Kelis, pe urmele lui David Guetta

Cel de-al 5-lea album din cariera solistei americane este un dance - pop cat se poate de decent, care chiar daca nu reuseste sa aduca nimic nou in ecuatie, este mult mai credibil decat alte produse din aceeasi zona. Principala problema e aceea ca albumul merge pe o linie trasata de altii iar Kelis intra in zona in care textele sunt nesentiale iar ritmurile fac totul. Gratie colaboratorilor unele melodii suna bine. E dance - pop onest, dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Asteptari: Dupa ce s-a invartit multi ani in zona muzicii etichetate “urban” (r and b – daca vreti), solista Kelis s-a reprofilat complet pentru cel de-al 5-lea material discografic si a revenit cu un disc realizat cu ajutorul unor nume bine – cotate din aceasta zona ca David Guetta, Diplo, Benny Bennasi sau Boys Noize.
Rezultat: Materialul se vrea a fi o incrucisare intre pop – ul urban made in America si muzica dance europeana. Chiar daca per ansamblu, materialul este unul care poate fi inclus lejer in categoria decent, exista totusi senzatia conform careia majoritatea acestor piese au fost fabricate undeva in niste laboratoare europene, iar mai apoi li s-au adaugat vocea solistei americane care a fost casatorita vreo patru ani de zile cu raperrul american Nas. Daca mai demult Kelis a reusit sa cucereasca ringurile de dans cu piese ca Milkshake sau Trick Me, care au beneficiat de un sound distinct, de data aceasta paleta sonora este una cat se poate de uzuala in dance-ul european.
Reinventarea solistei ca o regina a muzicii pop este pe alocuri interesanta. Fara indoiala un mare rol in aceasta transformare o are David Guetta cel care a fost si producatorul acestui disc. Din fericire albumul este cat se poate de suportabil si ca si lungime: la cele 37 de minute ale sale are darul de a aduce beat-uri destul de diverse. Finalul intro-ului ne avertizeaza ca “We control the dancefloor“, iar acest enunt devine un fel de motto al albumului. Din pacate, in muzica dance – pop textele nu au substanta, asa ca la acest capitol solista pierde in fata concurentei reprezentate de alde Rihanna sau Lady Gaga. Si chiar e pacat fiindca pare-se ca solista chiar a avut un start bun.
Chiar daca nu se pot identifica posibile esecuri, in albumul Flesh Tone mai totul suna plat. Exista momente pop destul de bune, cum ar fi single-ul Acapella sau Scream. Poate chiar si 22nd Century in care cei de la Boys Noize fac treaba cat se poate de profesionista. Chiar si 4th of July – piesa care va fi scoasa ca single urmator in America – are un usor iz de hit si se prea poate ca aceasta sa rupa topurile verii.
Principala problema a acestui disc este aceea ca merge pe o linie trasata de altii si se situeaza intr-o zona in care beat-urile sunt sarea si piperul. Nu e nimic rau in asta si gratie colaboratorilor piesele suna chiar binisor, dar nu reusesc sa fie iesite din comun.E un album de pop onest, mult mai credibil fata de alte aparitii din domeniu dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Recomandari: Daca va place pop – ul care rasuna non – stop la posturile de radio din tarisoara noastra, cu siguranta este un disc de ascultat. In caz ca va asteptati la un nou Milkshake, nu-l cautati aici, e doar muzica dance de calitate in cazul in care o comparam cu ceea ce se face in domeniu….

