Morcheeba, in forma cu fosta solista

Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day.
Asteptari: Fara indoiala una din cele mai interesante chestiuni la acest disc este revenirea solistei initiale a trupei, Skye Edwards. Cea care a fost prezenta pe primele trei albume ale trupei (  Who Can You Trust?  Big Calm  si Fragments of Freedom). Se stie, din 2003 incoace cariera celor de la Morcheeba n-a mai fost atat de succes, nici una din inlocuitoarele solistei nereusind sa faca fata cu brio sarcinii. Asadar, reuiseste Skye sa readuca magia prezenta pe Big Calm?
Rezultat: Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day. De vina pare sa fie faptul ca in zona stilistica s-au produs multe de atunci: au aparut nume noi si s-au mai experimentat si altfel de chestii. 
Even thoughteste o piesa cat se poate de interesanta care ne aduce aminte de vremurile de aur ale trupei, dar cea mai surprinzatoare compozitie de aici e I am the spring. Chiar daca iese din linia traditionala de trip – hop, fiind mai mult o piesa acustica, excelenta prestatie a solistei face ca piesa sa fie cel mai bun moment al acestei limonade. Recipe for disaster exceleaza printr-o instrumentatie sic, iar Cut the chase este un alt moment de glorie. E genul acela de piesa care te captiveaza din prima secunda, iar sample-urile folosite induc un feeling extrem de funky.  La momente putin inspirate se includ Beat of the drum, Self made man si chiar si piesa care da titlul albumului, care are un pic din stilul celebrei Things will never be the same cu Mel C.
Se prea poate ca fanii inraiti ai Morcheeba sa gaseasca acest produs unul cat se poate de reusit. Intr-adevar, albumul n-are prea multe minusuri. Auditia acestuia este o indeletnicire agreabila, chiar daca nu provoaca scantei. La urma urmei este exact cum ii zice si titlul: o limonada in miez de vara. Racoritoare pentru un anumit timp, dar care nu reuseste sa egaleze performantele primelor discuri Morcheeba.
Recomandari: Pentru cei care au gustat sunetele dementiale de pe Big Calm. Poate fi o auditie acceptabila si pentru orice amator de sunete trup – hop, jazzy si chill.

Jumate din Erasure, Andy Bell

Din pacate, marea majoritate a pieselor de pe cel de-al doilea album solo semnat de jumararea "cantatoare" a trupei Erasure au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme. Lipseste Vince Clark? Categoric. Drept urmare, e electro - pop repetitiv si fara sclipirea la care ne-am fi asteptat.

Asteptari: Solistul trupei Erasure, Andy Bell se afla la a doua incercare solo care dincolo de titlul neinspirat de NonStop cuprinde zece melodii evident in stilul synth – pop. Chiar daca formatia Erasure n-a mai scos nimic din 2007, multe din albumele acestui an se invart intr-un fel sau altul in zona synth – pop abordata de ei cu atata maiestrie in anii trecuti. Deci, asteptarile pot fi maricele….

Rezultat: Nu e nevoie sa fii un geniu pentru a realiza ca ceva lipseste din acest synth – pop. Acel ceva se numeste Vince Clark, cealalata jumatate a grupului Erasure, omul responsabil pentru Just cant get enough-ul celor de la Depeche Mode sau piesele Yazoo. Cu aceasta absenta, piesele lui Andy Bell sunt mai mult decat repetitive si chiar daca pe alocuri constructiile sonore au cateva sclipiri, din pacate materialul nu reuseste sa iasa in evidenta, fiind un electro – pop mediocru.
Single-ul Call on me e unul din momentele inspirate ale discului, fiind o piesa dedicata suta la suta ringurilor de dans. Cu mentiunea ca pe alocuri orchestratia e “depasita”. DHDQ este titlul unei alte piese care pe ici pe colo are sclipiri. Dupa un inceput a la Kim Wilde (Kids in America) piesa care poarta numele de Debbie Harry Drag Queen evolueaza intr-un amalgam destul de interesant de sunete. Colaborarea cu solistul celor de la Jane’s Addiction, Perry Farewell este si ea aproape interesanta, dar din pacate se desfasoara pe o teme sonora groaznic de puerila. Aproape interesanta se dovedeste a fi Will you be there? Poate daca melodia n-ar semana atat de mult cu Calvin Harris ar fi chiar adorabila. Asa, e doar un moment acceptabil, dar prea putin pentru Erasure. Chiar si pe jumatate. Din pacate, marea majoritate a pieselor au o reteta destul de saracacioasa, astfel incat originalitatea este undeva pierduta in spatiu. Desi nu este nimic dezagreabil pe acest album, melodiile nu se ridica la nivelul asteptarilor. Si asta pentru ca zona synth – pop este cat se poate de aglomerata in ultima vreme.
Recomandari: Doar pentru fanii inraiti ai lui Andy Bell. Nu este un disc de neascultat, doar ca Andy Bell are o concurenta serioasa.

