Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.

Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

Elton John & Leon Russell - The Union

Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. E old fashion, care va face deliciul aceora care iubesc sound-ul batranesc...

Asteptari: La cei 63 de ani ai sai si cu 250 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, Sir Elton John nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Tocmai de aceea, pentru albumul cu numarul 13 din discografia sa a hotarat ca e momentul sa colaboreze cu una din figurile care l-au inspirat pe la inceputul carierei sale: legendarul pianist Leon Russell.

Rezultat: Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. Fiecare instrument suna cat se poate de curat iar vocile feminine din background care apar din cand in cand adauga un plus intregului disc. Muzica aceasta n-a fost creata pentru concerte de stadioane si in nici un caz pentru a fi inclusa in playlist-urile sterile ale posturilor de radio. Piesele evoca o atmosfera intima, chiar daca pe alocuri prestatia lui Elton John este cat se poate de previzibila, orientata mai spre pop. Categoric nu e un disc care sa miste muntii din loc, dar pentru aceia care tanjesc dupa un album domol si decent, poate fi o pierdere de timp placuta.

Desigur, cei care au vreo asteptare vizavi de sound-uri moderne nu vor gasi aici prea multe. Monkey Suit e o piesa care ar fi putut sa fie inclusa in orice compilatie dedicata hiturilor anilor 70. Din fericire, tentatia lui Elton John de a naviga in apele baladelor de genul Sacrifice este contrabalansata aici de cateva piese cu mult ritm cum ar fi Hey Ahab, A dream come true sau Hearts have turned to the stone. Un alt plus al materialului este faptul ca piesele au parte de doua pianuri, lucru mai putin obisnuit in zilele noastre, acest mic amanunt reusind sa creeze o senzatie interesanta atunci cand asculti discul la casti.

Recomandari: Pentru cei care vor sa-l „prinda” pe Elton John intr-o pasa mai putin comerciala si aprecieaza sound-ul batranesc de balade combinate cu portiuni de blues, rock n roll si country.

Die Antwoord - $O$

Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Asteptari: Daca faceti parte din cei carora asociaerea de cuvinte Zef, Africa de Sud, rap si ninja nu le spune nimic, inseamna ca nu faceti parte din milioanele de oameni care au vazut pe Youvube un clipulet numit Enter the Ninja. Si urmeaza momentul de mirare. Exista oameni in Africa de Sud care sa cante rap? Raspunsul este Die Antwoord. Doi tipi si o tipa, un videoclip care a facut senzatie pe Internet si un album aparut initial „self – produced“, dupa care zilele acestea si la o casa de discuri inglobata in Interscope Records. Curiozitatile nu se opresc aici: varianta initiala (free) a albumului a avut 16 piese iar cea “pe bani” are doar zece.

Rezultat: Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord incearca sa pozeze in niste Tarantino sau Woody Allen ai muzicii rap si pe alocuri rezultatul este convingator. Cat despre faptul ca albumul acesta are si piese care pot fi uitate instantaneu…asta e, unde ati mai vazut voi in ultima vreme un disc suta la suta memorabil?

Evident, succesul care i-a propulsat pe acesti sud – africani in lumea “mare” a muzicii a fost Enter the Ninja, o melodie care are de toate. Sau nimic, in functie de perspectiva. Probabil ca daca vreun rapper roman ar scoate o melodie care sa spuna „F….  cantecul asta e cel mai valabil pe care l-am auzit in intreaga mea viata“, rezultatul n-ar fi prea interesant. Si totusi „F**k, this is like, The coolest song I ever heard in my whole life
F**k all of you who said I wouldn’t make it“ din hitul lor cu ninja poate suna misto in diverse contexte. Chiar daca din versiunea noua a albumului lipseste melodia Wat Pomp, aceasta e una cat se poate de energica. Inchipuiti-va o melodie cantata jumi – juma in africana si engleza care aduce pe alocuri a Delinquent Habits stropit cu Cypress Hill. E o piesa la care daca nu te ridici de pe scaun ai o mare problema. E adorabil de simpla, notiune care adesea lipseste muzicii din zilele noastre.
Solista trupei Yo-Landi preia microfonul pentru o piesa intreaga si ne spune ca este „A mother***in’ rich bitch“. Exista si momente hilare, probabil pentru a contrabalansa piesele reusite de aici. Ele se numesc Beat Boy si Doos Donk, aceasta din urma fiind parca o melodie horror realizata pentru un film care prezinta viata circului Globus. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Recomandari: Tuturor acelora care aprecieaza o nota de prospetime in muzica rap si au auzit vreodata de notiunea de rave.

Stefan Banica - Super Love

Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.

Asteptari: Creatorul nemuritoarelor versuri “Veta, mi-ai stricat chiuveta” este fara indoiala unul din cei mai iubiti muzicieni ai patriei noastre. Concertele sale sunt mega – asteptate de publicul larg iar alaturi de o sumedenie de albume de Craciun, Banica a editat o serie de piese de dragoste, ba chiar si un disc care poarta numele de De dragoste in toate felurile. Super Love vine dupa ce anul trecut muzicianul ne-a propus “Un Craciun cu Banica”.

Rezultat: Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Fac pariu ca nimeni nu se asteapta ca piesele incluse pe Super Love sa aibe vreun iz de Rage against the Machine. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.  Am avut ocazia sa participi la cateva show-uri ale muzicianului in care am sesizat ca instrumentistii sunt profi iar Banica e un actor “cu lipici”. Din acest punct de vedere nici acest Super Love nu dezamageste: sound-ul e destul de curat, productia destul de slefuita. Unica hiba este lipsa oricarei idei muzicale!

