Vraja castelului de cristal

Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Asteptari: Canadienii Ethan Kath si Alice Glass au ajuns in atentia opiniei publice gratie albumului lor de debut aparut in 2008, care i-a catapultat in zona muzicii electronice “feroce”, aproape orice asemanare cu alte trupe din aceasta categorie fiind una cat se poate de fortata. Dupa un album bine primit de critici, duo-ul recidivieaza cu “dificilul” numarul doi, care de aceasta data este poate chiar mai bun decat primul.
Rezultat: Crystal Castels e cat se poate de sinistru si categoric nu face parte din tagma acelor discuri pe care le poti asculta asa, doar in treacat. Desi nu duce lipsa de momente vecine cu dementa sonora, per ansamblu materialul e ceva mai slefuit decat cel de debut. Practic avem de-a face cu un studiu al contrastelor. E cat se poate de provocator dar si linistitor, ascutit ca o stanca dar si pufos. Dar ceea ce este cat se poate de ingrijorator este ca muzica asta nu seamana cu nimic din ceea ce se produce azi. E Crystal Castles, pur si simplu. Se prea poate ca si locatia unde s-au facut inregistrarile sa-si fi adus aportul la feeling-ul special pe care il emana acesta, cei doi optand pentru o biserica din Islanda, un garaj din Detroit si o cabana de lemn din Ontario ca “inspiratie”.
Fainting spells te introduce cat se poate de abrupt in necunoscut. Pentru cateva secunde nu stii daca ceea ce rasuna din boxe e facut la misto. Te chinui sa gasesti paralele, sa cauti diverse conotatii. Degeaba, pur si simplu nu gasesti borcanul in care se afla hartiutele pe care sunt scrise miile de stiluri care se canta in 2010. Artileria grea e reprezentata de piesa Doe Deer, care in cazul in care s-ar alcatui un clasament al celor mai nervoase piese scoase anul acesta ar merita cu prisosinta sa fie medaliata cu aur. Ritmuri mai mult decat nervoase, riff-uri cat se poate de sacaitoare, piesa teribila. E “ceva” care te indeamna la lupta. Iti vine sa te urci pe masa si sa arunci cu lucruri prin casa. Nu e defel recomandata celor care nu exceleaza la capitolul stapanire de sine. E mai degraba indicata pentru folosirea in campaniile militarilor trimisi in diferite zone de razboi. Ca un contrast, piesa Violent Dreams – in ciuda titlului- e una care te face sa visezi cu ochii deschisi reprezentand parca calmul de dupa furtuna. Sau inaintea ei, who cares? 
Abilitatea canadienilor de a zbura din zone dark in portiuni apropiate de ceea ce este inglobat in termenul pop este una de netagaduit. Vietnam, de exemplu, are pentru cateva secunde un synth care seamana intr-o oarecare masura cu Kids-ul celor de la MGMT. Dar si portiuni in care sound-ul e violent, dar nu agresiv. Single-ul Celestica e cat se poate de dragalas si se inscrie in latura “linistita”.
Iar atunci cand asculti Baptism, nu ai cum sa nu remarci ca e una din cele  mai interesante provocari. Musteste de rave dar si de distorsiuni asezate cat se poate de “corect” peste portiuni in care parca ai impresia ca e ceva ce ar putea merge si in programul de sambata al oricarei discoteci de pe la noi. Iar atunci cand urechea s-a obisnuit cu aceste dulcegarii sonore, zbang in ecuatie intra Alice care zbiara ceva in fundal si intrumentatia o ia din nou razna. E o piesa undeva intre brilianta si memorabila. La capitolul ciudatenii candideaza si Birds. Iar atunci cand faci cunostinta cu piesa Year of Silence, intri parca in zona unor Front 242 sau Frontline Assembly. Pana la voce, caci aceasta e la mii de kilometri distanta de  muzica EBM.  Nici finalul nu este unul banal. Nu, catusi de putin. I am made of chalk propune pentru trei minute o coloana sonora pentru un film de groaza din acela in care monstrii scot sunete aproape umane. E putin Hitchcock. Dar parca mai aproape de  Cloverfield, filmul de groaza care la noi in tara a capatat traducerea de Monstruos. E una din etichetele optime pentru muzica celor de la Crystal Castels.
Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. E cat se poate de balansat, are de toate. Chiar si cyberpunk. Muzica lor face parte din acea categorie numita “love it or hate it”. Fie iti place, fie n-o suporti, calea de mijloc e putin probabila aici.
Discul a pastrat atitudine punk distructiva din primul album dar aceasta a fost completata si cu sound-uri ceva mai pop. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Recomandari: Doar pentru persoanele deschise la experimente, care n-au prejudecati de nici un fel. E un disc greoi la prima ascultare, dar care in timp, la fel ca un vin, isi arata adevarata fata.

