Crookers - Tons of Friends

Sa aduni 25 de invitati pentru 20 de piese la albumul de debut, e ceva! Muzica celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi. Chiar daca italienii au momente bune, discul e greu de digerat in intregime. De ascultat pe propria raspundere!

Duo-ul italian Crookers a “prins” lozul cel mare in momentul in care remixul lor la piesa Day n Nite a lui Kid Cudi a facut ravagii in intreaga lume. Pare-se ca baietii n-au luat nici un banut pentru aceasta performanta. In schimb si-au facut un nume, iar albumul lor de debut vine ca o completare a acestei constatari. Sa aduni 25 de colaboratori pentru 20 de piese – si la albumul de debut! – nu pare o treaba usoara defel. Iar daca in aceasta lista se regasesc nume ca Pitbull, Kelis, Will I Am sau Spank Rock, aparent lucrurile sunt ca si rezolvate. Din pacate, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Problema cu albumul acesta este aceea ca se vrea a fi o corcitura intre muzica hip – hop si cea electronica, dar rezultatul nu este unul care sa se lase cu “waw”. Da, stiu ca cele doua genuri se intersecteaza mult prea des in ultima vreme, dar in momentul in care asculti una-n-truna asa ceva parca te apuca nitel cascatul, nu?

Startul discului Tons of Friends e ca o racheta. Si asta pentru ca primii invitati sunt Soulwax si Mixhell. Ei bine, acest Mixhell este proiectul electro al fostului tobar de la Sepultura, Igorr Cavalera. Fratele celebrului Max, care ne-a vizitat orasul cu a sa trupa Soulfly, acum patru ani. Piesa We love animals este unul din cele mai bune momente ale discului. Din pacate. Multe din piesele care urmeaza sunt insa croite pe acelasi calapod. Voci celebre ale hip – hop – ului sunt completate de efecte electronice strasnice pe alocuri. Dar repetitive pana la loc comanda. Nici aparitia excentricei Roisin Murphy in piesa Hold up your hands (si mai apoi in Royal T) nu reuseste sa dea o culoare “mai altfel”. Pana la jumatatea celor 20 de piese ai impresia ca e ceva deja – vu, doar invitatii se schimba la fiecare trei minute. Exista insa si momente mai bunicele, pentru cine are rezistenta. Cooler couler , piesa realizata impreuna cu Yelle parca mai are un pic de substanta, iar Birthday Bash aduce un strop de muzica africana.

Momentele in care hip – hop – ul nu e in prim plan sunt cele mai inspirate. Cum e Remedy alaturi de Miike Snow. Mda, o colaborare italiano – suedeza care mai anima nitel atmosfera. Major Lazer Leftside si Supahype fac si ei treaba buna in Jump up, un fel de I like to move it updatat al anului 2010. Melodia e una care lasa loc de intrebari. E scrisa la misto, sau trebuie chiar s-o iei de buna? La capitolul colaborari ciudate se inscrie si cea cu solistul Charlatans, Tim Burgess. O piesa care duce discul undeva in zona experimentala. Plina de pam – pam – pam. O alta piesa la care nu stii ce sa faci este varianta acapella la Day  n Nite. Geniala, glumeata, indrazneata? Sau de umplutura? Depinde de perceptie.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul ca muzica dance din zilele noastre se misca cu viteza luminii. Ceea ce era la moda acu doi ani e parfuit azi si treaba merge tot asa inainte. Albumul celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre muzica hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi, in ciuda eforturilor instrumentale ale celor doi producatori. Discul este un amestec de comercial si mai putin pentru toata natia, greu de digerat in intregime. Adorabil in cateva momente insa. Revista franceza Les Inrockuptibles a descris stilul celor de la Crookers ca fiind Disco – Pogo. Nici o legatura cu cei care faceau pogo pe vremuri. Si nici muzica disco. E…un ghiveci.

Dan Berglund - Tonbrucket

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.

Dan Berglund, basistul care a fost prezent la Timisoara alaturi de celebra trupa suedeza Esbjorn Svennson Trio (E.S.T.) revine in atentia publicului alaturi de noul lui proiect numit Tonbrucket. Proiectul format dupa dezmembrarea E.S.T. - datorata mortii lui Esbjorn Svennson survenita acum doi ani – ii mai include pe Tomas Hallonste la pian, Johan Lindström la chitara si Andreas Werliin la tobe. Tonbrucket inseamna in limba suedeza „fabrica de sunete“ iar cele zece compozitii de pe acest disc creioneza cat se poate de exact aceasta sintagma.

