CasioKids - Aabenbaringen over aaskammen

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic.

Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-ul acesta este atat de ciudat si pop in acelasi timp incat nu are cum sa nu te cucereasca si dovedeste cat se poate de bine paleta stilistica bogata a norvegienilor. Chiar daca din cauza barierei lingvistice, melomanul nenorvegian nu pricepe absolut nici o iota din cuvintele rostite de solistul Ketil Kinden Endresen, melodiile acestea au o vraja aparte fiind o simbioza cat se poate de reusita intre refrenele catchy si sound-urile de sintetizatoare atat de specifice tarilor nordice, etalate printre altii de Miike Snow sau Goldfrapp. Golden Years e un alt exemplu de pura maiestrie compozitionala a celor de la CasioKids, dar cireasa de pe tort este atinsa odata cu Kaskade, o melodie care are putin din “de toate” si iti aduce aminte de LCD Soundsystem sau Hot Chip, printre altii. Din fericire, norvegienii acestia nu precupetesc nici un effort in a pune tot ce au mai bun in cele zece melodii, astfel incat discul asta e mai mult decat decent, e ceea ce ar trebui sa insemne electro – pop – ul la ora actuala. O auditie mai mult decat reconfortanta si o descoperire de nota zece pentru subsemnatul.

                         

Adriano Celentano - Facciamo finta che sia vero

Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si  Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s-alte cele. Dealtfel si titlul acestui disc e elocvent pentru tematica abordata (Sa ne prefacem ca e adevarat). E un disc mega – pertinent, care iti lasa in capsor o intrebare asijderea: oare vedetele prefabricate din zilele noastre vor scoate la venerabila varsta a lui Celentano ceva cat de cat decent? Printre cele mai reusite momente ale discului se numara Non ti Accorgevi di Me (care are un sound cat se poate de modern!) si Non so più cosa fare, aceasta din urma cantata alaturi de mirificul Jovanotti. Unicul minus este coperta complet neinspirata, care concureaza cat se poate de serios la titlul de worst cover of last times cu usurinta...

Balkan Fanatik - Ölelj magadhoz

Atunci cand vine vorba de muzica, termenul balcanic e privit foarte circumspect. Oarecum pe buna dreptate, avand in vedere simbioza dintre spatiul geografic unde ne ducem existenta si prejudecatile formate in urma multor gunoaie sonore care ni se servesc pe post de muzica balcanica. Cel de-al patrulea album al formatiei maghiare Balkan Fanatik e o combinatie intre etno, elemente electronice, reggae, pop si ska si reuseste sa fie unul cat se poate de adorabil. Practic, e un soi de update al unor melodii din folcorul maghiar, care desi are urme de elemente din muzica electronica e concentrat mai mult pe instrumente traditionale, cum ar fi chitara acustica, percutie moderna, clarinet si chiar si vioara. Exista aici, in mai multe randuri si acel enervant efect de voce readus in constiinta publicului de Cher (vocoder), dar din fericire per ansamblu acesta este in minoritate. Semnificatia titlului ( in traducere „Imbratiseaza-ma“) se vrea a fi un semnal pozitiv in niste vremuri care - din punct de vedere economic cel putin - sunt destul de “gri”. Interesant este ca maghiarii si-au facut un obicei de a descoperi tinere talente prin intermediul Youtube-ului, fiindca pe discul lor trecut au dat de un rapper din Los Angeles iar acum l-au cules pe MC Pita Ramos prin acelasi mijloc. Chiar si coperta discului este una bine aleasa si da un semnal clar oricui asupra faptului ca muzica maghiarilor este o combinatie intre vechi si nou si este eclectica.

Prima piesa a discului Repülj, madár debuteaza cu niste acorduri specifice celor de la U2, sonoritati care se regasesc mai apoi in mai multe puncte ale materialului discografic, iar pentru cei care au fost prezenti anul trecut la festivalul Sziget piesa cu pricina le poate aduce niste amintiri cat se poate de agreabile, avand in vedere ca a fost cantat de doua ori in recitalul celor de la Balkan Fanatik. Printre piesele care au iz de slagar inca de la prima auditie se numara Csiripeltem bébi, Leánykérős si Csá, aceasta din urma fiind imbracata intr-un inedit covor de sound-uri ska si reggae si care a fost realizata alaturi de Copy Con. Un amanunt deloc de neglijat este faptul ca una din melodiile de aici - Ha te tudnád- a fost inclusa si in materialul lor precedent si este realizata alaturi de rapperul american Prophet. Prea multe consideratii asupra acestui material nu-si au rostul. E o dovada vie ca folclorul poate fi updatat la vremurile moderne cu mult bun simt si din aceasta cauza discul asta merita ascultat cu mare atentie de oricine.

