea, multă lume spune că albumul cu pricina este unul din cele mai interesante apariții din 2024. Pe bună dreptate. Luați și ascultați la volum corespunzător.  

Dixie Krauser - Kill Tumor

 

Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia.  Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel.

„I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe albumul Avalon). Desigur, fiecare meloman poate invoca alte reconectări, iar ideea principală este aceea că discul acesta reunește sub același acoperiș o fuziune de genuri cât se poate de mișto. Pe piesa Chemical Madness – Dancing Platinum urechile pot sesiza arome de krautrock a la Popol Vuh, pe Night Mood se intrezăresc și acorduri de Wings sau Pink Floyd, iar ultima melodie de aici No More Pain reușește să-ți creeze o stare de bine, inexplicabilă prin cuvinte.

Grație producătorului timișorean Mighty Boogie, discul ăsta sună exact așa cum trebuie în anul 2023, iar  atenția lui Dixie Krauser pentru detalii face ca fiecare secundă de aici să fie bine chibzuită, întregul fiind unul de mare finețe. 

„În general nu-mi place să explic muzica, fiecare o aude și o simte în felul lui dar fac o excepție pentru că starea în care am fost atunci când am imprimat acest album a fost deosebită. Povestea începe în luna iunie a anului 2021, când am aflat că am o tumoare inoperabilă. Numai când eram în studio puteam uita de dureri și stările psihice foarte ciudate care se schimbau permanent. Nu aveam niciun plan pentru o producție, dar am început să imprim tot mai mult. Inspirația pentru acest disc a fost de fapt dorința puternică de vindecare și prelucrarea stărilor mele în muzică. Piesele sunt instrumentale, bassul e o combinație de groove cu solistică, imprimare analog fără corecturi și tricuri digitale, mixajul și masteringul au fost făcute de timișoreanul Mighty Boogie, cu care am avut o colaborare foarte bună. Sper ca lumea să înțeleagă mesajul pozitiv… acela că se poate învinge boala asta groaznică, dar rămâne tot timpul un pericol“, spune Dixie Krauser., în prezentarea acestui material discografic.

Nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultați cu atenție Kill Tumour și să vă transpuneți fiecare în filmul propriu. E un album care emană din toți porii săi bun gust și care poate fi consumat de oricine, neavând contraindicații. Unicul minus ar putea fi grafica neinspirată din punctul de vedere al subsemnatului. Pe scurt, după audiția asta aștepți cu nerăbdare viitoarele excursii în sunet ale muzicianului născut în Timișoara care din 1985 trăiește în Germania. Albumul se găsește la Viniloteca. 

The Mono Jacks - Norul nouă

 

Spre deosebire de perioada în care a activat în formația AB4, una din trupele care cu vreo două decenii în urmă aborda un rock cu cojones în acea perioadă, Doru Trascău s-a metamorfozat în The Mono Jacks într-un stil muzical mai puțin gălăgios, digerabil pentru urechi de toate felurile, inclusiv pentru cele care sunt obișnuite cu sonoritățile pop – rock. Desigur, The Mono Jacks face parte din cartelul românesc al trupelor care activează în ceva care poate fi etichetat a fiind indie – rock românesc. Ciorba asta e formată din trupe care oscilează abil între texte cu angoase specifice spațiului nostru geografic și un 90s rock, post – grunge sau alternative, bine executat, cu priză mai ales la melomanii care nu-s neapărat înrolați într-un stil muzical anume.  

Chiar dacă scriptic, muzica asta este cât se poate de lovely, ceea ce lipsește din meniu este orginalitatea. Sound-ul albumului este corect și balansat, dar merge pe drumuri bătătorite de mii de alte trupe din lumea întreagă. Există aici câteva momente bunicele, cum ar fi explozia solară din piesa O să încep de luni, dar senzația overall este aceea că pe parcursul acestei audiții tot aștepți să se schimbe ceva. Și asta nu se întîmplă, exact ca în textul piesei Aici, acum care spune că toți așteptăm să se întâmple ceva / toți așteptăm să se schimbe ceva. 