Sister Sad, prima piesa a albumului este o “afacere” cat se poate de trista care spre mijloc are un apogeu interesant, “domolit” mai apoi printr-o instrumentatie minimala. Stetoscope in schimb aduce in discutie o tema orientata mai spre rock-ul Pink Floyd iar Valsul marinarului (Sailor Waltz) este o piesa cat se poate de simpla care pe parcursul a aproape zece minute aduce aminte de sonoritatile atat de familiare din E.S.T. Pianul acustic face o treaba mirifica accentuand pasaje cat se poate de variate. Fara indoiala cea mai “pop” piesa din aceasta excursie scandinavica ne este servita in piesa Gi Hop, care in acest context pare a fi un fel de “gluma” pusa la cale de muzicienii care au contribuit la realizarea acestui material discografic. The wind and the leaves este o alta mostra de sensibilitate dusa la maxim, cu intrepatrunderi curioase ale unor instrumente pe alocuri. Wolverine Hoods este si ea pe calapodul fostei trupe E.S.T. osciland delicat intre pianul acustic al lui Berglund si chitara mirifica a lui Lindstrom. Una din surprizele care adauga o savoare aparte acestui disc este Monstruos Collosus. Care incepe de parca ar fi ceva intre Black Sabbath si King Crimson dar reuseste sa pastreze un balans izbutit intre genuri. Song for E se inscrie printre cele mai delicate momente ale albumului. Si asta pentru ca absolut toate aranjamentele sonore (poate cu exceptia percutiei care pare pe alocuri monotona) reusesc sa formeze un conglomerat cat se poate de solid, piesa cu pricina putand fi inclusa in cele mai “slow”, dar de efect momente ale discului. Cold Blooded Music – dupa cum ii spune si titlul – este o mostra de experiment in taramul rock-ului al muzicii electronice si bineinteles a jazz-ului. Este o piesa dramatica cu reminescente a la Radiohead, o excursie interesanta in cotloanele mai multor stiluri. Waltz for Matilda, piesa care incheie aceasta excursie sonora adauga un pic de country acestui ghiveci sonor, iar chitara cat se poate de “rece” contureaza o piesa nitel prea lenta, dar cu mult sarm.

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Trei dintre membrii acestui cvartet si-au adus aportul la conceperea acestor compozitii (exceptia facand-o tobarul Andreas Werliin) care exploreaza directii diverse ale muzicii moderne. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.

Hadouk Trio - Air Hadouk

Instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.

Pentru o calatorie in jurul lumii nu-ti trebuie nici pe departe 80 de zile dupa cum sustinea Jules Verne. E de-ajuns 60 de minutele, timpul cat dureaza cele 13 piese incluse pe noul album al proiectului francez Hadouk Trio, care reuseste gratie instrumentelor folosite sa ne duca din China pana-n Africa cat ai zice peste. Cu o mica oprire in Armenia, desigur. Hadouk Trio a cucerit o multime de aprecieri din partea criticilor si chiar si prestigiosul premiu Victoires de la Musique Jazz, fiind cunoscuti mai ales pentru materialele lor  Utopies si Baldamore. 

Aclamat ca unul din cei mai prolifici instrumentisti francezi, Didier Malherbe a inceput sa cante la saxofon la varsta de 13 ani, dupa ce l-a auzit pe Charlie Parker. Atractia sa vizavi de diversele fuziuni ale stilurilor muzicale a venit dupa ce a fost martorul unui concert al trupei Soft Machine, ceva mai tarziu punand la cale chiar un grup psych – rock numit Gong, alaturi de care a avut un succes deosebit. Dupa o serie de albume si colaborari, in 1994 alaturi de Loy Ehrlich a pus bazele acestei trupe, careia i s-a alaturat si Steve Shehan, un percutionist care in CV-ul sau are colaborari cu Paul Simon si Bob Dylan, printre altii. Restul este...sunet!

Cele 13 piese incluse pe Air Hadouk au cate putin pentru fiecare meloman. Muzica trio-ului nu si-a pierdut din savoarea africana. Asta nu inseamna ca aceasta calatoria sonora nu contine si arome din est. Ba chiar si ritmuri africane si tonalitati americane, intregul conglomerat fiind un mix eclectic de jazz cu rock si sound-uri din categoria world music.
Desigur instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex.