Albumul incepe cu piesa „Cantec pentru Violeta“, o melodie compusa special pentru fiica artistului, care dincolo de textul emotionant nu reuseste sa aduca nici un strop de originalitate pe plan muzical. Pardon, este o piesa specifica Banica, o balada nitel uptempo, usor fredonabila si pe intelesul  tuturor. Avem aici cateva track-uri care implora parca sa fie incluse pe o eventuala colectie KuschelRock cu melodii de dragoste din Romania. La concurenta cu frumoasele creatii din acelasi domeniu ale celor de la Directia 5, se intelege. Cum ar fi Ce frumoasa esti,  Dragostea doare s.a.m.d. Trecem peste mirifica „E bezna rau (in capul tau)“ si ajungem la o alta mostra de intelepciune decretata de piesa “E dreptul tau”:  „Unde sunt valorile, totul e de consum, ce conteaza ce alegi….e dreptul tau, sa decizi pentru tine, ce e bine sau rau…sa traiesti viata asta, dupa sufletul tau“. Daca mai demult Banica spunea Gaeste-mi loc in inima ta, de aceasta data omul trece la titluri ceva “mai fara perdea”, in piesa „Fa-mi loc in patul tau“ . Iar “La multi ani de ziua ta“ cuprinde o duma si mai si: „Capul sus, e randul tau, vorba lui banica s-o facem lata rau“. Pe langa tema favorita a artistului, dragostea, nu avea cum sa lipseasca si un alt “lipici” la care se pricepe toata lumea, fotbalul. „Romania impreuna“ incepe cu „hai la meci cu tricolorii impreuna“. Si totusi nu versurile strica acest album. Ci lipsa oricarui “tremur artistic”...

Recomandari: Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Pentru ceilalti, auditie placuta!

Magnetic Man - Magnetic Man

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Asteptari: Daca Jimi Hendrix, Janis Joplin si The Beatles ar fi scos un album impreuna, care erau asteptarile? Lista poate continua cu trei “babani” din orice gen. Desigur, Skream, Benga si Artwork cei trei “grei” care au pus de aceasta colaborare n-au ajuns nici pe departe la faima celor amintiti, dar cu siguranta sunt vazuti drept trei dintre cei mai valabili producatori de dubstep de la ora actuala. Iar Magnetic Man , conform scriipturii, se vrea o incrucisare intre dubstep si pop. Underground-ul poate fi amestecat cu mainstream-ul?, asta e intrebarea….

Rezultat: E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa la suprafata. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...

Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Nu e nici pe departe Defineteley Maybe-ul celor de la Oasis sau Music for the jilted Generation-ul celor de la The Prodigy. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica, devenind un sandwich delicios din cale afara.

Prima colaborare a maestrilor muzicii “vurr vurr vurr rrrr” reprezinta o surpriza de proportii. Flying into Tokyo e la mii de kilometri – distanta de orice forma a muzicii dance fiind parca un fel de bobarnac dat de cei trei puristilor genului. Colaborarea cu Ms. Dynamite – Fire – are un dram de nebunie „controlata” fiind un bun exemplu de „fusion”, termen care caracterizeaza aceasta aparitie discografica. Din nefericire, exista aici si ciudatenii. Cum ar fi single-ul I need air (cu Angela Hunte), care pare a fi o piesa trance de mana a doua, salvata doar de ritmul two – step de pe parcurs. Auto – tune – ul folosit pe partea vocala e neinspirat, dar fin fericire e singura deraiere consistenta a acestei garnituri care contine 14 piese.

Chiar daca si Anthemic are cateva linii de synth din familia trance-ului, de aceasta data ingredientele sunt amestecate cu mult bun gust iar pentru cateva momente apar si sound-uri Kraftwerk prin zona. Mai putin inspirate, dar in niciun caz de evitat sunt piesele The Bug si The Boiling Water, in schimb Ping Pong reuseste sa convinga din prima ascultare. Daca tot suntem la capitolul piese instrumentale, ar fi nedrept sa nu amintesc unul din momentele senzationale ale discului: K Dance. E genul acela de melodie care te ia pe nepregatite. Dupa care iti verifici cu atentie suportul de pe care rasuna muzica. Ai impresia ca ceva nu e in regula, ca ti s-au ars boxele sau cineva a umblat la BPM, fiindca ceea ce-ti percep urechile e ceva dubios. Ei bine, e cel mai experimental moment al albumului, in care dubstep-ul e amestecat nitel cu rave a la Prodigy dar se folosesc din plin si artificii sonore a la Art Of Noise. O capodopera, fara indoiala. Katy B face o figura frumoasa in piesa Perfect Stranger, chiar daca loop-urile jungle care se aud la un moment dat sunt nitel cam „din deceniul trecut”. Dintre momentele ”pop” cel mai reusit este Crossover, care incepe cat se poate de prietenos dupa care vurr vurr rrr-ul intra maiestuos in ecuatie, iar Getting Nowhere cu John Legend, are un iz aparte, asemanator baladelor lui Moby.

Magnetic Man poate fi un „mic ghid pentru introducerea in dubstep” dar are din plin si ceea ce ne place sa numim fusion. E un ghiveci, fara blues, rock, jazz, doar cu curente din zona muzicii electronice „dance”. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Recomandari: Pentru toti aceia care vor sa fie la curent cu fila de calendar pe care scrie „2010 in muzica”.