David Bowie - Blackstar

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!

Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland. 

Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon. 


Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile  doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor.  Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“. 

Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.

Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

The Foreign Exchange - Tales from the land of milk and honey

Cel de-al 5-lea album de studio al proiectului care poartă numele de Foreign Exchange este o îmbinare reuşită între muzica americană plină de farmec (cu accente R & B soul şi funky) şi sound-urile „mai europene“ care se regăsesc oarecum în muzica numită generic electronică. Combinaţia asta gustoasă ar putea fi încadrată în muzică creată cu precădere adulţilor. Este important de subliniat acest aspect, căci compoziţiile acestei trupe sunt adresate cu precădere celor care nu gustă textele stupide dedicate stripperilor sau senzaţiilor pe care le are o fată atunci când sărută altă reprezentantă a sexului frumos. Chiar dacă la capitolul „experimente“, piesele incluse pe „Tales from the Land of Milk and Honey“ nu reuşesc să aducă nimic nou, motivul pentru care melodiile astea te cuceresc pe deplin este altul. Dincolo de textele subtile şi pline de graţie, felul în care oamenii aceştia amestecă armoniile soul, funk şi r & b cu beat-uri cât se poate de actuale este unul de admirat şi acest fapt denotă o maturitate artistică incontestabilă.  Cei doi piloni principali ai acestui proiect sunt Phonte şi  Nicolay. Pe numele său adevărat Phonte Lyshod Coleman, „jumătatea americană“ a acestei trupe este un rapper care a devenit cunoscut graţie formaţiei Little Brother care iese oarecum din clişeele unui muzician încadrat în hip hop. Piesele lui au adesea tematici care evocă clasa muncitoare iar aromele de R & B pe care le emană la tot pasul sunt pur şi simplu delicioase. De cealaltă parte, Nicolay este un producător muzical olandez a cărui specialitate este îmbinarea muzicii electronice cu hip – hop – ul. Dealtfel, cei doi au fost nominalizaţi şi la premiile Grammy în 2009 pentru o piesă inclusă în cel de-al doilea material discografic la interesanta categorie care poartă numele de „Best Urban/Alternative Performance“. Alături de ei, pentru acest album se află un keyboardist pe nume ," Lorenzo "Zo!" Ferguson şi solistele Carmen Rodgers şi Tamisha Waden.

Printre piesele remarcabile care se regăsesc pe acest material discografic se numără „Asking for a friend“, un amestec genial între sound-urile house americane şi funk-ul specific din aceeaşi zonă. La o primă vedere, piesa pare a fi o parodie, mai ales datorită accentului britanic al rapperului Phonte, dar pe parcurs devine o compoziţie notabilă graţie alternanţei dintre corul feminin extrem de interesant şi a flow-ului solistului. "Work It to the Top" pe de altă parte prezintă nişte ritmuri boogie care amintesc de KC & The Sunshine Band pe alocuri, iar piesa care deschide acest disc şI care totodată dă numele lui este un fusion între ritmurile braziliene şi armonii funky. Printre motivele care fac ca această audiţie să fie una classy este faptul că formaţia asta are parte de compoziţii cât se poate de solide. 

Piesele astea emană prin fiecare por sentimente pozitive, cu referiri stricte la magia iubirii şi complexitatea problemelor cu care se confruntă adulţii în zilele noastre. După cum spuneam e un disc pentru melomanii maturi care iubesc ritmurile R and B şi funk made in America „ambalate“ în straie moderne, dar care nu includ tâmpenii din aşa numita muzică EDM din zilele noastre. Piesele astea fac o legătură subtilă între trecut şi prezent şi fie că sunt încadrate în contemporaray soul music sau modern funk, au substanţă. Pe lângă momentele uptempo, albumul are parte şi de porţiuni „liniştite“ menite a pune ascultătorul într-o stare de melancolie. Cum e de exemplu "Face In The Reflection,": „Do you ever wonder why/ you can never unify/ the person that you are/ with every person that you think you should be,". Chiar dacă nu o să-l găsiţi printre clasamentele cu cele mai bune discuri ale anului 2015, vă asigur că „poveştile din ţara cu lapte şi miere“ sunt absolut adorabile şi merită a fi ascultate cu mare băgare de seamă de toţi melomanii adulţi care vor să experimenteze un album care uneşte trecutul şi prezentul într-un mod admirabil. 