Cover-uri misto pentru cunoscatori: Dub Spencer & Trance Hill

Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg.
Asteptari: Eroii copilariei multora, Bud Spencer si Terence Hill au servit drept inspiratie pentru numele unui grup elvetian care incepand din 2003 fac ceva furori in zona dub a muzicii. Albumul cu numarul trei din visteria trupei vine dupa Nitro si Return Of The Supercops. (care a inclus inclusiv o piesa numita Piedone in Dub)
Rezultat: Chiar daca aparent discul acesta se adrseseaza unui public larg prin faptul ca e croit pe cateva melodii “evergreen” din mai multe stiluri, nu poate fi o auditie usoara pentru toata lumea. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca abordeaza dub-ul, un gen mai putin popular in randul maselor. Ceea ce-l face sa aibe o eticheta “pentru cunoscatori” este predilectia acestuia pentru piese mai putin cunoscute publicului larg. A nu se intelege faptul ca cover-urile alese nu ar fi interesante. Nicidecum. Pur si simplu e un disc de cover-uri pentru aceia care stiu sa asculte muzica nu numai la botezuri si radio, pentru melomanii “echte klasse”.
Inca din start e destul de clar ca suita pieselor reinterpretate nu e pentru toata lumea. Si asta pentru ca discul incepe cu superba reinterpretare a piesei Man with a harmonica a celebrului compozitor de coloane sonore Ennio Morricone. Amatorii de punk vor fi cu siguranta mai mult decat fericiti sa descopere aici o demonstratie uluitoare a cum poate sa sune hitul celor de la The Clash, London Calling. Evident cu haine psihadelice.  Una din surprizele albumului, care intra la categoria “de neasteptat” este celebra Jeanny a regretatului Falco. O si mai mare surpriza o constituie preluarea de exceptie a unui hit datand din 1981 din zona new wave. Ce este si mai special este ca piesa cu pricina, Eisbaer, este cantata alaturi de formatia elvetiana care a facut furori in anii 80 gratie acestui hit, Grauzone. Surprizele curg in lant si un atu de remarcat este ca mai multe melodii sunt cantate in featuring-uri cu oamenii care chiar au compus cover-urile preluate. Este cazul jamaicanului Ken Boothe care canta alaturi de elvetieni in When I fall in love. Sau a celor de la The Catch care apar in 25 years. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylon s Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Si Smoke on the water-ul celor de la Deep Purple suna cat se poate de inedit aici, iar 25 years in combinatie cu The Catch reuseste sa induca in ecuatia sonora a sumedenie de sound-uri specifice new wave – ului. Legendara trupa britanica The Ruts (care a cantata Babylonjs Burning) apare si ea aici in featuring pentru piesa Shine on me. Fara indoiala una din cele mai interesante alegeri pentru aceasta suita de cover-uri este piesa Primavera a italianului Tullio De Piscopo, care suna si ea incredibil de fresh. Posesorii de plete au si ei un deliciu, Enter Sandman-ul celor de la Metalicca. In caz ca ati auzit vreodata piesa Pop Muzik semnata M ei bine, atunci cand veti ajunge la varianta elvetienilor, veti fi surprinsi fara indoiala. Piesa pastreaza doar refrenul feminin vocal, restuil fiind o adunatura de sound-uri psihadelice care fara indoiala vor face ravagii printre amatorii de asemenea bunataturi.
Lee Scratch Perry, producatorul care in anii 70 a inventat practic sunetul dub n-avea cum sa lipseasca de pe acest disc. El isis face aparitia chiar in persoana in featuring-ul Blackboard jungle e o melodie care iese in evidenta printr-un ritm alert si o muzicalitate aparte. Muzicianul in varsta de 74 de ani traieste si el in Elvetia si probabil asa a fost „agatat” de creatorii acestui album. Pentru a fi pana la capat iesiti din comun, elvetienii isi incheie peripul sonor cu un extras sonor din poetul american William S. Burroughs cu al lui  The Saints Go Marching Through All The Popular Tunes
Recomandari: Discul este de neratat pentru aceia care au invatat faptul ca adevaratele comori nu se gasesc niciodata la suprafata ci trebuiesc cautate in adancuri. Dub Spencer si Trance Hill e o comoara care odata gasita, va face deliciul celor care stiu cum s-o aprecieze.

