Swans - My Father Will Guide Me Up A Rope To The Sky

Asteptari: Cand spui Swans te referi la acea trupa americana care a activat intre 1982 si 1997 in apele post – punk – ului, condusa de carismaticul Michael Gira. Desi liderul trupei a urmat o cariera solo si a pus bazele Angels of Lights, dupa 14 ani de pauza acesta a hotarat ca lumea mai are nevoie de Swans. In paranteza fie spus, bine a facut!

Rezultat: Cei care au apreciat vreodata stilul interesant si eclectic de a amesteca diverse feliute muzicale executat de Michael Gira, vor devora fiecare secunda a acestui My Father Will Guide Me Up A Rope To The Sky, un disc care e exact asa cum te-ai fi asteptat. Vocea dark si melanjul de rock cu parti acustice, folk si world creeaza un Univers aparte, apasator pe alocuri, care te face sa iesi din rutina si sa analizezi chestiuni care demult nu ti-au mai fost pe lista de prioritati. 

Shakira - Sale el sol

Asteptari: Avand la activ peste 60 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, o caruta de premii si distinctii si chiar si o stea pe Hollywoof Walk of Fame, columbianca Shakira nu e taman un nume care mai are nevoie de prezentari. Discul Sale El Sol este al 7-lea material discografic din cariera.

Rezultat: Sincer, nu stiu daca intoarcerea Shakirei la radacinile ei latino – dupa pasul spre electro facut cu precedentul She Wolf – ii va fi de folos pe viitor sau nu. Din nefericire, pentru aceia care nu iubesc muzica latino, discul asta curprinde si cateva experimente din alte zone muzicale. Chestiuni care in opinia zecilor de milioane de fani ai micutei columbiene din lumea intreaga ar putea defini acest album ca fiind „eclectic”. Ei bine, din fericire, deraierile de la muzica latino nu au darul de a atrage noi fani.

Take That - Progress

Asteptari: Baietii care-si spun Take That au reusit printre altele sa vanda vreo 25 de milioane de discuri in decurs de cinci ani, intre 91 si 96, in perioada lor de glorie. Acum cinci ani baietii au revenit pe piata, iar Progress este cel de-al saselea disc din cariera muzicienilor. Si primul in formula originala, cu mister Robbie Williams, de la Nobody Else incoace.


Rezultat: Niciodata n-am fost adeptul spiritului de turma. Dar nici n-am cazut in cealalta extrema, de a dispretui ceva cu tot dinadinsul, doar din cauza faptului ca “acel ceva“ e extrem de popular si e pe buzele tuturor. N-am sa fac pe ipocritul, categoric exista si farame de subiectivism, dar acestea sunt atat de insignifiante incat sunt greu de descoperit la prima vedere. Marturisesc, Take That n-au ocupat un loc prea special niciodata in preferintele mele. Fiindca cosurile specifice adolescentei mi-au disparut demult, n-am prea gustat eterna lamentare despre iubire etalata in baladele baietilor care subliniau de prea multe ori ca s-au intors pe bune. Cu toate acestea, e cazul sa mai progresam. Ca si titlul noului Take That.

Inca din primele acorduri ale piesei The Flood – care este totodata si primul single extras – e clar pentru oricine faptul ca Take That nu mai suna a…Take That. Baladele siropoase au fost taiate aproape complet de pe lista track-urilor acestui disc si sentimentul acela de “love is in the air” nu mai e atat de pregnant. Pe scurt, cu mici exceptii, noile piese Take That nu sunt atat de gretoase precum s-ar fi asteptat unii (ok, ma numar si eu in categoria asta!). Pentru a fi onesti pana la capat, aceasta constatare nu inseamna ca muzica TT isi gaseste locul in sufletelul cu preferinte a oricarui meloman care stie ca dictionarul incepe cu Abba si se termina cu ZZ Top. Desi pare a fi un fel de ABBA piesa SOS e oarecum surprinzatoare, daca nu prin altceva prin simplul fapt ca are  niste voci prea  procesate pentru un disc semnat Take That. Categoric nu e ceea ce te asteptai de la Robbie si colegii lui. Chestie care partial, poate fi imbucuratoare, nu-I asa? Adevarata surpriza e insa piesa Kidz, care va vine sa credeti sau nu are chitari trendy si un refren a la Muse. Nu e nici o greseala de tastatura. E ceva destul de grav, la urma urmei. Adica Take That au luat-o pe urmele celor de la Muse? E fara indoiala melodia care defineste progresul Take That, o piesa aproape suportabila chiar si pentru cei mai inversunati dusmani ai muzicii pop.  Happy now e un alt punct al discului in care ceva parca nu e in regula. Si asta fiindca sonor e ceva intre Beegees si Depeche Mode. Stati calmi, exista aici si momente mai putin fericite ca de exemplu Undergound machine,  What do you want from me sau  Eight letters, aceasta din urma fiind parca un Cliff Richard in vremurile sale bune. Per ansamblu, Progress e un disc aproape suportabil pentru oricine, desi merge la fix mai ales pentru urechile indragostite de piesele difuzate pe radio. De speriat este insa uniformizarea. Daca Take That incepe sa sune a Muse, inseamna ca rock-ul asa numit alternativ a devenit si el pop?

