Electronica de rafinament: Grum

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai. Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….

Asteptari: La cei 24 de ani ai sai, muzicianul britanic Graeme Shepherd se poate considera un tip norocos: primele single-uri ale sale Runaway sau Heartbeats au facut furori pe ringurile de dans. Albumul de debut al celui care isi spune Grum este unul care are toate sansele sa devina unul “de nota zece” pentru amatorii curentului electro – pop.

Rezultat: Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….

Through the night, piesa care deschide aceasta calatorie electro – pop face parte din acele melodii care desi sunt etichetate “dance” nu sufera de acel minimalism care insulta inteligenta. E o epopee contruita pe ritmurile anilor 80 dar nu duce lipsa de elementele specifice ale muzicii “house” din zilele noastre. Chiar daca are un potential iz de hit Cant shake this feeling este o piesa care iese oarecum din linia generala a albumului, fiind o reminescenta a epocii Madonna, pe vremea cand diva mai canta piese de genul Into the groove. Indubitabil, cel mai stralucit moment al albumului este Runaway, o piesa care desi pastreaza si ea acorduri a la Bronski Beat sau Nik Kershaw, are menirea de a te binedispune instantaneu. Single-ul care a facut furori in randul amatorilor de electro – pop inca de anul trecut are un sarm aparte, care il face sa fie la fel de feeric si dupa multe ascultari, fiind pur si simplu o melodie de care nu ai cum sa te plictisesti. Un alt moment de exceptie il constituie Power, o melodie care incepe in cel mai inconfundabil stil Giorgio Moroder, ca mai apoi sa devina un adevarat diamant sonor.

Cybernetic merge oarecum pe linia celor de la Midnight Jaggernauts sau Daft Punk  si nu omite defel “trucurile” muzicii cu voci de roboti din anii 80. Piesa care da titlul albumului este una cat se poate de percutanta, unicul minus al ei fiind refrenul putin poate prea “vocodorizat”. Sincer, cu greu poti realiza faptul ca refrenul acesteia este de fapt un sample din piesa cu acelasi nume al lui Don Johnson. Per ansamblu amatorii de synth pop sau electro – pop care au gustat nume ca The Human League sau O.M.D. vor gasi o sumedenie de chestii interesante de-a lungul celor 12 melodii. Turn it up e din nou o piesa pe calapodul Madonna. Cele sase minute ale piesei The Really long one sunt pe alocuri mirifice, chiar daca poate piesa chiar e putin prea lunguta. Din pacate nu intreg albumul este unul bine construit. Cover-ul dupa Fashion – ul lui David Bowie este execrabil.

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai.

Recomandari: Daca Daft Punk a fost un nume care nu v-a displacut, cu siguranta e una din cele tari aparitii ale anului. Iar daca ati vibrat pe Calvin Harris situatia e asemanatoare. Pentru cei care n-au auzit de aceste nume, e un album de electro – pop cu trei single-uri misto si muzica electronica “de suportat” pentru oricine.

Rap comercial cu B.o.B

Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Pare-se ca reteta succesului de azi e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Asteptari: B.o.B (Bobby Ray Simmons Jr, pe numele lui adevarat) e un raper american trambitat de industria muzicala drept una din cele mai “hot” senzatii la ora actuala. Albumul lui de debut The Adventures of Bobby Ray a debutat pe prima pozitie a clasamentului Billboard.
Rezultat: Ca nici rap-ul nu mai e ce a fost odata o stie oricine, fie ca are pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa sau e un simplu fan care atunci cand vine vorba de acest stil a mai ascultat ceva De La Soul, NWA, Public Enemy sau Wu Tang Clan. Casele de discuri din zilele noastre au schimbat insa in mare masura ceea ce se face pe acest taram, sub intotdeauna puerila explicatie “asta cere piata”. Haideti sa fim seriosi, cine are nevoie de lamentarile penibile are unor muzicieni de teapa lui B.o.B.? Pare-se ca reteta succesului de azi in materie e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Oaspetii care apar aici in featuring-uri (Lupe Fiasco, Hayley Williams din Paramore, Bruno Mars sau chiar Eminem) iti lasa impresia ca s-au achitat de o datorie vizavi de boss-ul casei de discuri la care activeaza. In putinele momente cand accentul nu este pus pe orchestratia pop a albumului, B.O.B. reuseste sa demonstreze ca are o tehnica vocala de invidiat. E cazul piesei Bet care scoate nitel din monotonie discul si chiar si 5th Dimension. Printre aparitiile surpriza de aici se numara si aceea a lui Rivers Cuomo din Weezer. Din pacate, piesa intitulata Magic n-are nimic asemanator cu titlul in ea. Chiar daca pret de 3 minute si 16 secunde schimba oarecum reteta componistica, apropiind-o de un rock cat se poate de cheesy. In rest, aceeasi Marie cu palarii diferite, care nici macar nu e originala. Nothing on you, single-ul care face furori in clasamentele de dincolo de Ocean este exemplul perfect care demonstreaza ca acest gen de muzica e la fel de artificial ca si E-urile. Incrucisarea dintre R and B si rap compensata de o orchestratie cat se poate de saracacioasa descrie perfect sentimentul pe care ti-l lasa aceasta auditie: pierdere de timp.
Recomandari: Doar pentru oamenii care vor sa-si testeze masinile pentru a-si impresiona vecinii si poseda subwoofere serioase. Este indicata folosirea cu moderatie a acestui produs, daca apar manifestari neplacute, adresati-va melomanilor sau ascultati orice altceva.

