Joe Cocker - Hard Knocks

Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Asteptari: John Robert "Joe" Cocker este omul acela care are o voce inconfundabila. Care a facut furori in filmul Ofiter si gentleman unde a cantat "Up Where We Belong" alaturi de Jennifer Warnes. Si evident in 9 saptamani si jumatate unde a scos hitul de striptease al intregii lumi, You can leave your head on. Hard Knocks este cel de-al 21-lea album solo al domnului care e in bransa de mai bine de patru decenii.

Rezultat: Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. La fel sunt si celelalte noua creatii originale din care nu aveau cum sa lipseasca evident baladele. Unforgiven seamana oarecum cu alte creatii anterioare (chiar cu N oublie jamais) si are un sarm aparte, dar So it goes nu reuseste sa fie pe masura asteptarilor, desi are parte de un aranjament simplut si eficient. Nu e singurul moment al discului in care ai impresia ca vocea lui Joe Cocker e mult peste instrumentatie, carevasazica exista ingrediente dar ceva lipseste pentru ca aluatul sa fie interesant. Se prea poate ca lumea sa se fi obisnuit cu cover-urile mirifice executate de Joe Cocker de-a lungul vremurilor, cum ar fi nemuritoarea sa varianta a piesei With a little help of my friends. Momentele bune de aici sunt acelea in care solistul este “ajutat” de vocile de soul din background, ca de exemplu in Stay the same. Din pacate aceasta e si perceptia cu care ramai dupa ascultarea acestui disc; Joe Cocker ramane acelasi. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Recomandari: Daca v-a placut vreodata Joe Cocker si ati fredonat si altceva in afara de You can leave your hat on, e o auditie cat se poate de placuta. In caz ca asteptati ceva extraordinar, cautati in alta parte, Joe Cocker e acelasi….

Yannick Noah - Frontieres

E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres.

Asteptari: Are 50 de ani si e cunoscut in intreaga lume datorita tenisului. Dupa ce a hotarat sa se retraga din viata sportiva, Yannick Noah s-a apucat de muzica, iar in 1991 a scos albumul Black or What, care a generat hitul Saga Africa. Inainte de acest Frontieres, muzicianul – tenismen a editat acum patru ani Charango, un disc care daca e sa dam crezare cifrelor s-a vandut in peste 1 milion de exemplare.

Rezultat: E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres. Ca si texte, omu militeaza aici pentru abolirea frontierelor. Fiindca de doi ani Yannick s-a exilat la New York, nu avea cum sa nu abordeze si tema imigrantilor mexicani, in piesa Dans le Rio Grande. Iar in clipul Ca me regarde, niste oameni de toate varstele apar in lenjerie intima. Numai tenismenul - muzician nu! Din fericire temele abordate sunt simple, nu avem parte de opinii referitoare la acceleratorul de particule gigantic, destinat descoperirii secretelor crearii Universului. Una din piesele care exprima cat se poate de bine stupizenia muzicala a acestui disc este Gaza Danse. Da, e despre fasia aceea, dar nu asta e problema. Combinatia de blues-pop-muzicuta e infioratoare si merita sa fie mentionata intr-un clasament al celor mai putin interesante piese ale tuturor timpurilor. Stiu, e o concurenta serioasa in acest top, dar Yannick e un pretendent serios, nu se joaca. Revenind la disc, Ma Pomme e un funk plin de praf iar No One s Land e tocmai ca si titlul: o combinatie undeva intre zona reggae si pop de cea mai joasa speta. Angela e o piesa pe care te astepti s-o asculti pe un vas de croaziera cand septagenarii reusesc sa bea mai mult alcool decat le este permis si vor sa faca karaoke. Unicul lucru pozitiv al acestui disc este acela ca nu e monoton din punct de vedere stilistic. Dar in rest, pauza. Frontieres e un disc de mare angajament realizat pentru toti aceia care folosesc muzica drept fundal atunci cand uda florile in balcon. Unica frontiera e cea a bunului simt, e un album cutremurator de prost.

Recomandari: Tu peux t’en passer! De evitat sau de facut cadou in cazuri extreme!

Neil Young - Le Noise

Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Asteptari: Atunci cand ai de-a face cu cel de-al 35-lea album solo al unui muzician care a facut parte printre altele din Crosby Stills & Nash, e clar pentru oricine ca te astepti la rock sanatos. Iar cand producatorul albumului e nimeni altul decat Daniel Lanois (U2, Peter Gabriel sau Bob Dylan), nu mai exista nici o scapare: e clar ca e un zgomot aparte….