Scorpions - Sting in the Tail

Ultimul album discografic al celor de la Scorpions - cu numarul 17 din discografia germanilor - are parte de aceleasi trucuri la capitolul compozitie care i-au tinut in viata in ultimele patru decenii. In plus orchestratiile sunt sofisticate si productia nu "da" in clisee moderne. Veritabilul cantec de lebada este unul de care Scorpions si fanii sai pot fi mandri.

Cei care au dansat vreodata pe Still loving you, vestea conform careia Scorpions si-au anuntat retragerea definitiva nu poate fi una care sa-I lase indiferenti. Ultimul cantec de lebada al formatiei - pe care am avut sansa s-o vad live la Cerbul de Aur din Brasov - poarta numele de Sting in the Tail si este cel de-al 17-lea album discografic.  Albumul este unul care sintetizeaza cat se poate de bine cariera de peste 40 de ani a formatiei si reprezinta o retragere in plina glorie a rockerilor care ne-au fericit cu piese ca Send me an angel, Wind of change sau Rock you like a hurricane. Fara a aduce nimic nou din niciun punct de vedere, albumul Sting in the Tail este un mod cat se poate de onorabil de a pune punct unei cariere care s-a intins pe perioada a patru decenii.

Raised on rock, care deschide seria celor 11 piese de pe acest disc este o melodie care aduce aminte de vremurile de glorie ale trupei. Solistul Klaus Meine este cat se poate de convingator si-n piesa care da titlul albumului, in care zbiara din toate puterile Hail, hail, sting in the tail! Invitata speciala Tarja Turenen (ex – Nightwish) adauga un iz aparte baladei The good die young, piesa amintind de vremurile in care piesele lente ale germanilor aveau o alta conotatie. Unul din momentele care puncteaza faptul ca oamenii acestia nu si-au pierdut defel din energie este piesa Rock Zone, care desi suna nitel outdated are un lipici deosebit, care te face sa te dezlipesti instantaneu de scaun si sa-ti invarti pletele in aer. Pentru cine le mai are! La capitolul balade se inscriu Lorelei si Sly, aceasta din urma avand reminescente din Still loving you. Sectia ritmica a trupei formata din basistul Pavel Macidowa si tobarul James Kottak fac o treaba excelenta in piesa Turn you on, in care si vocea lui Meine este – ca de obicei - la inaltime. Rockerii germani au ales pentru final o piesa cat se poate de sugestiva: The best is yet to come. Nici daca ar fi stat doi ani de zile in Tibet la sesiuni de “meditatii” oamenii care alcatuiesc trupa Scorpions nu puteau coace un final mai sugestiv. E drept, piesa reprezinta si Game Over! Dar in deplina glorie!

Ca si compozitii avem de-a face cu aceleasi trucuri care i-au ajutat pe rockerii acestia sa tina steagul sus de atat vreme. Aranjamentele sunt sofisticate iar productia nu “da” in clisee moderne. Scorpions suna ca si o varanta “upgrade” la ceea ce au reprezentat mai demult. Ca si cantecul de lebada, Sting in the Tail este un album de care Scorpions si fanii lor pot fi mandri.

Schiller - Atemlos

Atemlos este un dublu - disc care te teleporteaza intr-o seara in care ultimele raze ale Soarelui se concentreaza asupra unor pescarusi care isi cauta resturile de mancare pe o plaja pustie.  E un disc care „pe la gene, ne aduce somnu-alene“.  Dar in dimineata urmatoare te trezesti ca ai visat ceva frumos. Un ghiveci multicolorat, recomandabil pentru oricine n-are dopuri in urechi!

Exista muzici care iti pica cu tronc din prima si altele care devin interesante doar la mai multe auditii. Desigur si "felii“ care nu-ti inspira incredere nici daca le asculti de mii de ori, dar asta e alta poveste. Cristopher von Deylen - care activeaza sub numele de cod Schiller - este un muzician german care a cunoscut consacrarea internationala gratie mirificei piese „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o piesa compusa oarecum in tonalitatea inceputurilor celor de la Depeche Mode. Cel de-al 8-lea material discografic al lui intitulat Atemlos (Fara suflare) demonstreaza - daca mai era cazul - ca muzica electronica nu implica defel automatisme. Daca Friedrich von Schiller poarta pecetea de print al poeziei germane, muzicianul in varsta de 40 de ani care si-a luat numele dupa el poate fi lejer etichetat ca vrajitorul - sef al tagmei care include artistii de muzica electronica contemporana.