Soul merveilleux made in France: Ben L Oncle Soul

Mervellieux, pur si simplu. Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. De ascultat fara nici o retinere!
Asteptari: Nu va lasti indusi in eroare de coperta discului: e din 2010! Pe numele sau adevarat Benjamin Duterde, francezul care se afla la albumul de debut a activat intr-o vreme sub numele de Uncle Sam. Fiindca a avut probleme cu firma care produce orez sub acelasi nume, muzicianul si-a schimbat numele in Ben l’Oncle Soul, iar casa de discuri Motown – la care a aparut materialul – ar trebui sa spuna cate ceva despre stilul muzical al acestuia.
Rezultat: Mervellieux, pur si simplu. Desi piata actuala este pur si simplu inundata de nume care incearca printr-un fel sau altul sa reinvie muzica „oldies“ din orice tabara stilistica, tanarul francez reuseste sa surprinda printr-un disc omogen, curat si plin de energie. Stilistic acest material se invarte in jurul unor Raphael Saadiq (dealtfel a si cantat in deschiderea concertelor lui) sau Sharon Jones. Soul, de la mama lui, combinat cu cateva ingrediente actuale, dar la fel de incitant. Prima piesa a discului este totodata si unul din single-urile de mare succes ale francezului. De fapt, e un cover dupa cei de la White Stripes, dar Seven Nation Army in varianta soul suna cat se poate de izbutit. Muzica soul a anilor 60 respira cat se poate de accentuat din marea majoritate a celor 14 melodii. Soulman e un alt exemplu care te face sa te indragostesti neconditionat de muzica francezului, piesa fiind un omagiu adus celor de la Sam & Dave. Mon amour are si ea o mireasma cat se poate de autentica a soul-ului de alta data, iar vocea francezului este pur si simplu exact acolo unde trebuie. Si mai ales asa cum trebuie. Printre delicatesele acestui material se numara si faptul ca are si cateva piese cantate in engleza, cum ar fi mirifica I dont wanna waste, care pe langa soul are si niscaiva reggae, dar tot din acela incadrabil in categoria oldschool.



Aint off the back este unul din diamantele acestui disc, iar faptul ca aceasta piesa seamana cel putin ca stil cu Jamiroquai n-are cum sa fie contestat. Si Demain jarette e p melodie de nota zece, iar finalul nu se abate de la acest trend. Back for you are sarm cat cuprinde si suna bine pentru orice ureche care nu e speriata de termenul de oldies but goldies.
Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. Pentru acei care cauta originalitatea cu orice pret s-ar putea ca cel putin stilistic discul sa nu fie unul in care surprizele se intalnesc la tot pasul. Nu, e soul cat se poate de cumintel, care in prisma faptului ca e cantat in 2010 cu atata verva si pasiune il face sa fie unul din categoria simpatique. Ben L Oncle Soul are toate atu-urile pentru a deveni pe viitor un nume care sa fie amintit pentru o serie de lucruri bune in enciclopedia mondiala a muzicii moderne. Exista oameni care s-au grabit sa il asemuie pe talentatul francez ca fiind un Smokey Robinson made in France.Orice eticheta i s-ar aplica Ben L Oncle Soul e un francez care isi aduce aportul la renasterea „sufletului” si implicit a muzicii soul….
Recomandari: Indiferent de ce se intelege prin muzica veche, oricine poate gasi ceva pe plac in acest disc. De ascultat fara nici o retinere!