Soulfly, pentru cei care isi invart pletele din dotare

Max Cavalera e un tip care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic nimanui. Cel de-al 7 - lea material discografic al trupei Soulfly este unul cat se poate de brutal, agresiv, zgomotos, nebun - exact asa cum trebuie sa fie orice aparitie respectabila din domeniu. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semeni din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.
Asteptari: Max Cavalera nu mai are nevoie sa demonstreze nimanui nimic. E una din cele mai respectate figuri ale scenei metal, iar Omen este cel de-al 7 – lea disc inregistrat cu Soulfly, cu unul mai mult decat a inregistrat cu fosta sa trupa, Sepultura.
Rezultat: Per ansamblu, materialul este unul cat se poate de consistent si bine structurat. Cu toate acestea, discul nu ofera absolut nimic nou. Dealtfel, ce s-ar mai putea face ceva cu adevarat inovator in acest stil? Piesele suna bine dar sunt exact pe calapodul oricarui disc apartinand unei trupe “care conteaza” in metal.
Inca din start, de la Bloodbath and Beyond e clar pentru toata lumea ca acest disc este unul cat se poate de nervos. Colaborarile cu Tommy Victor din trupa Prong sau Greg Puciato din Dillinger Escape Plan sunt cat se poate de „corecte” si demonstreaza faptul ca Max e un tip bun la featuring-uri. Daca e sa ne luam dupa declaratiile lui Max Cavalera acesta este cel mai brutal album din istoria formatiei, inspiratia pentru acesta venind din viata criminalilor in serie. Iar daca dupa ascultarea acestui disc aveti puseuri de romantism, se pare ca aveti o problema.
Recomandari: Pentru cei carora cuvantul brutal este asociat cu zgomot, distrors, nebunie, Omen poate fi o auditie mai mult decat interesanta. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semenei din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.

Pendulum, mai slab decat prevede STAS-ul

Intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un album repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precedente ale celor de la Pendulum. Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.
Asteptari: Pendulum e una din acele trupe care atunci cand le asculti acasa nu spune nimic. Se prea poate ca unicul moment magic al lor sa fi fost piesa Tarantula. Immersion mentine amestecul de rock si drum and bass, din categoria “for the kids”
Rezultat: Cei care au avut ocazia sa-I vada live – printre care se numara si sibsemnatul – stiu ca intreaga “magie” a celor de la Pendulum se degaja atunci cand oamenii acestia canta in fata a mii de oameni la diverse festivaluri. In momentul in care ii asculti acasa, muzichia lor pare nepermis de repetitiva si fara originalitate. Chestiuni care se fac simtite din plin si la acest al treilea album., Salt in the wound este o piesa de aproape sapte minute lungime in care parca totul este static. Single-ul Watercolour nu aduce nici el nimic nou sub soare, in afara unei prestatii vocale destul de decente a solistului Rob Swire. Chiar daca pe piesa Immunize apare ca si invitat (si co-producator), Liam Howlett de la The Prodigy, acest lucru nu schimba foarte tare datele problemei: avem de-a face cu aceeasi constructie searbada si repetitiva. Marea problema a acestui album nu sta de fapt in ideea ca stilul acesta nu e unul interesant. Ci in faptul ca ideile acestea au fost abordate de foarte multe ori in ultima vreme si nu aduce nimic nou. Unul din momentele care reuseste sa scoata acest disc din eticheta de “previzibil” este colaborarea cu suedezii de la In Flames pe piesa Self vs Self. Toate bune si frumoase, pana cand pe fir nu intra si percutia, care ne readuce la stilul atat de cunoscut al celor de la Pendulum. Fara indoiala cea mai surprinzatoare aparitie ca si invitati pe acest disc o are Steven Wilson din Porcupine Tree. Piesa The Fountain este insa la fel de neoriginala ca si restul bucatelor sonore din acest album discografic. Chiar daca in piesa Crush oamenii incearca sa faca un mic pas in directia Papa Roach sau Linkin Park, nici de aceasta data rezultatul nu este unul convingator, astfel incat intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un disc repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precdente ale celor de la Pendulum.
Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.

Roky Erickson, welcome back!

Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Asteptari: Nu a vandut zeci de milioane de discuri si nici nu se poate lauda cu premii Grammy. Cu toate acestea, Roky Erickson este o figura – cult a muzicii. Fondatorul trupei 13th floor Elevators (in care la un moment dat vroia sa cante si Janis Joplin) este considerat un pionier al genului psychadelic rock. De-a lungul anilor muzicianul a avut o serie de aventuri ca-n filme: a fost internat ani de zile in spitale de psihiatrie, a urlat in gura mare cum ca corpul sau ar fi fost invadat de extraterestri si cate si mai cate…..
Rezultat: Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Piesa de deschidere, Devotional Number One e centrata in jurul unei chitari acustice si un text in care solistul canta absolut previzibil despre Dumnezeu, dar si despre ciuperci halucinogene…. Ain’t Blues Too Sad suna a orice piesa pe care o auzi intr-un program de country din Statele Unite ale Americii iar Bring Back the Past chiar are un feeling de parca ar fi vreo piesa veche de-a celor de la R.E.M.  Multe piese suna incredibil de linistit. Forever e parca o piesa scrisa special pentru dansul mirilor la o nunta din S.U.A. iar Think of as one e din aceeasi categorie de piese slowly. Reminescente ale garage – rock – ului se regasesc doar in melodia John Lawmann, care aduce a ceea ce canta celebra trupa 13th floor elevators pe vremuri. Piesa care da titlul albumului este incarcata de melancolie, la fel ca multe din cele 12 piese.
Per ansamblu, e un disc plin de tristete si speranta, dar totodata o celebrare a talentului unic al lui Rocky. E o muzica simpla si totusi magica, exact ceea ce trebuie unui disc pentru a iesi din mediocritate. Muzica lui a influentat o sumedenie de artisti contemporani ca R.E.M. Kasabian sau Primal Scream.
Recomandari: Un disc delicios pentru amatorii de Johnny Cash si muzica americana traditionala. De ascultat cu precautie de catre amatorii de pop, nu e deloc un material facil!

