Subcarpaţi - Pielea de găină

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!

Ana Cristina Leonte - Secret Lover

Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea asta se completează la fix cu orchestraţia. Care e pe alocuri atât de discretă încât nici n-o simţi. Deşi e vorba de jazz, există aici şi altceva. Şi e şi normal să fie aşa, căci orice ciorbă reuşită are condimente aşijderea. Puţine vorba e una din piesele care captează cât se poate de bine „zona“ în care se învârte acest disc. The Smaller Picture e momentul acela în care jazz-ul clasic îşi face apariţia în toată splendoarea sa, iar pe parcursul celor şase minuţele ş-un pic ale piesei care dă titlul acestui album, ascultătorul e întâmpinat cu un sound „rarefiat“, care îi permite solistei să „lunece“ către soul. Şi nu doar soul, căci există secţiuni în acest album în care vocea seamănă parcă cu cea a solistei Anna Calvi. Pe parcursul piesei I’ll Wait For ai impresia că asculţi un disc made in U.S.A.. Din păcate, există câteva momente în care vocea nu se aude aşa cum ar trebui, instrumentaţia fiind „prea în faţă“, de exemplu în „Apus“. Un alt minus în opinia subsemnatului este faptul că discul este mult prea „lent“. Unicul moment vivace al albumului, „In the Middle of Somewhere“, demonstrează faptul că Ana- Cristina Leonte se descurcă de minune şi pe armonii mai „apăsate“. Poate pe viitor, track-urile astea mai săltăreţe vor fi prezente mai mult. Piesa care încheie acest album, All that you are, e o altă baladă de suflet. Una peste alta, avem de-a face cu un disc interesant, cu o voce de care sunt sigur că vom mai auzi pe viitor. Deşi e un disc prea „lent“ pentru urechile subsemnatului, îl recomand cu căldură tuturor urechilor iubitoare de sound-uri naturale şi frumoase. 

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

Adrian Enescu - Invisible Movies

Desigur, în momentul când ai în faţă un CD care îşi propune să treacă în revistă cele mai importante realizări ale unuia din cei mai cunoscuţi compozitori de coloane sonore de filme din ţara noastră, nu ai cum să nu „legi“ într-un fel sau altul aceste creaţii scrise pe portativ cu peliculele cinematografice pentru care au fost construite. Fără îndoială, pentru unii, compoziţiile din anii 80 cuprinse pe această compilaţie au reprezentat momente de reper şi au contribuit din plin la formarea muzicală a acestora. La fel de adevărat este că pentru subsemnatul, anii respectivi nu s-au derulat sub auspiciile muzicii autohtone, astfel încât în analizarea acestei compilaţii mă pot debarasa uşor de subiectivism. Dacă ar fi trebuit să scriu o cronică despre o compilaţie cu temele sonore ale programelor care se difuzau în anii 80 în Serbia şi Ungaria, cu siguranţă n-aş fi reuşit să rămân la fel de obiectiv. Una peste alta, dincolo de orice consideraţii, discul Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Cele 26 de track-uri alese pe acest CD care conţine mai bine de 77 de minute de muzică provin din ere cât se poate de diferite. Cea mai veche înregistrare este „Bietul Ioanide“ din 1977, iar cea mai nouă „Chira, Chiralina“, o piesă care va apărea în filmul regizat de Dan Piţa, care este o adaptare după romanul omonim scris de Panait Istrati, programat să apară în cinematografe în luna septembrie 2014. Departe de a fi răutăcios, trebuie să remarc faptul că primul moment interesant al discului se petrece la track-ul cu numărul doi, o mostră de bun simţ în care sound-urile electronice se împletesc într-un mod armonios, astfel încât tema „Concurs“ (1984) este una care te predispune la visare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primul track, „Femeia visurilor“, în care ascultătorul dă volens – nolens peste vocea Loredanei Groza. Noroc că tema filmului cu pricina apărut în 2005 are doar un minuţel jumătate. Rămânând la capitolul voci, compilaţia asta cuprinde câteva momente memorabile. În cele două secvenţe extrase din filmul Septembrie (1978), ascultătorul se poate delecta cu un inedit Mircea Baniciu şi Ileana Popovici, dar şi de prezenţa binecunosutului grup autohton 5T. Primul extras din coloana sonoră a filmului Pepe şi Fifi (1994) are niscaiva influenţe din Englishman in New York-ul lui Sting şi există destule momente în care urechile avizate pot sesiza şi armonii a la Vangelis, de-a lungul pieselor incluse pe album. Una din cele mai interesante creaţii de aici mi se pare a fi Umbrele soarelui, un film din 1986 despre un inginer agronom căruia îi moare soţia, ucisă de coarnele unui bivol. Desigur, printre track-uri fiecare poate avea surpriza să găsească câte ceva plăcut. Chiar dacă a vizionat sau nu filmele respective. Momente de real interes mi s-au mai părut Domnişoara Cristina (după ecranizarea romanului lui Mircea Eliade), Faleze de nisip (1983), Flori de gheaţă sau Sfârşitul nopţii. Unul din momentele care m-aş fi aşteptat să-mi declanşeze amintiri este Pruncul petrolul şi ardelenii, în care apare Mircea Romcescu. Din păcate, piesa cu pricina nu a reuşit să creeze emoţii defel. Una peste alta, ideea celor de la A&A Records de a aduna sub acelaşi „acoperiş“ creaţiile lui Adrian Enescu este cât se poate de bună, căci Invisible Movies este un disc care scrie o filă de poveste în istoria muzicii româneşti. Ar fi tare bine, ca pe viitor, melomanii să beneficieze şi de alte asemenea iniţiative, căci aşa numită industrie muzicală autohtonă are nevoie de „reconstituiri“ pentru a se aşeza pe baze solide.