Renegades of Jazz - Hip to the jive

De fiecare data cand cuvantul funky apare in vreun context, prin capsor imi trece pentru cateva secunde simpaticul refren al celor de la C & C Music Factory, care cantau obsesiv de repetitiv Do you wanna get funky with me.  Sunt sigur ca exista tone de muzica funky. Si o sumedenie de artisti care de abia asteapta sa fie descoperiti, sa fie ascultati, sa smulga reprize de „dat din cap“ sau miscari onduitoare de trupuri prin diverse colturi ale lumii. David Hanke e unul din aceste personaje. Si-a tras si un nume misterios - Renegades of Jazz – si mai activeaza in bransa si sub pseudonimele de Mad Doc sau Unifairfly. Ba char canta in niste trupe ca  Madball Scientists, de exemplu. Trecand peste amanunte, trebuie sa va marturisesc ca de cateva saptamani albumul Hip to the Jive face ravagii prin discoteca subsemnatului si este scos de la naftalina oridecate ori simt nevoia sa ma invigorez. Imi da aripi, just like a Red Bull, si e burdusit cu voie – buna. E antidotul perfect la prostie, e lovely, ce mai.

Omul acesta care-si duce traiul prin Germania combina cu mega – talent latura funky a jazz-ului cu elemente de breakbeat si chiar niscaiva influente hip – hop si da nastere unui conglomerat cat se poate de solid, menit sa te faca sa plutesti. Primul lui single numit Karabin, a aparut in 2010 si a facut ceva valva in randul amatorilor de muzici funky – jazz. Din meniul acestui rasfat sonor pentru urechile bine spalate nu lipsesc elementele de Big Band Jazz, portiuni autentice de swing, break-uri specifice B – Boy si nici chiar elemente latino – tropicale, acestea din urma facandu-si prezenta in special in piesa Voodoo Juju. Pe langa mai sus – amintitul Karabin, pe acest disc de debut al acestui proiect se regasesc si alte doua melodii care au fost incluse in seturile multor DJ de funky – music anul trecut: Cascade si Get A Wiggle On. Amestecul acesta de jazz cu breakbeat functioneaza la maxim in cele 12 piese ale acestui album, iar alte doua puncte care sustin aceasta afirmatie sunt melodiile Apple Sauce si Jitterbug. Un alt element care face ca acest disc sa fie unul care se poate incadra la categoria misto de tot este acela ca majoritatea beat-urilor sunt uptempo, neavand parte de interludii plictistoare sau momente moarte. Renegades of Jazz e funky jazz for modern people, credeti-ma.

Trombone Shorty - For True

Trombone Shorty s-a apucat de cantat la trombon la varsta de sase ani avand norocul de a fi nascut in New Orleans, un taram cunoscut ca un soi de epicentru al Dixieland-ului, Jazz- ului si a Funk – ului, printre altele. Incepand din 2009, muzicianul care in buletin figureaza cu numele de Troy Andrews canta in grupul Orleans Avenue, iar primul sau pas solo, editat anul trecut sub numele de Backatown a fost un album care a poposit pe prima pozitie a topului Contemporary Jazz Chart realizat de Billboard. For true, este continuarea fireasca a discului care l-a adus in atentia melomanilor din intreaga lume, iar pentru ca discul asta sa faca valva, alaturi de el se afla o sumedenie de somitati in muzica. Lucru nu neaparat fericit, daca mi-e permis sa-mi dau cu parerea, caci din aceasta cauza avem parte de un disc de genul „all stars“. E drept, nu-i de colo colo sa-i ai pe acelasi album ca invitati pe Jeff Beck, Lenny Kravitz, Kid Rock sau Warren Haynes. Si lista nu se opreste defel aici.


Din pacate, episoadele sonore in care isi fac aparitia Lenny Kravitz sau Kid Rock sunt cat se poate de previzibile si nu reusesc sa impresioneze mai deloc. Adevaratele bunataturi din acest For True vin din portiunile in care urechea e bombardata cu acel tipic sound american ce imbina la fix funk-ul cu alte surate stilistice. Categoric, cireasa de pe tort este piesa numita Nervis, in care apar Cyril si Ivan Neville, componenti ai trupei The Meters, care au fost considerati pe buna dreptate cel putin la fel de misto si influenti ca si James Brown. Un alt moment care iese din monotonie este acela in care lucrurile aluneca spre un soi de soul combinat cu r and b modern in piesa Then there was you, cu aportul solistei Ledisi. Si tot in partea de laudat a discului se inscrie si Buckjump,  alaturi de Rebirth Brass Band, legendara trupa infiintata in 1982 in New Orleans. Aceasta din urma are o constructie sonora admirabila, fiind un amestec inspirat de  funk si jazz, care este condimentat cu flow-ul unui rapper local din New Orleans pe nume Fifth Ward Weebie. Chiar si single-ul Do to me (cu Jeff Beck) poate fi inclus in jumatatea buna a acestui disc, care are parte insa si de momente mega - previzibile ca Mrs. Orleans (cu Kid Rock), Big 12 sau Unc. For true are momente stralucite si portiuni mai putin reusite, dar per ansamblu se recomanda a fi un material discografic decent, demn de ascultat. Nu neaparat pe repeat, dar are cel putin trei track-uri demne de bagat in playlist-ul I – pod – ului personal.