Electronica de rafinament: Grum

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai. Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….

Asteptari: La cei 24 de ani ai sai, muzicianul britanic Graeme Shepherd se poate considera un tip norocos: primele single-uri ale sale Runaway sau Heartbeats au facut furori pe ringurile de dans. Albumul de debut al celui care isi spune Grum este unul care are toate sansele sa devina unul “de nota zece” pentru amatorii curentului electro – pop.

Rezultat: Ca sa fim onesti pana la capat, discul de debut al scotianului este unul care “curge” foarte bine atunci cand esti in dispozitie de dans. Poate nu e chiar alegerea ideala pentru a-l asculta acasa, dar asta e alta discutie….

Through the night, piesa care deschide aceasta calatorie electro – pop face parte din acele melodii care desi sunt etichetate “dance” nu sufera de acel minimalism care insulta inteligenta. E o epopee contruita pe ritmurile anilor 80 dar nu duce lipsa de elementele specifice ale muzicii “house” din zilele noastre. Chiar daca are un potential iz de hit Cant shake this feeling este o piesa care iese oarecum din linia generala a albumului, fiind o reminescenta a epocii Madonna, pe vremea cand diva mai canta piese de genul Into the groove. Indubitabil, cel mai stralucit moment al albumului este Runaway, o piesa care desi pastreaza si ea acorduri a la Bronski Beat sau Nik Kershaw, are menirea de a te binedispune instantaneu. Single-ul care a facut furori in randul amatorilor de electro – pop inca de anul trecut are un sarm aparte, care il face sa fie la fel de feeric si dupa multe ascultari, fiind pur si simplu o melodie de care nu ai cum sa te plictisesti. Un alt moment de exceptie il constituie Power, o melodie care incepe in cel mai inconfundabil stil Giorgio Moroder, ca mai apoi sa devina un adevarat diamant sonor.

Cybernetic merge oarecum pe linia celor de la Midnight Jaggernauts sau Daft Punk  si nu omite defel “trucurile” muzicii cu voci de roboti din anii 80. Piesa care da titlul albumului este una cat se poate de percutanta, unicul minus al ei fiind refrenul putin poate prea “vocodorizat”. Sincer, cu greu poti realiza faptul ca refrenul acesteia este de fapt un sample din piesa cu acelasi nume al lui Don Johnson. Per ansamblu amatorii de synth pop sau electro – pop care au gustat nume ca The Human League sau O.M.D. vor gasi o sumedenie de chestii interesante de-a lungul celor 12 melodii. Turn it up e din nou o piesa pe calapodul Madonna. Cele sase minute ale piesei The Really long one sunt pe alocuri mirifice, chiar daca poate piesa chiar e putin prea lunguta. Din pacate nu intreg albumul este unul bine construit. Cover-ul dupa Fashion – ul lui David Bowie este execrabil.

