Laura Marling - I speak because I can

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Poezie si folk. Cam acestea sunt atu-urile pentru care Laura Marling, o cantareata de numai 20 de ani din Marea Britanie face valuri prin clasamente. Primul ei album Alas I Cannot Swim a fost nominalizat acum doi ani pentru prestigiosul Mercury Award, iar continuarea acestuia – I speak because I can – a fost si el primit cu entuziasm de criticii muzicali.

Se spune ca pentru albumul ei anterior, solista a luptat din rasputeri sa-si etaleze vocea la adevaratele ei capacitati. De aceea producatorul discului ajungea in studio inaintea ei, stingea luminile si inconjura microfonul solistei cu lumanari. Pare-se ca de aceasta data lucrurile sunt spuse mult mai raspicat. Inclusiv titlul sugereaza ca Laura si-a gasit directia si a devenit confidenta in propriile-i forte.

Albumul este concentrat pe sound-ul „curat“ de chitara dar are parte si de pian, banjo si chiar instrumente de suflat. Fara indoiala eventualele comparatii care iti vin in cap atunci cand asculti acest disc merg catre Mumfords and Sons. Si mai mult catre Joni Mitchell, ale carei inflexiuni se simt cel mai bine in piesa Made by Maid. E un disc melancolic iar atat partea muzicala cat si textele sunt adanc infipte in partea dark a folk-ului. Care ajung pana la texte de genu: „No hope in the air/No hope in the water/Not even for me/Your last serving daughter“. Unul din cele mai frumoase momente ale acestui disc este Goodbye England (Covered in Snow) care evoca frumusetea vremurilor petrecute “la tara”. Blackberry Stone si Devil’s Spoke sunt si ele momente in care aranjamentul simplist face casa buna cu starea de spirit a vocii.

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Muzica electronica romaneasca moca!