Dincolo de eventualele monotonii stilistice sesizabile pentru cei mai pretențioși, muzica celor de la The Mono Jacks curge lin și este executată ca la carte. Spre deosebire de textele puerile din multe alte producții autohtone, poveștile lor sunt inspirate, iar concertele au parte de o energie mișto. Drept urmare, discul ăsta poate surprinde într-un mod plăcut urechile obișnuite cu armonii rock ușor de dibuit. Pentru urechile celelalte, alea care caută acel altceva...există destule alternative. 

Various Artists – Eastim

 

Eastim e probabil primul album muzical produs în România care adună laolaltă sunete din Orientul Apropiat interpretate de artiști din diverse țări, imprimate și remixate cu ajutorul unor muzicieni din Timișoara. În acest context, poate e bine de amintit faptul că Banatul a fost o bună perioadă în sfera de influență a a Imperiului Otoman. Sub alte auspicii, după câteva sute de ani, la Timișoara se produc din nou....sound-urile orientale. Numele albumului, «Eastim», vine de la un joc de cuvinte. Pronunțat fonic la fel ca englezescul „esteem“ (admirație), ideea reunește chestia aia de „stimă și respect“ pe care o iubim cu toții. 

Albumul Eastim este o conform descrierii „o colaborare între scena timișoreană și comunitatea de migranți“. Inițiatorii acestui proiect își doresc să creeze „un context social și o platformă în care publicul larg se întâlnește cu comunitatea migranților din Timișoara de pe un picior de egalitate“. Și pentru că 2023 e anul în care Timișoara este Capitală Culturală Europeană, acest lucru s-a întâmplat sub auspiciile acestei realități. Dincolo de cuvinte pompoase, Timișoara a fost dintotdeauna un oraș multucultural din motive pe care le știe toată lumea. Acest nou episod care demonstrează farmecul unic al orașului nostru confirmă încă o dată – chiar și pentru hateri - faptul că Timișoara este o metropolă modernă și tolerantă. 

Revenind la muzică, discul ăsta s-a născut după câteva jam session-uri la care au participat „migranții“ Samet Ucar Abdullah, Ahmad Al Shuraiqi, Yonca Yuce, și Eddin Alhalabi Salah. Lor li s-au alăturat pe parcurs artiști cunoscuți în Timișoara ca Marcelle Poaty-Souami, Lucian Nagy, Johnny  Kui, sau Radu Pieloiu, care au înregistrat sub bagheta lui Mihai „Mtz Neagoe“ melodiile incluse pe Eastim, un album care s-a lansat deocamdată doar sub formă digitală, dar urmează să apară și pe vinil. 

Deloc surprinzător, discul cuprinde elemente din folclorul național și cel specific Orientului Apropiat combinate cu ceea ce ne place să numim „muzica de școală vestică“. În plus, există și trei remixuri realizate de timișorenii K-lu, Injektah și Mighty Boogie, care adaugă arome de muzici electronice pieselor originale. Eastim s-a lansat în luna noiembrie 2023 prin două evenimente: unul în capitala europeană a culturii, Timișoara, și altul în capitala Uniunii Europene, Bruxelles. 

Încă de la prima compoziție inclusă pe această compilație, Al Maya  (interpretată de Ahmad Al Shuraiqi) e clar ca lumina zilei că audiția asta nu este destinată oricui. Sound-urile orientale se preling încă din primele secunde, dar „nebunia“ începe puțin înaintea minutului doi, când un ritm amețitor și un refren contagios pun stăpânire pe scheletul muzical al compoziției. Melanjul juxtapunerilor sonore este subliniat și de instrumentele de suflat mânuite cât se poate de dibace de timișoreanul Lucian Nagy., iar cea de-a doua compoziție de aici, Reverberations (de Yonca Yuce) dansează pe un fundament cu sonorități rock. Dincolo de vocea misterioasă a solistei, percuția demențială a timișoreanului Radu Pieloiu și chitările „exact cât trebuie“ ale lui Johhny Kui adaugă un șarm aparte melodiei.  Cea de-a treia piesă „Rose“ (Samet Ukar) se îndepărtează nițel de rock iar cea mai interesantă compoziție de aici poartă numele de Sunrise și îi aparține lui Salah Haitham. Cu ușoare arome de jazz și porțiuni care te duc cu gândul la soundtrack-ul unui film, bucata asta instrumentală te poate duce cu gândul la Desert Rose – ul lui Sting și este cât se poate de captivantă.  K-lu adaugă beat-uri nervoase în varianta remixată a piesei „Rose“, iar Mighty Boogie plusează cu drum and bass pe „Revelations“, în timp ce Injektah face o treabă meseriașă în „Al Maja“.

