Ghost Culture - Ghost Culture

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai propus urechilor avide de electronice interesante şi nume ca Daniel Avery, Connan Mockasin sau Tom Rowlands. 

Cele şase minute şi câteva secunde ale piesei de deschidere numite „Mouth“ trasează destul de precis linia muzicală la care să te aştepţi, căci sound-urile atât de 80s de synth sunt ambalate într-o feerie de beat-uri magice, curcubeul sonor dezvăluit de această construcţie fiind unul care te acaparează din primele secunde. Sound-urile te duc cu gândul la perioada electronică a celor de la New Order, dar pe ici pe colo urechea poate sesiza şi niscaiva Caribou, exact aât cât să coloreze într-o manieră spectaculoasă produsul final. „Giudecca“, pe de altă parte duce spectrul sonor undeva spre zona minimal techno – ului. Interesant este că absolut toate piesele reuşesc să scape din zona aceea „liniară“ cu care ne-au obilşuit marea majoritate a creatorilor de electronic music din zilele noastre. „Arms“ pare a fi o combinaţie reuşită între Kraftwerk şi Depeche Mode, în timp ce „How“ – una din cele mai lini;tite piese de pe disc – pregăteşte terenul pentru superba „Glass“, aceasta din urmă plină de metafore sonore a la Yazoo, care pe parcursul celei de-a doua jumătăţi devine un adevărat exerciţiu de experiemental electronic music. Sunetul ăsta te teleportează undeva într-o hală industrială, unde s-ar putea să fii tratat şi cu ceva inflexiuni din zona belgienilor de la Front 242. 

Mai multe piese de aici seamănă pe ici pe colo cu o sumedenie de muzici făcute în anii 80 din zona The Beloved. Cum ar fi Lying. Şi totuşi, deşi ai acest sentiment, inexplicabil, totul sună foarte actual. Un alt punct de referinţă al acestui disc este Lucky, care începe cât se poate de convenţional, dar devine pe parcurs o explozie de efecte mai mult sau mai puţin distorsionate. Care dau naştere unui track de nota zece. Dincolo de sound-ul dark oferit de instrumentaţie, piesele astea reuşesc să transmită o căldură aparte graţie vocii plăcute ale artistului. De aici vine şi feeling-ul acela de hot and cold, pe care îl emană tot albumul. E şi cazul melodiei Answer, care se dilată şi se comprimă de mai multe ori în decursul celor şase minute. Piesa de final numită The Fog, are darul de a te lăsa oarecum în ceaţă, căci pe parcursul celor patru minute inserturile de Kraftwerk se amestecă destul de dubios. 

Desigur, comparaţiile cu alte nume din branşă sunt inevitabile. La fel şi nelipsitele referiri la muzica 80s. Aia synth – pop. Cert este că felul în care discul ăsta amestecă sound-uri bine ştiute cu efecte potrivite pentru anul 2015 fac din această audiţie un deliciu. Pentru toţi cei care sunt curioşi de o muzică electronică de bun augur, recomand cu căldură Ghost Culture, un album plin de piese care se dilată şi se contractă, exact cât trebuie!

Beck Corlan - Poduri de pace

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

Makunouchi Bento - Lighthouse Stories

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM  / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi.

Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj se mai specifică şi existenţa unui far realizat din pipe vechi şi pentru ca legenda să fie cu adevărat freaky, muzicienii timişoreni menţionează că fiecare creatură care aude story-ul până la capăt e obligată să transmită povestea în continuare la cel puţin 6 persoane. Iar cine nu răspândeşte povestea sonoră inventată la lumina farului plin de pipe de toate mărimile va avea parte de o soartă groaznică: nu mai poate intra în apă în viaţa lui şi nu mai poate fluiera.

Primul episod al acestei poveşti poartă numele de Mariner's Staircase Swing şi reuşeşte să te teleporteze undeva la capătul lumii, la farul inventat sau nu de timişoreni, în care sound-urile jazzy se împletesc armonios cu efecte electronice menite să instaureze un mister demn de Twin Peaks. Spre deosebire de creaţiile lor anterioare, timişorenii folosesc din plin armonii naturale, iar acest fapt este unul de bun augur, căci pe lângă „ciudăţeniile“ care se aud din când în când sub formă de distorsiuni, se aşterne un fundal sonor de mare efect. Telegrams for the Little Sea Winds, cea de-a doua piesă a acestui E.P. reuşeşte să întreţină suspansul fabricat de muzicienii timişoreni printr-o compoziţie simplă, dar cu elemente ce merită savurate la liniştea focului din sobă. Finalul, From Mortise to Tenon are darul de a mai linişti oarecum lucrurile, sunetele fiind niscaiva mai aşezate.

Plusul cel mare al acestui E.P. este acela că Makunouchi Bento s-au „copt“. Deşi păstrează multe „nebunii“ specifice tinereţii, materialul aduce în discuţie şi sound-uri mai „clasice“ şi le oferă melomanilor un produs valabil. Unicul minus este acela că  cele trei piese nu însumează decât 14 minute de audiţie. Nu putem decât să sperăm că nu va mai curge multă apă pe Bega până când oamenii ăştia ne vor mai încânta urechile cu alte poveşti. Indiferent că-s din Norvegia sau Insulele Fidji.....Discul Lighthouse Stories se poate asculta aici.

The Smashing Pumpkins - Monuments to an Elegy

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor. 

Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în care un negustor de îngheţată le oferă copiilor în mod gratuit această delicatesă. Adeseori comparaţi ba cu Nirvana, ba cu Pearl  Jam, ba cu Jane s Addiction, americanii de la Smashing Pumpkins au reuşit să-şi creeze un sound distinct. 

Revenind la zilele actuale, Monuments to an Elegy face parte dintr-un concept Teargarden by Kaleidyscope şi e un soi de comeback la vremurile de început ale trupei. Cele nouă track-uri inserate pe acest disc au parte de prezenţa celebrului tobar Tommy Lee (Motley Crue), iar din primele momente ale piesei de deschidere „Tiberius“ ascultătorul e asaltat cu sound-ul acela de rock american specific pentru anii 90. Chiar dacă piesele astea au pe ici colo un iz de deja – vu, compoziţiile lui Billy Corgan sunt cât se poate de directe. Ceea ce înseamnă că o singură piesă trece de patru minute “Run2Me”. În rest, urechile sunt răsfăţate cu piese scurte, în care se regăsesc arome de noise rock (One and all), grunge autentic (Monuments) şi chiar şi niţel electro – pop (Anaise!). Cele mai inspirate momente ale discului sunt sound-urile de distrors din Anti – Hero, Being Beige şi Tiberius, dar nici celelalte compoziţii de aici nu-s de lepădat. 

Una peste alta, e un disc solid, dar care nu îi va aduce prea mulţi fani noi lui Billy Corgan. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea capodoperei Siamese Dream, noul disc al trupei americane este pe placul acelora care au prins noţiunea de rock alternativ din anii 90. De ascultat pentru toţi cei îndrăgostiţi de grunge, dar nu numai, căci pe ici pe colo chitările seamănă şi a Velvet Underground, de exemplu. 

Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!