The Dead South - Sugar and Joy

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…

Kim Wilde - Aliens Live

Dacă nu ați auzit de Kim Wilde, e bine să știți că e vorba de o solistă care a cunoscut topurile în 1981 cu „Kids in America“. Deși este considerată pe bună dreptate un sex simbol al muzicii pop, Kim Wilde a abordat o muzică mult mai „șmecheră“ decât suratele sale gen Kylie Minogue sau Madonna, fiind un soi de variantă feminină a lui Billy Idol. Da, e greu de crezut, dar în anii 80 nu toată muzica de la radio suna la fel. Cu ochi albaștri, păr blond și coafura tipică acelor ani, Kim Wilde a devenit rapid un nume pe buzele tuturor. După o perioadă în care s-a concentrat mai mult pe grădinărit (a publicat și câteva cărți în domeniu), Kim Wilde a revenit în lumina reflectoarelor cu câteva albume bine primite de public, printre care s-a numărat și “Here Come The Aliens“, apărut în luna martie a anului trecut. De această dată, solista britanică a scos primul ei album live din carieră, un dublu CD cu înregistrări din mai multe concerte, care captează pe deplin magia care se declanșează la recitalurile solistei. 

Periplul prin succesele Kim Wilde începe cu Stereo Shot, melodie care face parte din seria „proaspătă“ a șlagărelor artistei, după care ascultătorul este „bombardat“ cu „Water on Glass“, una din compozițiile care se regăsesc pe albumul de debut Kim Wilde. Orchestrațiile izbutite și vocea inconfundabilă reies și din „Never trust a stranger“ piesa de pe albumul „Closer“ din 1988, dar și din actuala „Kandy Krush“. Prima cireașă de pe tort sosește odată cu „Cambodgia“ – o melodie care de-a lungul anilor a fost reluată printre alții și de Apoptygma Berzerk sau Scooter – care spre final are parte de un public entuziast, bătăi de picioare în podea și un adorabil „encore“ în care Kim Wilde mulțumește publicului din Paris într-o manieră cât se poate de...acustică și drăgălașă. Printre momentele „lente“ care îi permit solistei să își etaleze pe deplin calitățile vocale se numără „Rosetta“, o melodie care are toate atu-urile să te cucerească din primele ei acorduri. „View from a bridge“ și „Chequered Love“ sunt alte momente în care e musai să ai pielea de găină dacă știi versurile. La fel ca și în momentul în care asculți varianta ei a binecunoscutului hit "You Keep Me Hangin' On" (The Supremes).  Pe final, Kim Wilde ne spune good bye și „ tchuss“  cu o variantă demențială a celebrului „Kids in America“,cu un final exploziv care nu are cum să te lase indiferent. . 

Când asculți discul ăsta nu ai cum să nu îți reamintești de vremurile când publicul cânta alături de artiști la concerte. Când fețele celor prezenți radiau fericire și când nimeni nu era preocupat să transmită live pe facebook evenimentul. Când lumea trăia pentru muzică, ca într-o famile fericită. Recunosc, Kim Wilde face parte din categoria guilty pleasure. Dar e de ascultat și pentru cei care n-au avut postere în cameră cu sexoasa blondă care făcea ravagii în anii 80. Pentru cei care vor să guste un strop din muzica pop de calitate a anilor 80...

Sur Austru - Meteahna Timpurilor

Inevitabil, orice cronică dedicată formației Sur Austru e musai să cuprindă referiri la Negură Bunget. Cât se poate de logic, fiindcă, trupa este  noul proiect al membrilor din ultima componență Negură Bunget. După cum era de așteptat, tematica discului are la bază un filon inspirat din natura și folclorul transilvănean. Drept urmare, albumul de debut al celor de la Sur Austru,  apărut la casa italiană de discuri Avantgarde Music îi va unge la suflet pe melomanii care devorează black metal – ul. 

Producția este impecabilă, riff-urile agresive alternează „armonios“ cu „liniștea pădurii“ care se răspândește în momentele „potololite“  ale compozițiilor iar sentimentul pe care îl ai după audiția celor opt piese incluse pe „Meteahna Timpurilor“ este acela că oamenii aceștia chiar au realizat un produsc în care au pus suflet, care nu are cum să te lase indiferent. Videoclipul care promovează acest album, „De Dincolo de munte“ e o mostră cât se poate de reprezentativă a modului în care băieții de la Sur Austru împletesc într-un mod fericit sonoritățile specifice balcanilor cu sound-ul generic numit „metal“. Piesa are parte de un crescendo cât se poate de captivant și reușește să construiască un peisaj sonor complex, dublat de un text misterios și șarm cât cuprinde grație sonorităților încântătoare.  