Suma summarum,  avem de-a face cu o compilație inedită care merită ascultată de urechile care nu rezonează la hiturile difuzate cu obstinență supărătoare la radiourile autohtone. Și încă un motiv de mândrie că trăim în orașul multicultural care de-a lungul anilor a dat atâtea creații memorabile. Și-n domeniul muzicii....

The Schnitzels – Phantasmagore

 

Fiindcă trăim într-o epocă în care orice trebuie etichetat, băieții care alcătuiesc trupa The Schnitzels ( Narcis Axinte – chitară/voce și Mr Jurjak – tobe) s-au gândit că „gastro – punk“ e o caracterizare cât se poate de vicleană. Dincolo de șnițelele vieneze din etimologia numelui trupei, proiectul ăsta care a lansat nu demult albumul de debut reușește să fie pe placul urechilor care degustă din plin chestiuni de genul The Black Keys, Royal Blood, Jack White sau Yeah Yeah Yeahs. Combinația asta de de chitară/tobe/voce fără bas sună pe alocuri neașteptat de bine și în cântările lor live, dar inevitabil există și momente în care ascultătorul are senzația de „deja – vu“ (deja ascultat – în acest caz). Dacă pe Jurjak (George Petroșel) s-ar putea să-l știți și din albumele lansate sub același nume și care oscilează pe linia blues/rock/pop, celălalt membru al acestui duo, Narcis Axinte, are și el ceva antecedente muzicale care poartă numele de Harlequin_Jack, sau Tourette Roulette. 

Chiar dacă nu e punk „pur“, încă din prima piesă, care poartă numele de „Atenție!Foc!“ e clar că băieții ăștia o ard într-un amalgam de influențe din zona dirty – rock care pe alocuri are și câteva incursiuni în lumea grunge. Dacă tot suntem la influențe, piesele astea au și iz de garage – rock sau chiar indie rock. Textele poznașe și robuste de genul „Dacă vrei să-ți fie bine / Fugi acum cât ți-e mai bine/...Nu scapi așa ușor de mine“., sunt cât se poate de „directe“ și adaugă fără îndoială un plus acestui disc. „Ciocan și Nico“, următoarea creație a celor doi muzicieni face referire la chestiuni care se întâmplă între „un golan și o domnișoară“. Avem de-a face cu o idee de ciocan și nicovală care are parte și de niscaiva strigături din arealul punk-ului de genul „Oi“, „Oi“, iar începutul de la piesa „Limuzină“ poate să te ducă cu gândul la startul de la Song 2 de Blur. 

Piesa care care reușește să ți se impregeneze din prima ascultare în creier este „La bulău“, cu al ei „Și când o să fi să fie rău / Mergem cu toții la bulău“, iar pe lângă textul șăgalnic melodia are parte de multe răsturnări și o instrumentație (mai) bogată. Alte momente reușite sunt „Frica“ și  „Minte bolnavă“, aceasta din urmă fiind fără îndoială genul ăla de piesă pe care orice rocker responsabil dă din cap cu halba de bere în dotare. 

Una peste alta, The Schnitzels au aruncat pe piață un album bunicel, care chiar dacă nu rupe gura târgului, este unul onest, fără brizbriz-uri și alte artificii menite să cucerească publicul cu orice preț. Se poate și mai bine, dar demn de remarcat este faptul că băieții pășesc pe un drum, care în țărișoara noastră nu este bătătorit. Nu e „waw“, dar cu siguranță merită inclus în sacoșa cu apariții discografice rock din 2023 din România care merită cel puțin o audiție.