Kate Wax - Dust Collision

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi-e greu sa cred ca experiementul care a recreeat pentru prima data in istorie energiile  existente la nasterea Universului are vreo relevanta in ecuatia asta sonora, dar trebuie sa recunosc ca e o gaselnita izbutita. Pe numele ei adevarat Aisha Devi Enz, tipa care a creeat acest Big Bang  sonor are radacini in Tibet dar s-a nascut in Elvetia si a debutat acum sase ani cu un album care purta numele de Reflections of the dark heat. Coliziune particulelor de praf, noul ei disc carevasazica a aparut la respectatul label Border Cumunnity, opera cunoscutului James Holden si cuprinde 12 piese care mai de care mai ciudate. Conform press release-ului aferent piesele ne ghideaza printre „varfurile si vaile experientelor umane“, dar ascultati la mine: Dust Collisions este o bestie dragalasa care promite mult. Alaturi de vocea extrasa parca din filmele lui Hitchcock a solistei, avem o sumedenie de arpegii realizate cu ajutorul sintetizatoarelor si un bass a la EBM, din cand in cand printre picaturi isi fac aparitia si unele elemente sonore care nu au cum sa nu-ti aminteasca de muzica denumita generic techno.
I Knit You porneste aceasta excursie printr-un synth care creste progresiv foarte apropiat de Lindtsrom si cu un aer vocal a la Bjork, dupa care Dancing on Your Scalp reuseste sa imbine la fix elemente ale muzicii de dans cu cele ale muzicii de ascultat „la casti” in dormitor.  Archetype musteste de influente dark dar nu duce lipsa de acel beat care e omniprezent in creatiile menite a-ti misca picioarele, iar Maze Rider (Live From the Cave) e una din cele mai intunecate piese din acest Dust Collisions. For a shadow continua seria experimentelor care te lasa pur si simplu masca, iar piesa care da titlul albumului se invarte in jurul unui refren demential care suna ceva de genul „we are dust, we are lovers”. Momentele de regerinta sunt Holy Beast si Echoes and the light, aceasta din urma croita pe calapodul soundului nordic in care activeaza si Todd Terje de exemplu. Avand in vedere ca adeseori poezia dark este sustinuta prin instrumentatii asijderea unele piese de aici imi aduc aminte de Sleeper in Metropolis-ul cantat de Anne Clark in anii 80. Din loc in loc – cum ar fi in Green Machine – de exemplu feeling-ul emanat de aceasta combinatie ciudata iti poate creea eventuale asemanari cu Portishead. Finalul Les Djinns este conform asteptarilor si insumeaza toate nebuniile prezente in cele 11 track-uri anterioare.

Pe scurt, daca vibrati la tot ceea ce inseamna inovatie muzicala, nu care cumva sa ratati acest album. In caz contrar, ramaneti la Welcome to Saint Tropez-ul cu care v-ati obisnuit urechile....

Laura Pausini - Inedito

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba  franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.


Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit-  ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

Gotye - Making mirrors

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti piesele astea ducandu-te spre zona unui Peter Gabriel in adevarata sa splendoare. Desi vremurile actuale nu sunt chiar propice pretentioaselor constructii etalate de creatorul Sledgehammer-ului, australianul acesta se arunca cu capu-nainte intr-o zona periculoasa din perspectiva negotului. Un alt motiv pentru care albumul acesta este unul neobisnuit si iese din canoane este acela ca absolut toate sunetele care-si fac aparitia in cele 12 piese au fost realizate/interpretate pe cont propriu de catre talentatul Gotye.

Prima piesa a albumului ofera pret de 60 de secunde o introducere destul de bizara in lumea lui Gotye, melodia cu pricina osciland undeva la mijlocul dintre psyhadelic si ambiental, dar lucrurile se schimba radical in Easy Way Outunde atmosfera se transforma in pop, iar mai apoi la urmatoarea oprire sonora numita Eyes Wide Open ascultataorul e bombardat cu un soi de pop de anii 80 care aminteste deopotriva de The Police si de Kate Bush in instrumentatie. Si uite asa am ajuns incet – incet si la unul din cele mai puternice momente ale acestei excursii care poarta numele de Somebody that I used to know, o piesa mult prea frumoasa pentru a fi carcaterizata prin descrieri mai mult sau mai putin subiective. E pur si simplu ceva care-ti taie rasuflarea si demonstreaza ca izvorul creativ al acestui individ este mega – colorat si izbutit. Din fericire, lucrurile continua in aceeasi nota de originalitate si la piesa cu numarul cinci, Smoke and mirrors, un interesant amalgam de jazz – funk si pop, iar pentru I feel better ascultatorul trebuie sa fie pregatit sa se afunde putintel si in zona etichetata soul clasic. Variatiile de tempo si stil sunt cat se poate de interesante caci In your light cocheteaza din nou cu zona pop a anilor 80, dar State of the art schimba macazul catre un reggae futuristic. Punctul final al acestei excursii sonore in lumea lui Gotye nu este teribil de reusit caci piesa Bronte reuseste sa plictiseasca. Cu toate acestea, odata ce ai terminat de ascultat cele 42 de minute cat insumeaza creatiile acestea, realizezi ca tocmai ai descoperit o comoara. Intr-o lume normala, eticheta cea mai la-ndemana pentru acest Gotye ar fi fara ezitare pop. In lumea noastra esti tentat sa descrii chestia asta drept indie – pop, dar dincolo de categorisiri, omul acesta chiar reuseste sa mearga pe un drum interesant si sa „execute” unul din cele mai neobisnuite discuri ale anului 2011.

Marracash - King del rap

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am priceput din mesajul omului, dar ceea ce e cu adevarat important aici e muzica luata in ansamblul ei. Ok, in piesa care da titlul albumului oricine poate pricepe ce inseamna „Sono il rapper dell anno e il figlio di puttana del secolo/Dubito del tuo merito“, dar piesa emana un vag aer de Jovanotti iar muzicuta ce se aude in negativ este pur si simplu ucigatoare.   Ritmul alert si vivace se pastreaza si pe urmatoarea piesa, Didino, care e colorata cu un flow cat se poate de corect, iar una din surprize apare la track-ul cu numarul trei numit Semtex. Nu fiindca e cantata alaturi de un alt italian pe care-l cheama Atilla (!), ci fiindca din loc in loc piesa are conotatii reggae si chiar dubstep. Si nu e nici o greseala, fiindca pe parcursul albumului urechea avizata poate descoperi alte incursiuni in dubstep, mai ales pe „In Faccia“ sau finalul „Marragedon“. Nu toate piesele au negative izbutite, unele fiind construite mai mult pe mesaj (Rapper/Criminale), dar din loc in loc mai apar adevarate mostre de inspiratie. Cum ar fi  Giusto un giro, o piesa care-ti intra sub piele chiar si daca n-ai reusit sa prinzi sensul niciunui cuvant din ea. Suma summarum: King del Rap are un sound modern si aerisit si e clar peste ceea ce se produce in zilele noastre in borcanul numit hip – hop comercial. Poate fiindca vine din Italia, rap-ul asta are o savoare aparte, la fel ca si cel francez, deci e numa bun de ascultat.