Soul merveilleux made in France: Ben L Oncle Soul

Mervellieux, pur si simplu. Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. De ascultat fara nici o retinere!
Asteptari: Nu va lasti indusi in eroare de coperta discului: e din 2010! Pe numele sau adevarat Benjamin Duterde, francezul care se afla la albumul de debut a activat intr-o vreme sub numele de Uncle Sam. Fiindca a avut probleme cu firma care produce orez sub acelasi nume, muzicianul si-a schimbat numele in Ben l’Oncle Soul, iar casa de discuri Motown – la care a aparut materialul – ar trebui sa spuna cate ceva despre stilul muzical al acestuia.
Rezultat: Mervellieux, pur si simplu. Desi piata actuala este pur si simplu inundata de nume care incearca printr-un fel sau altul sa reinvie muzica „oldies“ din orice tabara stilistica, tanarul francez reuseste sa surprinda printr-un disc omogen, curat si plin de energie. Stilistic acest material se invarte in jurul unor Raphael Saadiq (dealtfel a si cantat in deschiderea concertelor lui) sau Sharon Jones. Soul, de la mama lui, combinat cu cateva ingrediente actuale, dar la fel de incitant. Prima piesa a discului este totodata si unul din single-urile de mare succes ale francezului. De fapt, e un cover dupa cei de la White Stripes, dar Seven Nation Army in varianta soul suna cat se poate de izbutit. Muzica soul a anilor 60 respira cat se poate de accentuat din marea majoritate a celor 14 melodii. Soulman e un alt exemplu care te face sa te indragostesti neconditionat de muzica francezului, piesa fiind un omagiu adus celor de la Sam & Dave. Mon amour are si ea o mireasma cat se poate de autentica a soul-ului de alta data, iar vocea francezului este pur si simplu exact acolo unde trebuie. Si mai ales asa cum trebuie. Printre delicatesele acestui material se numara si faptul ca are si cateva piese cantate in engleza, cum ar fi mirifica I dont wanna waste, care pe langa soul are si niscaiva reggae, dar tot din acela incadrabil in categoria oldschool.



Aint off the back este unul din diamantele acestui disc, iar faptul ca aceasta piesa seamana cel putin ca stil cu Jamiroquai n-are cum sa fie contestat. Si Demain jarette e p melodie de nota zece, iar finalul nu se abate de la acest trend. Back for you are sarm cat cuprinde si suna bine pentru orice ureche care nu e speriata de termenul de oldies but goldies.
Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. Pentru acei care cauta originalitatea cu orice pret s-ar putea ca cel putin stilistic discul sa nu fie unul in care surprizele se intalnesc la tot pasul. Nu, e soul cat se poate de cumintel, care in prisma faptului ca e cantat in 2010 cu atata verva si pasiune il face sa fie unul din categoria simpatique. Ben L Oncle Soul are toate atu-urile pentru a deveni pe viitor un nume care sa fie amintit pentru o serie de lucruri bune in enciclopedia mondiala a muzicii moderne. Exista oameni care s-au grabit sa il asemuie pe talentatul francez ca fiind un Smokey Robinson made in France.Orice eticheta i s-ar aplica Ben L Oncle Soul e un francez care isi aduce aportul la renasterea „sufletului” si implicit a muzicii soul….
Recomandari: Indiferent de ce se intelege prin muzica veche, oricine poate gasi ceva pe plac in acest disc. De ascultat fara nici o retinere!

A castigat Eurovision-ul. So what? Lena

Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Pierdere de timp....
Asteptari: Are 19 anisori si a castigat Eurovisionul din acest an. Lena Meyer-Landrut a stabilit un record in clasamentul german de single-uri: trei single-uri ale ei au ajuns printre primele cinci locuri ale topului.
Rezultat: 13 poate fi o cifra norocoasa, dar nu in acest caz. Piesele fac parte din acel gen de pop pe care il asculti degeaba. Nu este chiar prapastios, poate si datorita faptului ca discul e realizat in colaborare cu Stefan Raab. Cu toate acestea, nu ofera absolut nici o mostra de creatiovitate sau orginalitate. Iar in privinta „amanuntului” conform careia ar fi muzica cantata din suflet, dati-mi voie sa am serioase dubii. Compozitiile sunt pe calapodul a 80 la suta din ceea ce se difuzeaza la momentul actual in materie de „top 40”, dar nimic din cele 13 melodii nu are acel miraj care sa te faca sa incepi sa fredonezi vreo piesa.
Unica piesa acceptabila este cea care a castigat Eurovision-ul din acest an, Satelitte. Poate daca n-ar fi difuzata la fiecare colt de strada ar fi chiar mai putin insuportabila. De dragul amanuntelor, trebuie sa remarc ca printre piese s-au strecurat si trei cover-uri. Dar atentie! Nu din categoria Creedance, nici Joy Division si nici macar Oasis. Ele sunt dupa Adele (My Same), Jason Mraz (Mr. Curiosity) si chiar o piesa semnata Ellie Goulding. Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Bee e o piesa aproape dragutica. Daca ar fi fost compusa de un om mai normal avea toate sansele sa devina un slagar in adevaratul sens al cuvantului. Per ansamblu nu e nimic interesant aici, e pop de duzina pentru oameni care gusta refrene de genul „3, 2, 1 go, You cant stop me“.  A spune ca auditia acestui album e o pierdere de vreme e un pleonasm. Exista in tonele de muzica care apar zilnic multa muzica de toate genurile, chiar si pop, in care e bagat si putin suflet. Poate in cantitati mici, dar sesizabile. La Lena, deocamadata bate vantul. Poate pe viitor.
Recomandari: Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul au facut o fixatie pentru domnisoara de 19 ani.

