Damian and Brothers - Gypsy Rock (Change Or Die)

                                         

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello. Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“.

Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip care face o muzică inconfundabilă pe meleagurile noastre, Ştefan Bănică. Cele apropape cinci minuţele ale piesei cu pricina reprezintă o surpriză prin combinaţia de rock – n – roll prăfuit a la Bănică şi acordurile piesei făcute celebră de Gabi Luncă. Elsewhere, discul ăsta e un fel de who s who al muzicii pop româneşti. E un talmeş – balmeş care adună laolaltă probabil cele mai populare nume pentru urechile care devorează playlist-urile radiourilor comerciale din România: Dan Bittman, DOC, Feli, Loredana, Connect – R, Andra, Smiley, Delia, Cornel Ilie (Vunk) sau Grasu XXL. Perfect previzibil, fiecare artist reuşeşte să-şi imprime amprenta personală pieselor, motiv pentru care o grămadă de lume va aprecia acest album ca fiind decent. Ceea ce face ca acest disc să fie „corect“ este echipa de producţie. E vorba de HaHaHa Production, un „team“ românesc ce scoate pe bandă rulantă producţii pop mai mult sau mai puţin puerile, dar care s-a prins că în 2016 sound-ul şi instrumentaţiile trebuiesc updatate. Chestia asta se simte în multe piese de aici. De exemplu în adaptarea după Romica Puceanu, Saraiman, unde chitările pop - rock a la Holograf sunt amestecate cu beat-uri actuale, iar rap-ul executat de DOC e oarecum interesant. La fel stă treaba şi-n „Ursărie maximă“, unde urechea dă piept cu ceea ce se aude în topurile actuale de dincolo de România, inclusiv niţel „trap pe ici pe colo“. Nu la fel stau treburile la capitolul versuri, căci dumele de genul „ Și nu e loc de glume cu ursu’ că nu le gustă /  Și imediat te simte dacă ai mintea îngustă / Face ce vrei tu doar fiindcă are frică de cușcă / Dar știi că e mare belea dac-a ieșit din cușcă.“ nu pot fi încdrate la capitolul inspirate.

Una peste alta, acest talmeş – balmeş în care Damian Drăghici reuşeşte să adune „crema muzicii româneşti actuale“ este un produs care nu sună atât de rău precum m-aş fi aşteptat. Chiar dacă track-urile n-au mai nimic inovator în ele, Gypsy Rock are o muzică din categoria „politically correct“. Nu impresionează prin nimic, dar este „ambalată“ foarte frumos şi are toate şansele să „dea bine“ la oamenii care fredonează şlagărele infantile difuzate cu nemiluita de radiourile româneşti. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în categoria „incolor, inodor, insipid“ - dacă e să judecăm la capitolul inovativitate - nu e deloc un disc prost, dacă e să-l comparăm cu ceea ce se scoate în ţărişoara noastră la nivel de pop. Probabil că „ghiveciul“ acesta de lăutărie şi ursărie a fost inspirat oarecum şi de popularitatea de care se bucură Subcarpaţi, de exemplu, fiindcă producătorii români s-au sesizat că marele public gustă talmeş – balmeş-ul, circul, caterinca. Amestecul de „Constantine, Constantine“, populare autentice, trap actual, hip hop de cartier şi lăutăreşti autentice. Pe scurt, recomand discul pentru cei care sunt la curent cu caterincile muzicale scoase de starurile pop româneşti. Pentru ceilalţi, există întotdeauna tone de muzică bună. Dar asta bănuiaţi deja din titlul discului, nu?

Paolo Fresu and Omar Sosa - Eros

                                                  

La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte.


Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack. De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas. Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting.

Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness" reuşeşte să explice excelenta simbioză între cei doi muzicieni, iar Zeus' Desires alunecă undeva în zona muzicii new age şi evocă emoţii cât se poate de pozitive.


O altă piesă interesantă de aici este What Lies Ahead, o compoziţie semnată Peter Gabriel pe care acesta a cântat-o în 2014 în cadrul unor concerte din Italia. Dealtfel, piesa nu a apărut încă pe niciun material discografic Peter Gabriel, dar acesta şi-a dat acordul pentru ca varianta aceasta să fie prezentă pe Eros. Un feeling deosebit emană şi "My Soul, My Spirit," o piesă care aminteşte de Lisa Gerrard sau "Eros Mediterraneo,", care preţ de peste şapte minuţele „curge“ într-un mod memorabil. După cele 12 piese incluse pe album, există şi un hidden track. Pe care îl descoperi după mai bine de un minut de linişte totală. Şi care completează sound-ul memorabil al acestui disc. Piesele de de Eros au darul de a binedispune nu doar amatorii de jazz, fiind o audiţie mai mult decât fericită şi pentru iubitorii de muzică latino sau world. Vestea bună este că Omar Sosa şi Paolo Fresu vor susţine un concert extraordinar în cadrul Timişoara Jazz Festival, la Filarmonica Banatul, în 25 noiembrie. De neratat, dacă sunteţi în zonă!

Justice - Woman

                                              

 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.

Nicolas Jaar - Sirens

                                                

Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside, Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toate“, o referire la activiştii din Chile  şi referendumurile dictatorului  Augusto Pinochet.
Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.

Acid Arab - Musique de France

                                          

Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.

Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.


Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este  faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără  Kenzi Bourras,  Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.