Dublul disc Atemlos incepe cu un intro care ne spune : Buna seara si bine v-am gasit in noua lume a lui Schiller. E un welcome care se numeste willkomen. Cei care stiu albumele anterioare semnate Schiller s-au prins deja ca in debutul fiecaruia isi gaseste loc acest intro. Poate ar fi cazul sa schimbe ceva la acest capitol. Tiefblau este o piesa foarte cinematica care este imediat urmata de prima colaborare, cu solista Mia Bergstrom. Extrem de trista, melodia are reminescnete din Enigma iar versurile playing with sadness, playing with you dau o culoare aparte piesei. Cu siguranta nu este tipul meu favorit de muzica, dar trebuie sa recunosc ca piesa are o splendoare aparte. Cand asculti piesa care da titlul albumului ai tendinta de a-ti tine respiratia, pentru a nu interfera cu efectele din melodia care are o tonalitate foarte dark. Soarele apare odata cu aparitia Nadiei Ali, fenomenala solista care ne-a incantat urechile cu Rapture-ul semnat Iio. Try a fost o alegere inspirata pentru single, iar superbele vocalize ale solistei care ne-a vizitat orasul in cateva ocazii fac din aceasta melodie una care lupta pentru titlul de cel mai inspirat moment al discului. Daca si beat-ul era nitel mai sus puteam bifa cu certitudine unul din hiturile dance ale verii 2010. Pe parcursul celor doua discuri avem si doua colaborari cu actrita germana Anna Maria Muhe, iar in piesa Unruhig Herz primim de mai multe ori un indemn: schlaffen!

Lista invitatilor este una cat se poate de stufoasa. Tobarul Jaki Liebezeit, unul din fondatorii celebrului grup krautrock german Can are si el doua momente interesante. Daca pe Leidenschaft aportul acestuia se face simtit doar in a doua parte, pe melodia Opium lucrurile-s schimbate total. E - fara doar si poate - cea mai experimentala chestiune de aici, care iese din eventualele tipare ale acestui dublu - disc. Fostul solist al celor de la Ultravox, Midge Ure are o prestatie impecabila in Let it rise, care pe alocuri aminteste de Dancing with tears in my eyes. Printre momentele de varf se numara si cele doua colaborari cu solista indoneziana Angunn. E vorba de Blind si Always you, aceasta din urma fiind dementiala. E din categoria jumi - juma: prima jumatate doar cu pian iar finalul cu mici retusuri electronice. Cu o voce cristalina si cu un timbru aparte, Angunn ofera cele mai izbutite momente ale albumului. I will follow you este o piesa care are puternice reminescente in anii 80. Vocea solistei Henree seamana cu cea din Here comes the rain again semnata Eurytmics. Chiar daca pare "fumata" este o compozitie cat se poate de solida care concureaza si ea la cele mai bune momente ale Atemlos. Exista si mici "deraieri". Cum ar fi Dont go cu Kate Havenick sau Addicted cu Lenka, aceasta din urma beneficiind de un loop interesant dar de o continuare mult prea moale.

La piesele instrumentale exista momente in care ai impresia ca asculti soundtrack-ului unui film. Cum este Soho. Sau La Mer, piesa care deschide discul secund. Care te teleporteaza intr-o seara in care ultimele raze ale Soarelui se concentreaza asupra unor pescarusi care isi cauta resturile de mancare pe o plaja pustie. Nu toate instrumentalele sunt insa izbutite. Polarstern este o excursie plictisitoare. Asa cum exista un intro, era culmea sa nu existe si un final. Daca ati ajuns la piesa "reprise" fara sa adormiti, va rog sa acceptati sincerele mele felicitari.

Daca poetul Schiller a scris versurile care transpuse pe muzica de Beethoven au devenit imnul oficial al Uniunii Europene, muzicianul cu acelasi nume a compus un album care poate deveni oricand un imn al bunului gust in arta numita muzica. Atemlos e un disc care „pe la gene, ne aduce somnu-alene“.  Dar in dimineata urmatoare te trezesti ca ai visat ceva frumos. Este un ghiveci foarte frumos, recomandabil pentru oricine n-are dopuri in urechi!