Dupa noua ani de pauza, Stone Temple Pilots

S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Asteptari: Faptele stau cam asa: avem o trupa care a vandut 40 de milioane de discuri si care dupa noua ani de pauza a revenit cu un album. Desi amatorii de rock au avut parte intre timp de Velvet Revolver (cu Scott Weiland) si Army of Anyone (cu fratii DeLeo), curiozitatea vizavi de acest produs este una cat se poate de mare, pe buna dreptate.
Rezultat: N-as putea spune ca Stone Temple Pilots a fost una din acele trupe care a “lovit” cu accese de originalitate. Cu toate acestea, baietii au fost intotdeauna sus pe val si ne-au oferit piese memorabile cum ar fi Vasoline si Big Empty (din discul Purple). In ciuda faptului ca au fost adeseori numiti “imitatori ai grunge-ului“ si a deselor probleme legate de consumarea unor substante ilicite, Stone Temple Pilots au reusit sa fie una din trupele de referinta ale rock-ului din anii 90.
Dupa noua ani de pauza, Between the lines, piesa care deschide discul  este o alegere cat se poate de adecvata. Din primele secunde aerul de Pearl Jam patrunde intens si recomanda aceasta melodie ca fiind una  cu greutate. Drept e, nu prea aduce nimic nou. Dar la urma urmei, e plina de atitudine si are semnatura inconfundabila a rockerilor. Printre momentele bune ale acestui disc se numara si Hickory Dichotomy,  care inca de la prima ascultare are acel „vino-ncoa“ care a facut ca Stone Temple Pilots sa vanda 40 de milioane de discuri de-a lungul vremii.  Nu e mai putin adevarat faptul ca pe la refren piesa aduce nitel a Electric Light Orchestra si a lor piesa de suflet Dont let me down si nici chiar Iggy Pop nu e un nume strain de influentele acesteia. Din pacate, marea majoritate a pieselor fac parte din categoria „de ascultat, dar nu de remarcat”. Cinnamon, de exemplu, ar putea fi inclusa in playlistul oricarui radio orientat pe rock, fara a face prea multe furori. Exista destule momente pe parcursul acestui disc in care impresia este ca STP aduce mai mult a Aerosmith sau Cheap Trick decat a Nirvana sau Soundgarden. Hazy Daze e „corecta” s-atat, iar Bagman nu e prea departe de The Beatles. First Kiss on Mars suna a David Bowie (putintel mai zgomotos, dar totusi in zona aceea) iar sound-ul „deja – vu” se instaleaza usurel dar pregnant in a doua jumatate a discului.
S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Recomandari: Daca in anii cand grunge-ul era in floare ati ascultat asa ceva, nu merita sa ratati acest disc. Daca aveti afinitati pentru rock, e un album decent care nu sufera prea mult la nici un capitol. Daca v-ati fi asteptat ca Stone Temple Pilots sa repuna rock-ul pe harta, e posibil sa aveti o mica – mare deziluzie.

A inviat epoca Modern Talking?Mark Medlock canta fara nici o emotie

In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil. Asa, e bun de neascultat....
Asteptari: Mark Medlock e un tanar nascut in 1978 in Frankfurt care a castigat unul din concursurile de teapa Pop Idol din Germania, iar muzichia lui poate fi incadrata in categoria bubble – gum (guma de mestecat), muzicianul aflandu-se sub aripa protectoare a lui Dieter Bohlen (Modern Talking).
Rezultat: Materialul cu numarul cinci din discografia germanului este unul cat se poate de plat, fara prea mari variatii de orice fel. E genul acela de muzica pe care poti sa-l asculti fara probleme in timp ce stai la coada sa-ti platesti darile si nu ramai cu absolut nimic dupa auditie. Practic, e un sir de constructii sonore uniforme ce au ca tema soarele, vara si iubirea.
Real Love ce deschide albumul si a fost editata ca si single introduce ascultatorul cat se poate de brutal in aceasta atmosfera de dolce far niente. Cat ai zice peste, track-ul numarul doi In my arms continua linia middle of the road iar Not Over e un fel de balada cu un refren dubios care spune Oh nooo/I miss you so-oooooh. Tortura sonora continua cu textul Cause im not over you/Pretty girl with the secret smile/I’m not over you“. Trebuie sa fiti de acord, e cat se poate de inteligent mesajul, nu? Si totusi exista si mesaje si mai si. Sa n-o uitam pe Inna cu al ei Hot si cu textul ei „Fly like you do it/Like you’re high/Like you do it/Like you fly/Like you do it/Lïke a women“.
In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Mark ne da si sfaturi cum sa ne imbogatim in If you wanna be rich. Vreti sa stiti secretu?  „If you wanna be happy in your life/Don’t Make a pretty woman to your wife/If you wanna be rich, nice and cool/Don’t play, don’t play a silly fool“.
Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil.
Recomandari: Doar in cazul in care va grabiti la o onomastica si buticul de la colt e in inventar. In orice alte conditiuni, albumul acesta insipid, incolor si inodor merita trimis la reciclat.