A castigat Eurovision-ul. So what? Lena

Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Pierdere de timp....
Asteptari: Are 19 anisori si a castigat Eurovisionul din acest an. Lena Meyer-Landrut a stabilit un record in clasamentul german de single-uri: trei single-uri ale ei au ajuns printre primele cinci locuri ale topului.
Rezultat: 13 poate fi o cifra norocoasa, dar nu in acest caz. Piesele fac parte din acel gen de pop pe care il asculti degeaba. Nu este chiar prapastios, poate si datorita faptului ca discul e realizat in colaborare cu Stefan Raab. Cu toate acestea, nu ofera absolut nici o mostra de creatiovitate sau orginalitate. Iar in privinta „amanuntului” conform careia ar fi muzica cantata din suflet, dati-mi voie sa am serioase dubii. Compozitiile sunt pe calapodul a 80 la suta din ceea ce se difuzeaza la momentul actual in materie de „top 40”, dar nimic din cele 13 melodii nu are acel miraj care sa te faca sa incepi sa fredonezi vreo piesa.
Unica piesa acceptabila este cea care a castigat Eurovision-ul din acest an, Satelitte. Poate daca n-ar fi difuzata la fiecare colt de strada ar fi chiar mai putin insuportabila. De dragul amanuntelor, trebuie sa remarc ca printre piese s-au strecurat si trei cover-uri. Dar atentie! Nu din categoria Creedance, nici Joy Division si nici macar Oasis. Ele sunt dupa Adele (My Same), Jason Mraz (Mr. Curiosity) si chiar o piesa semnata Ellie Goulding. Majoritatea discului este liniar si se incadreaza undeva in acel acel folk – rock a la Kate Nash. Care poate nici n-ar fi atat de enervant daca n-ar fi cantat de mii de „Lena”. Carevasazica pe langa muzica de duzina care si-a pierdut orice urma de credibilitate, avem parte de o voce nici prea – prea, nici foarte foarte, care ataca probleme de dragoste si inevitabil ranile pe care o provoaca aceasta. Iar in ceea ce priveste titlul, se prea poate ca tanara artista sa fi vazut casetofoane doar la muzeu si sa fi simtit ca trendul acesta retro e unul care da bine. Bee e o piesa aproape dragutica. Daca ar fi fost compusa de un om mai normal avea toate sansele sa devina un slagar in adevaratul sens al cuvantului. Per ansamblu nu e nimic interesant aici, e pop de duzina pentru oameni care gusta refrene de genul „3, 2, 1 go, You cant stop me“.  A spune ca auditia acestui album e o pierdere de vreme e un pleonasm. Exista in tonele de muzica care apar zilnic multa muzica de toate genurile, chiar si pop, in care e bagat si putin suflet. Poate in cantitati mici, dar sesizabile. La Lena, deocamadata bate vantul. Poate pe viitor.
Recomandari: Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul au facut o fixatie pentru domnisoara de 19 ani.

Dupa noua ani de pauza, Stone Temple Pilots

S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Asteptari: Faptele stau cam asa: avem o trupa care a vandut 40 de milioane de discuri si care dupa noua ani de pauza a revenit cu un album. Desi amatorii de rock au avut parte intre timp de Velvet Revolver (cu Scott Weiland) si Army of Anyone (cu fratii DeLeo), curiozitatea vizavi de acest produs este una cat se poate de mare, pe buna dreptate.
Rezultat: N-as putea spune ca Stone Temple Pilots a fost una din acele trupe care a “lovit” cu accese de originalitate. Cu toate acestea, baietii au fost intotdeauna sus pe val si ne-au oferit piese memorabile cum ar fi Vasoline si Big Empty (din discul Purple). In ciuda faptului ca au fost adeseori numiti “imitatori ai grunge-ului“ si a deselor probleme legate de consumarea unor substante ilicite, Stone Temple Pilots au reusit sa fie una din trupele de referinta ale rock-ului din anii 90.
Dupa noua ani de pauza, Between the lines, piesa care deschide discul  este o alegere cat se poate de adecvata. Din primele secunde aerul de Pearl Jam patrunde intens si recomanda aceasta melodie ca fiind una  cu greutate. Drept e, nu prea aduce nimic nou. Dar la urma urmei, e plina de atitudine si are semnatura inconfundabila a rockerilor. Printre momentele bune ale acestui disc se numara si Hickory Dichotomy,  care inca de la prima ascultare are acel „vino-ncoa“ care a facut ca Stone Temple Pilots sa vanda 40 de milioane de discuri de-a lungul vremii.  Nu e mai putin adevarat faptul ca pe la refren piesa aduce nitel a Electric Light Orchestra si a lor piesa de suflet Dont let me down si nici chiar Iggy Pop nu e un nume strain de influentele acesteia. Din pacate, marea majoritate a pieselor fac parte din categoria „de ascultat, dar nu de remarcat”. Cinnamon, de exemplu, ar putea fi inclusa in playlistul oricarui radio orientat pe rock, fara a face prea multe furori. Exista destule momente pe parcursul acestui disc in care impresia este ca STP aduce mai mult a Aerosmith sau Cheap Trick decat a Nirvana sau Soundgarden. Hazy Daze e „corecta” s-atat, iar Bagman nu e prea departe de The Beatles. First Kiss on Mars suna a David Bowie (putintel mai zgomotos, dar totusi in zona aceea) iar sound-ul „deja – vu” se instaleaza usurel dar pregnant in a doua jumatate a discului.
S-ar putea ca fanii dedicati sa nu fie de acord cu constatarea conform careia Stone Temple Pilots au fost intotdeauna niste imitatori. Cu bun gust, nimic de obiectat, dar fara prea multe scantei. Sentimentul acesta razbate din plin si acum. Chiar daca e un album cat se poate de solid, care va intra destul de rapid in preferintele fanilor vechi ai trupei, discul nu aduce prea multe surprize. E rock-ul acela decent, profesional, dar care in 2010 nu mai poate defel inclus in categoria „de neratat”.
Recomandari: Daca in anii cand grunge-ul era in floare ati ascultat asa ceva, nu merita sa ratati acest disc. Daca aveti afinitati pentru rock, e un album decent care nu sufera prea mult la nici un capitol. Daca v-ati fi asteptat ca Stone Temple Pilots sa repuna rock-ul pe harta, e posibil sa aveti o mica – mare deziluzie.