Motive de bucurie: e gratis si promoveaza artisti din zona muzicii electronice romanesti! Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.
Chiar si cel mai indarjit carcotas de meserie n-are cum sa nu salute aparitia compilatiei Buzz Ro 2010. Prima compilatie de muzica electronica romaneasca sub licenta Creative Commons, lansata de blogul Freshgoodminimal.ro apare in format fizic in 1000 de exemplare, cu 12 producatori electronici romani si, in format digital, cu 17. Piesele pot fi fi descarcate si sharuite (si pe internet), de aici.
“De-a lungul a 15 ani, scena romaneasca electronica a crescut in promoteri si organizatori de petreceri, in festivaluri si public, in locatii si invitati straini. Pentru a cladi insa ceva local de calitate, nu este de ajuns sa ne strangem laolalta si sa ne hranim bine cu sound. A sosit vremea sa investim in artistii romani si sa ne laudam cu ei in afara!“, e motivatia aleasa de initiatorii acestui proiect, care intentioneaza sa creeze o serie regulata de astfel de compilatii si o platforma coerenta si organizata de promovare a artistilor electronici romani.
„Selectia nostra nu va avea pretentia de a fi exhaustiva. Ocolind aspectele comerciale si incercand sa o producem numai din fonduri proprii sau donatii, incercam sa evitam tentatia muzicii “de top” si sa pastram o anumita calitate”, se mai spune in comunicatul oficial. De-a lungul celor 17 nume incluse pe aceasta compilatie se regasesc o serie de muzici la mii de ani – lumina fata de ceea ce gasim in clasamentele autohtone actuale. Astfel incat n-ar trebui sa mire pe nimeni ca primul nume de aici, Sillyconductor, navigheaza – conform myspace-ului – undeva intre “classical/comedy/concrete“.   Printre alte etichete gasite pe myspace in dreptul artistilor care au intrat pe acest prim experiment gasim tropical/hawaiian/soul (Cristi Cons), electronica/experimental (Makounochi Bento), Dub / Techno / Drum & Bass (Alien Pimp)  sau Dark Techno Baroque (The Model).  De toate pentru toti, cel putin la nivel declarativ. Piesele de aici oscileaza undeva intre ritmurile pretabile la diverse tarasenii mai mult sau mai putin exclusiviste carora li se aplica eticheta “party” si muzica de canapea, unicul inconvenient fiind acela ca in unele cazuri durata track-urilor este monoton de mare.
Inca de la prima secunda a piesei lui TRG (Belgraded) e clar pentru toata lumea de ce acest tanar e atat de apreciat mai ales peste hotare. Dincolo de stil sau alte chitibusuri, instrumentatia este una care nu plictiseste, piesa are “flow“ si dinamica. Timisorenii de la Makounochi Bento (impreuna cu Selfmademusic) au si ei sapte minute de glorie pe aceasta compilatie cu o piesa in stilul lor caracteristic, care exploreaza cotloanele cele mai intunecate ale sound-urilor electronice si “atinge” la suflet urechile avide de muzici dubioase. Din pacate remixul lui Silent Strike la piesa Alexandrinei numita Noi doi nu reuseste sa straluceasca. Mare pacat, fiindca atat vocea cat si productiile lui Silent Strike puteau fi mult mai bine exploatate in acest melanj. Desigur, fiecare meloman va gasi momente mai stralucite sau nu in functie de “felia” din care face parte atunci cand se imparte marele tort al muzicii electronice.
Daca e sa comparam Buzz Ro cu ceva similar de prin tarile in care “electronicele” au traditie, e clar ca rezultatul nu ne avantajeaza defel. Dar, avand in vedere ca in Romania acesta este primul pas hotarat in aceasta directie, si mai ales ca intreaga compilatie poate fi descarcata mocca, cuvintele de lauda trebuiesc sa fie cele predominante. Aparitia compilatiei Buzz Ro! 2010 este un pas micut pentru marea majoritate a cetatenilor romani, dar un salt gigantic pentru „miscarea“ electronica din aceasta tara. Nu putem decat sa le uram bafta pe mai departe si sa speram ca pe viitor piesele incluse pe aceste compilatii sa ramana undeva la mijlocul distantei dintre limita admisibila a ciudateniei si nonconformism.

Joe Bonamassa - Black Rock

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.
A primit prima chitara la varsta de 4 ani iar la varsta de 7 ani a cantat piese de Stevie Ray Vaughan si Jimi Hendrix, unu la unu. Joe Bonamassa unul din „eroii actuali ai chitarii“ a evoluat in deschiderea lui B.B. King la varsta de 12 ani si pana la momentul actual (32) a fost invitat sa cante alaturi de nume ca Buddy Guy, Foreigner, Robert Cray, Stephen Stills, Joe Cocker, Gregg Allman, Steve Winwood, Paul Jones, Eric Clapton, sau Derek Trucks.

Cel de-al 10-lea album de studio al muzicianului cuprinde cateva compozitii proprii dar si preluari dupa Bobby Parker, John Hiatt, Jeff Beck, Leonard Cohen, Otis Rush, Willie Nelson, James Clark si Blind Boy Fuller. Fiindca a fost conceput ca un album cat se poate de divers, alaturi de Joe Bonamassa se afla si cativa muzicieni din Grecia, care adauga un iz cat se poate de mediteranian. Inregistrarile au fost realizate alaturi de producatorul Kevin Shirley intr-un studio care poarta numele de Black Rock, de aici venind si numele discului.

Prima piesa este totodata si primul cover. Steal your heart away, dupa Charlie Parker este exact asa cum se asteapta orice fan al lui Joe Bonamassa: blues de buna calitate, nealterat. Unul din momentele de exceptie ale materialului este Night life in care apare si BB King, iar piesa lui Willie Nelson este un adevarat diamant. Chiar daca muzicianul a declarat ca “a iesit mult mai rock decat m-as fi gandit”, discul poarta amprenta blues-ului. Mirificele acorduri de bazouka in piese ca Bird on a Wire (dupa Leonard Cohen) sau Athens to Athens dau o savoare aparte si reusesc sa adauge culori sonore noi. Exista aici s-un moment eminamente rock. E vorba de piesa Blue and Evil, la care daca faci abstractie de voce si ti-l imaginezi pe Robert Plant, ai impresia ca asculti ceva din perioada Phisical Graffiti a celor de la Led Zeppelin.