Jazz de nota zece, cu nenea Keith Jarrett

Jasmine pluteste intr-o zona contemplativa, recomandandu-se ca o auditie ideala pentru o noapte linistita. Cu persoana iubita alaturi si ascultat pe un sistem stereo din categoria „vintage”. Schimbarile pe care cei doi muzicieni le aduc standardelor pe care le interpreteaza sunt minore si delicate, dar cu toate acestea piesele capata o noua fata. Amandoi muzicienii au editat de-a lungul anilor albume care au devenit “clasice” in jazz. Jasmine are sansa sa intre in aceeasi categorie pe viitor.
Asteptari: De 62 de ani canta la pian. E Keith Jarett, cel care a implinit recent frumoasa varsta de 65 de ani. Si care pe langa jazz a mai uimit poporu cu intepretari memorabile din Händel, Purcell, Scarlatti, Mozart, Sosztakovics, Bartók sau Stravinsky. Charlie Haden este un veteran al bass-ului care s-a nascut in 1937!

Rezultat: Keith Jarett si Charlie Haden n-au mai cantat impreuna de aproape 30 de ani, de cand drumurile lor s-au despartit la sfarsitul anilor 70. Intre timp s-a facut enorm de multa muzica iar ceea ce este uimitor este ca albumul Jasmine suna atat de intim de parca n-ar fi trecut atatea decenii. Jasmine ofera oricarui meloman adevarat o evadare de o ora din cotidian cu opt piese delicioase, adeseori parca soptite, dar care au cu siguranta un fir invizibil care le leaga intre ele.

Where can I go without you e un standard interpretat in original de Peggy Lee care in tratamentul celor doi muzicieni devine mult mai lung decat originalul, datorita episoadelor de pian prelungite. Un alt moment de exceptie este versiunea lor a piesei Goodbye (interpretata de Benny Goodmann si de Frank Sinatra) care emana emotii cat se poate de strasnice chiar si fara folosirea cuvintelor. Cu exceptia piesei No moon at all (dupa Redd Evans si David Mann) discul pluteste intr-o zona contemplativa, recomandandu-se ca o auditie ideala pentru o noapte linistita. Cu persoana iubita alaturi si ascultat pe un sistem stereo din categoria „vintage”. Pianul lui Keith este adesea atat de delicat incat ai nevoie de liniste deplina pentru a a descoperi fiecare sunet. Basul lui Charlie „loveste” si el la fix. Chiar daca cei doi artisti au ramas si pentru acest disc mai mult in zona acelora care reinterpreteaza, albumul este unul delicat. Si daca e sa ne luam dupa afirmatiile lui Keith Jarett, „si reinterpretarea este compozitie”….

Pentru neinitiati, gratie faptului ca este extrem de “linistit”, discul acesta poate parea ca unul menit sa “merga” in salile de asteptare sau in lifturi. Schimbarile pe care cei doi muzicieni le aduc standardelor pe care le interpreteaza sunt minore si delicate, dar cu toate acestea piesele capata o noua fata. Amandoi muzicienii au editat de-a lungul anilor albume care au devenit “clasice” in jazz. Jasmine are sansa sa intre in aceeasi categorie pe viitor….

Recomandari: Pentru oamenii care stiu sa asculte o frenezie superba intre pian si bass, prieteni cu jazz-ul. De ascultat si pentru cei neinititati, poate fi un bun prilej de imprietenire cu sound-urile simple care emana emotii surprinzator de intense.