Ce poate iesi dintr-o combinatie de reggae cu hip hop?

Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Asteptari: Alaturarea unui nume “valabil” din zona hip – hop – ului american, Nas cu cel mai tanar dintre baietii lui Bob Marley, Damian are toate premizele unei colaborari de succes, avand in vedere ca fuziunea dintre muzica hip – hop, reggae si influentele africane pare interesanta la prima vedere. E drept, s-a mai “marsat” de multe ori pe aceasta combinatie de stiluri, dar pare-se e prima data cand doi artisti din aceste “felii” realizeaza un album cap – coada impreuna.
Rezultat: Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru.
Debutul e promitator din cale afara: As we enter curge fara cusur iar reggae-ul face casa buna cu hip – hop – ul. Poate succesul acestei melodii consta si in faptul ca Africa e mai putin prezenta aici. E un funk frumusel, ceva care iti aduce aminte de House of Pain, Delinquent Habits sau Cypress Hill –ul de pe vremuri, un start cat se poate de dinamic.  Din pacate, dupa auditia intregului album realizezi ca e un start cat se poate de fals, restul acestuia fiind complet diferit. Si iti mai dai seama ca piesa de inceput e singura in care cei doi artisti chiar colaboreaza. Evident, si-n restul de 12 piese oamenii canta impreuna, dar parca fiecare e „pe cont propriu”, in lumea lui, fara a incerca o linie comuna. Pe ici pe colo, Distant Relatives ofera si momente placute urechii. Cum ar fi in Afrika Wake up care are parte de niste momente geniale de jam – session a la Santana spre finalul ei sau Count your blessings, care reuseste sa-ti tina atentia sporita. Dealtfel, in general majoritatea pieselor se inscriu in categoria celor bunicele, nedaranjante pentru ureche, dar departe de a categoria aceea care atrage atentia asupra sa. Patience e punctul slab al discului. Asta ca sa fiu moderat, caci as putea spune ca aceasta coboara nepermis de mult sub limita suportabilitatii. OK, recunosc ca supararea vine din faptul ca am avut ocazia sa ascult originalul acestei piese, in interpretarea celor de la Amadou & Miriam. Care e un superb electro – pop – african numit Sabali. Iar varainta aceasta e stricata complet de Nas, macelarita chiar. E ca si cum B.U.G. Mafia s-ar apuca de cantat peste Gica Petrescu. O alta melodie de aici e cat se poate de aproape de categoria „de remarcat”. E vorba de My Generation, care – stati linistiti – nu e un cover dupa The Who. Piesa are un cor de copii frumusel, un ritm cat se poate de promitator si un „flow” vocal de nota zece. Insa e stricata de invitatul special al acesteia, raperul Lil Wayne care efectiv da cu bata-n balta prin stilul sau „gangsteresc” de a rosti cuvintele. Remarcabil e si  Land of Promise in care apare si vocea regretatului muzician de reggae Dennis Brown. 
Combinatia sonora realizata de „rudele indepartate“ e una care are momente bune si proaste. Se prea poate ca „hibele” acestui disc sa aibe si o doza de prejudecata. Care vine din CV-ul muzicienilor care l-au creat.  La urma urmei nu e defel o catastrofa, e un disc bunicel. Doar ca de la Nas si Damian Marley as fi asteptat ceva mai mult. Care sa ma faca sa exclam Waw! Nu se intampla asa. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Recomandari: Pentru cei care adora sa asculte franturi de reggae, hip – hop si muzica africana amestecate pe alocuri cu bun gust.