Pe alocuri, muzica Grum este una care face legatura intre Calvin Harris si Deadmau5. Chiar daca exista multe alte nume in zona de activitate a celor de la Grum, e un disc mai mult decat placut, caruia cu greu ii faci fata fara a te trezi dansand. E un mix interesant intre Mylo, Daft Punk, Giorgio Moroder, Justice si Deadmau5. De consumat cu incredere de iubitorii de italo disco si nu numai.

Recomandari: Daca Daft Punk a fost un nume care nu v-a displacut, cu siguranta e una din cele tari aparitii ale anului. Iar daca ati vibrat pe Calvin Harris situatia e asemanatoare. Pentru cei care n-au auzit de aceste nume, e un album de electro – pop cu trei single-uri misto si muzica electronica “de suportat” pentru oricine.

Rap comercial cu B.o.B

Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Pare-se ca reteta succesului de azi e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Asteptari: B.o.B (Bobby Ray Simmons Jr, pe numele lui adevarat) e un raper american trambitat de industria muzicala drept una din cele mai “hot” senzatii la ora actuala. Albumul lui de debut The Adventures of Bobby Ray a debutat pe prima pozitie a clasamentului Billboard.
Rezultat: Ca nici rap-ul nu mai e ce a fost odata o stie oricine, fie ca are pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa sau e un simplu fan care atunci cand vine vorba de acest stil a mai ascultat ceva De La Soul, NWA, Public Enemy sau Wu Tang Clan. Casele de discuri din zilele noastre au schimbat insa in mare masura ceea ce se face pe acest taram, sub intotdeauna puerila explicatie “asta cere piata”. Haideti sa fim seriosi, cine are nevoie de lamentarile penibile are unor muzicieni de teapa lui B.o.B.? Pare-se ca reteta succesului de azi in materie e cat mai putin rap, instrumente “pop”, refrene pretabile oricarui post de radio si eventual pe ici pe colo chitari. Iar rezultatul este un hibrid de pop – rap – disco, din acela care “curge” toata ziua pe undele hertziene comerciale si care face furori in randul coafezelor mai tinere care s-au saturat de Julio Iglesias.
Majoritatea pieselor de pe acest album au aceeasi reteta componistica. Creata pentru a fi “usurica”, pentru a nu pune ascultatorul in dificila misiune de a gandi. Oaspetii care apar aici in featuring-uri (Lupe Fiasco, Hayley Williams din Paramore, Bruno Mars sau chiar Eminem) iti lasa impresia ca s-au achitat de o datorie vizavi de boss-ul casei de discuri la care activeaza. In putinele momente cand accentul nu este pus pe orchestratia pop a albumului, B.O.B. reuseste sa demonstreze ca are o tehnica vocala de invidiat. E cazul piesei Bet care scoate nitel din monotonie discul si chiar si 5th Dimension. Printre aparitiile surpriza de aici se numara si aceea a lui Rivers Cuomo din Weezer. Din pacate, piesa intitulata Magic n-are nimic asemanator cu titlul in ea. Chiar daca pret de 3 minute si 16 secunde schimba oarecum reteta componistica, apropiind-o de un rock cat se poate de cheesy. In rest, aceeasi Marie cu palarii diferite, care nici macar nu e originala. Nothing on you, single-ul care face furori in clasamentele de dincolo de Ocean este exemplul perfect care demonstreaza ca acest gen de muzica e la fel de artificial ca si E-urile. Incrucisarea dintre R and B si rap compensata de o orchestratie cat se poate de saracacioasa descrie perfect sentimentul pe care ti-l lasa aceasta auditie: pierdere de timp.
Recomandari: Doar pentru oamenii care vor sa-si testeze masinile pentru a-si impresiona vecinii si poseda subwoofere serioase. Este indicata folosirea cu moderatie a acestui produs, daca apar manifestari neplacute, adresati-va melomanilor sau ascultati orice altceva.