Rezultat: Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie, Dar si altele in care procedeele tehnice ale lui Lanois fac minuni sonore. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Love and War si Peaceful Valley Boulevard sunt momentele in care chitara acustica isi face de cap, dar celelelalte momente „pedaleaza” numai pe chitari electrice, iar pe alocuri distorsul folosit parca il duce pe artist intr-o alta directie. E cazul piesei Angry World, care cu cateva efecte extraordinar de simple reuseste sa fie una din piesele de rezistenta ale acestui disc. Vocea lui Neil Young care pe alocuri pare a fi apropiata de aceea a unui lup care urla-n noapte este fara indoiala un trade mark care si de aceasta data functioneaza foarte bine.  E un experiment adresat pour le conaiseurs. Hitchiker este un exemplu in care ideea de „intimitate”pe care o emana discul se pierde undeva pe parcurs, dar avand in vedere ca piesa a fost scoasa „de la naftalina” (fiind o compozitie mai veche de-a muzicianului care n-a aparut insa pe nici un disc) acest fapt e de inteles. La urma urmei, Neil Young a intrat in gasca aceea de muzicieni „cult” in cadrul careia se pune la socoteala nu doar felul cum e primit un album ci si contextul pe care il reprezinta acesta in cariera sa. Curajul de a aborda „altfel” compozitiile – citeste de a da cu piciorul la aranjamentele standard ale melodiilor rock – e unul aparent nebunesc, care putea fi „executat” doar prin asocierea a doua nume de talia Young si Lanois. E un disc interesant, atat din aceasta prisma cat si pentru faptul ca reprezinta o surpriza in cariera artistului.

Recomandari: Pentru rockerii pregatiti sa asculte un album fara bass, tobe sau keyboards. Doar chitara, voce si productia Lanois. Interesant, dar nu indispensabil.

Liza Minnelli - Confessions

Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab.  Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei.

Asteptari: Solista in varsta de 64 de ani care ne-a incantat urechile printre altele si in celebrul Cabaret a cucerit de-a lungul timpului o sumedenie de distinctii, simpla lor insiruire ocupand intregul spatiu rezervat acestei recenzii. Confessions este primul ei album de studio din ultimii 14 ani, precedentul fiind Gently.

Rezultat: Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab. Se spune ca muzica solistei e una care dezvolta „intimitatea”, iar acest fapt este demonstrat pe deplin in cele 15 melodii ale Confessions-ului. Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei. N-avem momente slabe sau mai bune si desi per ansamblu nu e un disc care sa fie inclus in „operele de exceptie” ale solistei, Confessions ramane un material discografic cat se poate de decent, care ii poate trimite pe unii la culcare, iar altora le poate inspira vitalitate.

Recomandari: De consumat de preferinta dupa o zi de munca. Confessions poate avea un efect de somnifer placut, care nu are parte de contraindicatii.

Joe Satriani - Black Swans and Wormhole Wizards

Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit printre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa.

Asteptari: Joe Satriani este indiscutabil unul din cei mai faimosi chitaristi ai lumii. Iar atunci cand o legenda vie de asemenea talie scoate un album nou, e clar ca toata suflarea care aprecieaza acest instrument muzical e cu ochii-n patru. Black Swans and Wormhole Wizards vine la doi ani distanta dupa un alt disc care a avut parte de un titlu cat se poate de neinspirat, Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock.

Rezultat: Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit pruntre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Debutul Premonition e unul care ni-l prezinta “din prima” pe Satriani asa cum il stim de ani de zile, cu un riff inconfundabil si o desfasurare de forte impresionanta. Dream Song ne ofera pentru cateva secunde la inceput o bucatica extrasa parca din Voodoo Child-ul lui Hendrix dar mai apoi aluneca intr-un fel de blues. Alte momente de mare finete ale discului sunt Pyrrhic Victoria, Littleworth Lane si God is Crying, aceasta din urma fiind printre cele mai interesante melodii ale materialului. Virtuozitatea lui Satriani a ramas aceeasi iar daca ar fi sa caracterizez in doua cuvinte acest disc, acestea ar fi „sunete precise“. E reconfortant sa asculti Two Sides To Every Story cu al ei iz de jazz, in care prestatia lui Mike Keneally (Frank Zappa, Steve Vai) este una de exceptie. Dealtfel, mi-as fi forit ca momentele de keyboard sa fi fost mult mai numeroase, dar evident nici asa n-avem ce comenta. Nici single-ul Lights Years Away nu e defel de neglijat, avand un sarm aparte.

Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. E Satriani, la irma urmei, care nu dezminte niciodata. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa. Asadar asteptam Satriani plus gasca, pana atunci ne delectam cu Black Swans and Wormhole Wizards.

Recomandari: Satriani n-are nevoie de nici o recomandare, numele lui spune totul.