In acest album Joe Bonamassa este cat se poate de inventiv si divers. Niciodata in trecut el n-a fost atat de versatil. Cu toate acestea, nu a uitat sa includa nici cateva blues-uri batranesti care vor face deliciul melomanilor adevarati. Chiar daca pe alocuri riff-urile lui rapide devin previzibile, Black Rock este un disc de neratat pentru dependentii de blues si rock.

Erykah cu Y si Amerykah tot asa...

Erykah e regina neo - soul. Adica o combinatie de funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b. Din acela care nu-ti insulta inteligenta. Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa You Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.
I se spune regina muzicii neo – soul.  Si fiindca si-a schimbat numele de Erica in Erykah, a purces si la o alta chichineata: America a devenit Amerykah. La doi ani dupa albumul ei New Amerykah, Part One (4th World War) nu avea cum sa iasa cu altceva decat cu Part Two. Care are subtitlul de Return of the Ankh. Daca in primul album solista a abordat o tematica ce a inclus saracia si violenta urbana de aceasta data ea s-a concentrat mai mult pe o latura mai personala, cu “jonglerii” in jurul unor notiuni ca romanta si emotii. Taman de aceea, primele cuvinte rostite in melodia care deschide albumul sunt My Love.

Dincolo de tematica, succesul acestui disc este asigurat de melanjul de stiluri.  Cu un sound foarte analogic, printre cele 11 melodii ale discului influentele  din funk, soul, jazz, hip – hop si r’n’b isi dau intalnire intr-un mod fericit. Iar faptul ca urechea melomanului se poate delecta cu sunete de harpa sau chiar theremin (un instrument mai deosebit care are si el o acustica aparte) aduce un plus acestei magii sonore. Deloc de neglijat este si performanta vocala a solistei.

La categoria r’n’b care nu-ti insulta inteligenta se inscrie melodia Ummm,hmmm in timp ce  Incense suna deosebit de interesant fiind  parca o joaca cu harpa si niste sunete distorsionate de radio. Unul din punctele culminante ale acestui disc este Window seat (videoclipul acesteia fiind filmat chiar in aceste zile), care reuseste sa fie cat se poate de downtempo. Exista insa si momente mai antrenante, la fel de bune, cum ar fi Turn me away. Si chiar si cand fundalul sonor e parca un acid jazz a la Jamiroquai. La capitolul momente mai putin inspirate se incadreaza fara drept de apel piesa care inchide albumul Out my mind, just in time.

Desi face parte din curentul muzica urbana made in U.S.A. – atat de aiurea gratie unor exponenti actuali – albumul acesta este unul decent. Nu in totalitate fiindca in piesa Loving Me solista spune „You’re loving me and I’m drinking your gin…and I’m f…ing your friends“.