Recomandari: Pentru acei oameni carora inima le bate pop. Rockerii, electronistii si orice alti melomani nu vor gasi prea multe lucruri interesante printre aceste piese, dar fata de vechiul Take That, chiar e un progres. Desi, pentru a deveni cu adevarat interesanti, mai au de parcurs ceva drum. De genul Timisoara – Oradea, dar cu 78 de semafoare intre localitati….

Brian Eno - Small Craft On A Milk Sea

Asteptari: Chiar daca publicul larg il stie in principal datorita muncii sale de producator (pentru nume ca Genesis, Talking Heads, David Bowie, U2, Coldplay, Depeche Mode sau Ultravox), Brian Eno este omul care a definit cat se poate de exact notiunea de muzica ambientala, primul sau album fiind datat 1974. Small Craft on a Milk Sea a fost precedat de Everything that happens will happen today (realizat cu David Byrne), de aceasta data alaturi de Brian Eno aflandu-se chitaristul Leo Abrahams si percutionistul Jon Hopkins.

Rezultat: Se stie, Brian Eno e omul care in 1978 a inventat termenul de ambiental cu discul sau Ambient 1: Music for Airports. Carevasazica, vorba celor de la Radiohead, No Surprises, avem de-a face parte cu un muzician din categoria aceea de la care stii exact la ce sa te astepti. Desi in ultimii ani muzica ambient e exploatata in fel si chip, ceea ce realizeaza britanicul e mult diferit, in primul rand datorita conceptiei. Asadar Small craft on a milk sea nu straluceste in termeni de inovatie, dar acest fapt nu-I stirbeste cu nimic din frumusetea pe care o emana atunci cand este ascultat. Daca pe ultimele doua materiale ale muzicianului (Another day on earth si Everything that happens will happen today), Brian Eno a cochetat cu “melodia“, de aceasta data cei ce il pretuiesc pentru “ambient” vor avea toate motivele sa fie incantati.

Nu prea exista aici momente remarcabile sau portiuni mai putin inspirate. Si asta pentru ca piesele sunt ca niste soundtrack-uri pentru niste filme imaginare. Atmosfera emanata oscileaza de la melodii in care ai impresia ca auzi fosnetul ierbii de afara pana la chestiuni cat se poate de complexe, cum e de exemplu Horse, care pe alocuri e o demonstratie de “noise la patrat”, dar in care fiecare element e la locul lui. Cele doua forme ale furiei, expuse in 2 Forms of Anger sunt cat se poate de misterioase. Track-urile realizate de cei trei muzicieni sunt greu de descris in cuvinte, e ca si cum ai incerca sa descrii culorile curcubeului intr-o emisiune de radio. Intreg materialul e un disc electronic ambiental “in ceata”, cu multe portiuni ascunse la prima auditie dar care isi fac aparitia maiestuos la ascultari succesive, care alcatuiesc un intreg misto. Printre cele 16 melodii (track-uri ar fi exprimarea corecta) se strecoara din plin influente din muzica electronica. Chitarile rock adauga si ele un plus, iar portiunile in care totul devine clasic nu lipsesc nici ele. Din fericire, nu e un talmes – balmes, ci o imbinare geniala intre diverse felii. E un disc adresat cu precadere oamenilor calmi din fire si asta pentru ca trebuie sa ai multa rabdare ca sa descoperi fiecare acord “introdus” undeva in strafundul melodiei. Paleosonic e o piesa care subliniaza talentul de exceptie al chitaristului Leo Abrahams, dar la un moment dat devine o adevarata orgie prin combinatia letala de chitara – sintetizator, acesta din urma pe axa Josh Wink pe alocuri. Discul acesta trebuie ascultat cap – coada de mai multe ori pentru ca ascultatorul sa inteleaga pe deplin filmul proiectat de Brian Eno. E o treaba complicata, dar in final ascultatorul e rasplatit regeste. 

Recomandari: E un disc care emana mult – mult calm, ideal de folosit ca antidot la lumea care ne-nconjoara sau pentru a-ti crea mirificul sentiment de “in concediu”.

The Phantom Band - The Wants

Asteptari: The Phantom Band e o trupa scotiana ce a facut ceva valuri in randul criricilor muzicali datorita albumului lor de debut Checkmate Savage, aparut in luna ianuarie a anului trecut. Interesant este ca inaintea albumului de debut trupa a concertat sub diverse nume, schimbandu-si practic titulatura la fiecare cateva luni.