Kelis, pe urmele lui David Guetta

Cel de-al 5-lea album din cariera solistei americane este un dance - pop cat se poate de decent, care chiar daca nu reuseste sa aduca nimic nou in ecuatie, este mult mai credibil decat alte produse din aceeasi zona. Principala problema e aceea ca albumul merge pe o linie trasata de altii iar Kelis intra in zona in care textele sunt nesentiale iar ritmurile fac totul. Gratie colaboratorilor unele melodii suna bine. E dance - pop onest, dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Asteptari: Dupa ce s-a invartit multi ani in zona muzicii etichetate “urban” (r and b – daca vreti), solista Kelis s-a reprofilat complet pentru cel de-al 5-lea material discografic si a revenit cu un disc realizat cu ajutorul unor nume bine – cotate din aceasta zona ca David Guetta, Diplo, Benny Bennasi sau Boys Noize.
Rezultat: Materialul se vrea a fi o incrucisare intre pop – ul urban made in America si muzica dance europeana. Chiar daca per ansamblu, materialul este unul care poate fi inclus lejer in categoria decent, exista totusi senzatia conform careia majoritatea acestor piese au fost fabricate undeva in niste laboratoare europene, iar mai apoi li s-au adaugat vocea solistei americane care a fost casatorita vreo patru ani de zile cu raperrul american Nas. Daca mai demult Kelis a reusit sa cucereasca ringurile de dans cu piese ca Milkshake sau Trick Me, care au beneficiat de un sound distinct, de data aceasta paleta sonora este una cat se poate de uzuala in dance-ul european.
Reinventarea solistei ca o regina a muzicii pop este pe alocuri interesanta. Fara indoiala un mare rol in aceasta transformare o are David Guetta cel care a fost si producatorul acestui disc. Din fericire albumul este cat se poate de suportabil si ca si lungime: la cele 37 de minute ale sale are darul de a aduce beat-uri destul de diverse. Finalul intro-ului ne avertizeaza ca “We control the dancefloor“, iar acest enunt devine un fel de motto al albumului. Din pacate, in muzica dance – pop textele nu au substanta, asa ca la acest capitol solista pierde in fata concurentei reprezentate de alde Rihanna sau Lady Gaga. Si chiar e pacat fiindca pare-se ca solista chiar a avut un start bun.
Chiar daca nu se pot identifica posibile esecuri, in albumul Flesh Tone mai totul suna plat. Exista momente pop destul de bune, cum ar fi single-ul Acapella sau Scream. Poate chiar si 22nd Century in care cei de la Boys Noize fac treaba cat se poate de profesionista. Chiar si 4th of July – piesa care va fi scoasa ca single urmator in America – are un usor iz de hit si se prea poate ca aceasta sa rupa topurile verii.
Principala problema a acestui disc este aceea ca merge pe o linie trasata de altii si se situeaza intr-o zona in care beat-urile sunt sarea si piperul. Nu e nimic rau in asta si gratie colaboratorilor piesele suna chiar binisor, dar nu reusesc sa fie iesite din comun.E un album de pop onest, mult mai credibil fata de alte aparitii din domeniu dar care putea sa distruga mult mai multe bariere.
Recomandari: Daca va place pop – ul care rasuna non – stop la posturile de radio din tarisoara noastra, cu siguranta este un disc de ascultat. In caz ca va asteptati la un nou Milkshake, nu-l cautati aici, e doar muzica dance de calitate in cazul in care o comparam cu ceea ce se face in domeniu….