Prins Thomas - The Album

Albumul lui Prins Thomas rivalizeaza cu venirea primaverii, constructiile sonore emanand o prospetime ametitoare. E ca si cum te-ai trata cu o portie sanatoasa de polen, gama de aminoacizi fiind in acest caz mirificele sunete inventate de barbosul Thomas Moen Hermansen. Pe ici pe colo o ureche atenta sesizeaza si influente de Can si Neu! Daca albumul realizat de Prins Thomas si Lindstrom in 2008 Where you go to I go too a avut un iz mai mult de Moroder si Vangelis de aceasta data muzica este condusa de chitari. Nu e disco, dar e sublim.
Pentru unii colectionari barbosi de discuri, Prins Thomas este vazut ca un Dumnezeu. Alaturi de conationalii lui norvegieni Lindstrom si Todd Terje el formeaza Sfanta Treime a curentului numit cosmic disco. Un termen folosit destul de aiurea, ca o “eticheta” menita a vinde mai bine un produs. Acest termen trendy a intrat in vocabularul oricarui “electronist” (amator de muzica electronica) din zilele noastre, chiar daca nimeni nu stie exact cu se mananca acesta. Nu e un secret ca acesta provine de undeva de la sfarsitul anilor 70 si inceputul anilor 80 cand a fost asociat cu muzica unor DJ ca Danielle Baldelli sau Beppe Lopa. In multe cazuri termenul de „cosmic“ a fost adaugat la orice reaparitie din anii 80 din Italia, ca un fel de sinonim la “italo – disco”. In general muzica cosmic disco are tempo – ul jos si sunete de synth care merg in “loop”-uri aproape permanente, care au darul de a naste note muzicale hipnotice.

Daca tot am elucidat in mica masura termenul, e timpul sa amintim ca desi are la activ „o caruta“ de remixuri si chiar albume realizate cu Lindstrom, The Album este discul de debut al lui Prins Thomas. Cu numai sapte piese si un timp total de 60 de minute, e clar pentru oricine ca nu e muzichie din categoria „bubble – gum“. Judecand dupa aparitiile sale anterioare albumul poate reprezenta o surpriza pentru cei care se asteapta la disco cosmic in stare pura. E mai degraba space – rock, o muzica dominata de un „vibe“ rusinos de pozitiv, o impreunare fericita a chitarilor fara distors cu sunetele analogice ale muzicii electronice. Poate parea un termen banal, dar e mai degraba easy listening decat cosmic disco. Daca am avea autostrazi, muzica lui Prins Thomas ar putea fi incadrata in “de condus”. O muzica menita sa te impregneze cu o liniste sufleteasca aparte.

Cele sapte melodii ale discului au din plin influentele cu care s-a pricopsit muzicianul in copilarie: The Cramps, The Clash, Ry Cooder sau John Martyn. Si multe altele, de la krautrock la deep house. Fie ca e vorba de Nattonsket (cea mai apropiata piesa de feeling-ul balearic), Sauerkraut ( care il are pe Lindstrom la clavinet) sau Wendy not Walter (un omagiu adus compozitorului Wendy Carlos), piesele emana o caldura aparte si au parte de o spontaneitate demna de remarcat. Personal gasesc cele noua minute ale piesei Slangenmusikk (muzica pentru serpi) ca fiind punctul culminant al albumului, dar fiecare secunda din acest disc are ceva aparte.  Fara voci (exceptand Nattonsket), improvizatie cu chitara si sintetizator analogic, asta e reteta de succes pentru norvegianul barbos

Muzica aceasta este prog – electronica , o imbinare fericita intre progressive – rock si muzica electronica. As putea spune ca norvegianul resusciteaza nume ca Tangerine Dream, Vangelis sau Jean Michel Jarre adaugandu-le ritmuri actuale si pastrand grandoarea SF a sunetelor. Adesea piesele capata o aura din aria progressive – rock, iar cele mai sarmante momente ale discului sunt acelea in care krautrock-ul se alinieaza perfect elementelor disco si sound-urilor de techno de la radacini.

Albumul lui Prins Thomas rivalizeaza cu venirea primaverii, constructiile sonore emanand o prospetime ametitoare. E ca si cum te-ai trata cu o portie sanatoasa de polen, gama de aminoacizi fiind in acest caz mirificele sunete inventate de barbosul Thomas Moen Hermansen. Pe ici pe colo o ureche atenta sesizeaza si influente de Can si Neu! Daca albumul realizat de Prins Thomas si Lindstrom in 2008 Where you go to i go too a avut un iz mai mult de Moroder si Vangelis de aceasta data muzica este condusa de chitari. Nu e disco, dar e sublim.