Rezultat: Unele albume sunt create pentru a-ti induce o stare de reverie, altele pentru a-ti inocula un plus de energie. Dar tot mai putine materiale discografice din zilele noastre reusesc sa te bulverseze din prima. Mi s-a intamplat cu acest The Wants: a fost dragoste la prima vedere. Cine ar fi crezut?....Dupa auditia materialului am facut din nou un research, convins fiind de faptul ca muzica asta n-are cum sa fie inventata in Scotia. Si totusi da! Baietii astia provin din Glasgow dar ceea ce rasuna din compozitii nu e defel scottish. Poate doar accentul solistului, dar asta numai in cazul in care aveti certificate peste certificate de cunoastere a limbii engleze. Si lungimea pieselor e putintel anti – trendy, marea majoritate a lor osciland undeva intre 5 si 6 minute fiecare. Dar gata cu amanuntele, haideti sa vedem/auzim ce e atat de special la acesti The Phantom Band. Stilistic ceea ce-ti aud urechile e aparent o salata de  folk, rock cu radacini americane, putintel post punk si chiar si niscaiva accente dark. Peste care se adauga si niste glam – rock, ba chiar si psyhadelic. Era sa uit: nu lipseste nici muzica electronica. Intr-un cuvant, e o muzica imprevizibila. In doua cuvinte, e un ghiveci adorabil. In care din loc in loc ai impresia ca structura compozitiilor seamana suspect de mult cu metodele folosite in krautrock.

Ajungand direct in miezul problemei, ma vad nevoit sa decretez The None of One drept “cireasa de pe tort”. E plina de sarm, e track-ul cu numarul patru din cele noua bucati ale acestui disc si se cere ascultata cu atentie. Pret de trei minutele, piesa are un vag iz de Sonic Youth in momentele lor mai lente, fara a fi remarcabila. Lucrurile se schimba brusc, cand efectiv nu te astepti. Melodia se redreseaza brutal si capata tot mai multa energie, fiind aproape de explozie pe final. E pe alocuri ca si cum Talking Heads ar canta un cover dupa Pink Floyd, dar are si synth-uri ce amintesc fie de MGMT, fie de New Order. Epitelele pot continua la nesfarsit pentru aceasta reala capodopera a discului, care dincolo de portiunile lente, energia punk si synth-ul specific muzicii electronice mai ofera pe final si bucatele ambientale, scoase parca din visteria celor de la  The Orb. Compozitiile scotienilor sunt inovatoare in primul rand gratie felului in care rotesc accentul pus pe diverse instrumente.  Pe alocuri, trupa da impresia unui rock – band care a intrat intr-un magazin de instrumente electronice si face un jam session pe diverse synth-uri, cea mai elocventa dovada in sustinerea acestei afirmatii fiind piesa Walls. Piesa A Glamour care deschide albumul este un alt exemplu de psychadelic – pop daca vreti, un fel de Muse imbibat cu accente Joy Division, o melodie care contrar feeling-ului dark pe care o emana, are  niste armonii car se poate de vesele. Dincolo de vocea lui Rick Anthony, o buna parte din sarmul scotienilor provine tocmai din amestecarea dubioasa a unor stiluri. Primele secunde ale piesei numite O incep de parca ar anunta o piesa euro – disco (de genul September), dar artificiile sonore ce intra rand pe rand in ecuatie reusesc sa creeze un feeling aparte. Alte ingrediente ale materialului includ folosirea dulcimerului (un instrument medieval socotit stramosul tambalului) si a pianului electric Wurlitzer. Into the corn este un alt exemplu de piesa aproape imposibil de incadrat: suna pe alocuri a folk, alteori a rock din seria americana iar linia de synth nu are cum sa nu-ti aminteasca de vremurile bune ale celor de la LCD Soundsystem. Finalul unui album mirific nu are cum sa nu fie dement: Goodnight Arrow pleaca la drum de parca ar fi Sigue Sigue Sputnik, pentru ca pe parcurs sa se “aseze” in ceva nedefinit, dar cu vino-ncoa. Muzica aceasta e intriganta din cale afara, ceea ce confera un farmec de zile mari. Multi critici muzicali au definit The Phantom Band ca fiind un soi de “pop psychadelic modern“, eticheta absolut aiurea in umila-mi parere. E drept, personal nu gasesc eticheta care sa incadreze stilistic The Phantom Band. Dar certific faptul ca discul asta merita ascultat pe repeat de mai multe ori. Viata e prea scurta pentru a irosi o asemenea delicatesa, credeti-ma pe cuvant. Banuiesc ca The Wants nu va figura in prea multe clasamente cu „best of” ale anului in curs, dar merita cu prisosinta.

Recomandari: Tuturor melomanilor care vor sa studieze o trupa gigantica in devenire….