Antidot la slagarele de azi: Curry & Coco

A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. We are beauty emana o mireasma care itit aduce aminte de vremurile in care legea topurilor o faceau nume ca Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.

Asteptari: Nu e secret: francezii au reusit intotdeauna sa faca o muzica mai „altfel“. Fie ca a fost vorba de evergreen-uri, rock, pop sau dance, oamenii au ocolit cu abilitate cliseele prezente pe continent si au creat adevarate capodopere. Curry & Coco promite sa devina un alt nume care sa demonstreze aceasta teorema, albumul lor de debut We are beauty avand toate ingredientele unui disc care merita sa fie privit cu deosebita atentie.
Rezultat: A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil disco care a fost considerat la vremea respectiva bastardul garage – rock-ului. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. Daca e sa dam crezare faptului ca fiecare disc lasa in urma sa un „parfum” stilistic, dupa auditia acestui We are beauty mirosul care iti ramane intiparit este unul care readuce in memorie vremurile in care Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder erau nu numai en – vogue, dar si bine realizate. Va mai amintiti vremurile in care si in muzica pop existau influente asa – numite underground, in care compozitiile nu erau toate pe acelasi calapod, cand exista autenticitate? Oricare ar fi raspunsul, cei de la Curry & Coco reusesc sa fie originali.
Prima piesa a discului Who’s Next aseaza lucrurile intr-o matca bine definita, fiind un hit contagios. Lucrurile merg in directia buna si prin Top of the pop, o melodie care cu siguranta ar merita sa ajunga in fruntea clasamentelor iar Boys from the North e o tema instrumentala care este scoasa parca dintr-un serial de genul Starsky & Hutch. N-am inteles de ce single-ul Sex is fashion – adorabil dealtfel – e in doua variante. Daca cea originala pastreaza din plin strigatul de lupta din vremea punk-ului, remixul realizat de Auto anihileaza cat se poate de pregnant sentimentul, indulcind piesa pentru ringurile de dans. O alta mostra de originalitate rasare odata cu Dancing like a monkey, o piesa care dupa cum ii zice si numele te face sa dansezi de unul singur. Deosebit de percutanta este si Yummy Mummy, care incepe de parca ar fi D.A.F. dar devine cat se poate de pop pe parcurs, fiind un alt punct de atractie al albumului. Meteors aluncea nitel spre italo – disco iar la Ultrasonic nu ai cum sa nu-ti aduci aminte de Yazoo, cel putin din perspectiva intermezzo-urilor facute de clapa care suna cat se poate de vintage.
Daca e sa ne luam dupa influentele declarate ale celor doi francezi acestea ar fi intr-o ordine absolut aleatorie Blondie, AC/DC, LCD Soundsystem, Beethoven si Giorgio Moroder. Categoric, am putea aduga la acestea alte sase pagini, dar totul ar fi in zadar. Fiindca oamenii acestia suna cand punk, cand dance, cand agresiv, cand linistit. De toate pentru toti, dar in doze cat se poate de echilibrate. We are beauty suna cam cum ar fi trebuit s-o faca noul disc LCD Soundsystem. Se vede de la o posta faptul ca oamenii au o abordare absolut originala a compozitiei si instrumentatiei. Carcotasii ar putea adauga intr-un stil old – school. Perfect adevarat, dar cu ce schimba aceasta constatare datele problemei? Jean Daniel Beauvallet, criticul muzical al revistei franceze Les Inrockuptibles a descris muzica celor doi ca fiind „ca si cum Kratfwerk si Jackson 5 ar face sex in gimnaziu“. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.
Recomandari: Poate fi o auditie mai mult decat incantatoare pentru acei oameni a caror urechi nu trepideaza la muzica de duzina difuzata de Europa/Kiss/Zu si care stiu sa aprecieze abordari oarecum neconventionale pentru vremurile noastre, dar care devin adorabile pentru toata lumea. Care stie sa discearna, evident.