Lucia - Silence

Există muzică pop românească care să nu jignească IQ-ul ascultătorului? Nu, nu e o întrebare de Radio Erevan. Desigur, rămâne la latitudinea fiecărui meloman chestia cu „jignitul“, dar marea majoritate a producţiilor româneşti din zona pop sunt atât de inodore, incolore şi insipide încât nu au cum să trezească interesul unui meloman cu urechile bine spălate. Şi ca să răspund la întrebarea enunţată anterior, da, există. Mai rar, ce-i drept şi nu la „vedere“, dar tocmai aici stă unul din farmecele muzicii: acela că diamantele nu strălucesc la vedere, trebuiesc descoperite, ele sunt adesea pitite în cotloane bine ascunse. Se prea poate ca nu mulţi dintre voi să fi auzit de Lucia, până acuma. Deşi a debutat de vreo trei anişori cu un cover după formaţia The MoooD, Lucia nu a invadat mass media românească. Albumul ei de debut poartă numele de Silence şi merită atenţie sporită.

Primul fapt care îţi sare în ochi la acest debut este coperta. Care seamănă izbitor de mult cu coperta noului byron, Eternal Return. Dealtfel Lucia şi-a lansat acest album de debut în cadrul unui concert susţinut în Berăria H alături de trupa lui dan byron. Asemănările cu byron nu se opresc însă aici, căci din loc în loc aranjamentele muzicale aduc niţel a ceea ce prestează byron. Cu arome mai pop desigur. Ceea ce ne oferă Lucia pe cele 12 piese care alcătuiesc acest album de debut este ceea ce poartă denumirea generică de pop „afară“. Există of course şi influenţe din alte zone, dar cam aceasta e ideea. Din fericire, pop-ul făcut de Lucia nu seamănă cu ceea ce e împachetat în această etichetă şi care se lăfăie pe canalele mass media românească. Avem de-a face cu un debut interesant din toate punctele de vedere. Dacă ar fi să judec acest album după ceea ce se scoate prin ţărişoara noastră în domeniul pop, aş fi tentat să spun că discul ăsta e revoluţionar. Dacă e să-l judeci după pop – ul care se produce „afară“, muzica asta e de bun augur. Cu armonii şi orchetraţii interesante, cu o voce promiţătoare şi cu „oameni“ în spate care au cizelat piesele pentru a suna modern. 

Judecând după pianul care se revarsă în primele secunde ale piesei care dă titlul acestui album, ai crede că Lucia şi-a propus să meargă în direcţia celebrei Adele. Ceea ce nu e un lucru rău, la urma urmei. Doar că, lucrurile nu stau aşa. Din fericire, căci pe lângă asemănările cu Adele, există multe chestii mai faine. Poate ar mai fi de adăugat că Silence are deja peste 19 milioane de vizualizări pe Youtube. Mult mai interesantă din punctul de vedere al subsemnatului este piesa To Gold. Are beat modern, aranjamente mişto şi sună de parcă nu ar fi fost produsă în România. Piesa a fost produsă de Bazooka (de la Moonlight Breakfast) iar mixajul şi masterul de Dan Georgescu (byron). Iar cvartetul de coarde e din filmul Muse Quartet. Yours este un alt exemplu de pop din categoria „mega – decent“, iar printre momentele care merită remarcate se mai numără Making me go (a la Lorde) sau Dont let me down. Există aici de toate pentru toţi: şi piese romantice de ascultat la gura sobei (Still, Book of life sau Show Up . toate trei pe calapodul Adele), dar şi un moment mai puţin reuşit, „Sunny Day“, care nu se ridică defel la înlţimea celorlalte producţii de pe Silence. Interesant este că nu toate piesele prezente pe canalul ei de Youtube au fost incluse pe albumul de debut. Una peste alta, Lucia pare a fi o încrucişare între Alexandrina şi Moonlight Breakfast cu topping de Adele. Esenţialul este că dincolo de alte etichete, avem de-a face cu unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015 made in Romania. Poate cel mai. Merită toată atenţia şi sunt sigur că vom mai auzi pe viitor de Lucia. Avem nevoie de nume din astea pentru a schimba lucrurile în atât-de- prăfuita lume pop a industriei muzicale autohtone.