Soulfly, pentru cei care isi invart pletele din dotare

Max Cavalera e un tip care nu mai are nevoie sa demonstreze nimic nimanui. Cel de-al 7 - lea material discografic al trupei Soulfly este unul cat se poate de brutal, agresiv, zgomotos, nebun - exact asa cum trebuie sa fie orice aparitie respectabila din domeniu. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semeni din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.
Asteptari: Max Cavalera nu mai are nevoie sa demonstreze nimanui nimic. E una din cele mai respectate figuri ale scenei metal, iar Omen este cel de-al 7 – lea disc inregistrat cu Soulfly, cu unul mai mult decat a inregistrat cu fosta sa trupa, Sepultura.
Rezultat: Per ansamblu, materialul este unul cat se poate de consistent si bine structurat. Cu toate acestea, discul nu ofera absolut nimic nou. Dealtfel, ce s-ar mai putea face ceva cu adevarat inovator in acest stil? Piesele suna bine dar sunt exact pe calapodul oricarui disc apartinand unei trupe “care conteaza” in metal.
Inca din start, de la Bloodbath and Beyond e clar pentru toata lumea ca acest disc este unul cat se poate de nervos. Colaborarile cu Tommy Victor din trupa Prong sau Greg Puciato din Dillinger Escape Plan sunt cat se poate de „corecte” si demonstreaza faptul ca Max e un tip bun la featuring-uri. Daca e sa ne luam dupa declaratiile lui Max Cavalera acesta este cel mai brutal album din istoria formatiei, inspiratia pentru acesta venind din viata criminalilor in serie. Iar daca dupa ascultarea acestui disc aveti puseuri de romantism, se pare ca aveti o problema.
Recomandari: Pentru cei carora cuvantul brutal este asociat cu zgomot, distrors, nebunie, Omen poate fi o auditie mai mult decat interesanta. Daca n-ati dat dat niciodata din plete cu o bere ieftina in mana alaturi de alti semenei din aceasta categorie, nu este ceva care sa va faca ziua prea frumoasa.

Pendulum, mai slab decat prevede STAS-ul

Intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un album repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precedente ale celor de la Pendulum. Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.
Asteptari: Pendulum e una din acele trupe care atunci cand le asculti acasa nu spune nimic. Se prea poate ca unicul moment magic al lor sa fi fost piesa Tarantula. Immersion mentine amestecul de rock si drum and bass, din categoria “for the kids”
Rezultat: Cei care au avut ocazia sa-I vada live – printre care se numara si sibsemnatul – stiu ca intreaga “magie” a celor de la Pendulum se degaja atunci cand oamenii acestia canta in fata a mii de oameni la diverse festivaluri. In momentul in care ii asculti acasa, muzichia lor pare nepermis de repetitiva si fara originalitate. Chestiuni care se fac simtite din plin si la acest al treilea album., Salt in the wound este o piesa de aproape sapte minute lungime in care parca totul este static. Single-ul Watercolour nu aduce nici el nimic nou sub soare, in afara unei prestatii vocale destul de decente a solistului Rob Swire. Chiar daca pe piesa Immunize apare ca si invitat (si co-producator), Liam Howlett de la The Prodigy, acest lucru nu schimba foarte tare datele problemei: avem de-a face cu aceeasi constructie searbada si repetitiva. Marea problema a acestui album nu sta de fapt in ideea ca stilul acesta nu e unul interesant. Ci in faptul ca ideile acestea au fost abordate de foarte multe ori in ultima vreme si nu aduce nimic nou. Unul din momentele care reuseste sa scoata acest disc din eticheta de “previzibil” este colaborarea cu suedezii de la In Flames pe piesa Self vs Self. Toate bune si frumoase, pana cand pe fir nu intra si percutia, care ne readuce la stilul atat de cunoscut al celor de la Pendulum. Fara indoiala cea mai surprinzatoare aparitie ca si invitati pe acest disc o are Steven Wilson din Porcupine Tree. Piesa The Fountain este insa la fel de neoriginala ca si restul bucatelor sonore din acest album discografic. Chiar daca in piesa Crush oamenii incearca sa faca un mic pas in directia Papa Roach sau Linkin Park, nici de aceasta data rezultatul nu este unul convingator, astfel incat intregul disc pare a fi unul din categoria acelora pe care le are un DJ in mapa pentru a incalzi atmosfera unei petreceri. E un disc repetitiv, fara imaginatie si fara nici o urma de creatitivitate, chiar mai slab decat realizarile precdente ale celor de la Pendulum.
Recomandari: Doar pentru oamenii care efectiv s-au indragostit iremediabil de unul din membrii trupei si au o obsesie care nu poate fi tratata medical. Amatorii de drum and bass si rock au – slava Domnului – de unde alege orice altceva.