Toate melodiile albumului au acel „vino – ncoa“ ce face ca un material discografic să fie savurat la capacitate maximă de către fani. „Bradul cerbului“ este un alt exemplu de piesă care prin suișurile și coborâșurile ei prinde „bine“ la urechile amatoare de black metal, iar „Jale“ e un moment de „respiro“. Unul din acele momente în care ai impresia că auzi foșnetul frunzelor dintr-o pădure transilvăneană. Pe de altă parte, melodia e un fel de „tampon“ între momentele energice ale albumuli, care continuă în forță cu peste 11 minuțele care alcătuiesc „Dor Austru“, un manifest inspirat al trupei. 

Excursia propusă de Sur Austru poate fi interpretată în fel și chip. Poate fi un manifest care îndeamnă la întoarcerea la natură, un strigăt de disperare împotriva tăierilor ilegale de copaci din țărișoara noastră sau un amalgam de povești medievale transpuse pe note actuale menit să te scoată din rutina cotidiană. Indiferent care este „tripul“ pe care ți-l provoacă, „Meteahna Timpurilor“ este un album de neratat pentru oricine a ascultat vreodată sonorități black – metal. Pentru acest amalgam  inspirat, Sur Austru  merită sincere felicitări! 

Snapped Ankles - Stunning Luxury

Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto. 

Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals, „bucata“ cu pricina părând a fi mai degrabă un jam – sesion executat de o formație a cărei componenți tocmai au îngurgitat o porție subsatnțială de alcool sau alte substanțe menite să trezească euforia. Din fericire, materialul se schimbă radical odată cu „Tailpipe“, care te parașutează în mijlocul unei păduri canadiene în care cineva tocmai a aruncat o sumedenie de sintetizatoare provenite de la o fabrică de instrumente muzicale. Stilistic, oamenii ăștia te surprind cu ceva greu de definit, aflat la răscrucea dintre legendarii Can și nu mai puțin faimoșii Utah Saints, nebunia“ degajată de chestiunea asta fiind greu cuantificabilă.  Iar dacă ai cumva curizoitatea să vezi cum sună piesa asta interpretată live....fii pregătit...vei vedea că Snapped Ankles nu-s tocmai la locul lor atunci când vine vorba de performance-uri. 

Urmează o altă doză de exhibiționism audio, căci Letter From Hampi Mountain „curge“ în cele 4 minuțele ale ei cât se poate de ciudat amestecând sound-uri orientale cu atitudini post – punk a la B 52s. Pe „Rechargeble“ oamenii experimentează alte năzbătii cât se poate de reușite și dau impresia că tocmai au reușit combinația perfectă între Cabaret Voltaire și LCD Soundsystem, la care au adăugat arome serioase de krautrock. „Delivery Van“ pare a fi un jam – session needitat niciodată din repertoriul celor de la Blondie, iar când asculți Three Steps of Development ai impresia că tocmai ai ascultat deodată Mr. Oizo și Joy Division. Cele cinci minute care se regăsesc în „Skirmish In The Suburbs “ au darul de a trece registrul sonor din nou mai mult către „underground“, iar „Dial The Rings On A Tree“ pare a fi scrisă special pentru coloana sonoră a unui film SF din anii 70. Penultima piesă „Drink and Glide“ este un alt moment puternic al acestui disc, care demonstrează că indivizii aceștisa știu să compună și melodii ceva mai comerciale. Era și clar că după un start fals discul se va termina în aceeași notă de suspans, iar „Dream And Formaldehyde“ are toate atu-urile pentru a fi declarată una din cele mai ciudate compoziții de aici. Și asta pentru că sound-urile de The Doors combinate cu aromele de Vangelis reușesc să surprindă într-un mod cât se poate de plăcut orice ureche sensibilă la experimente.

Snapped Ankles reușește să impresioneze cu un album în care amestecă la marea artă genuri muzicale considerate de mulți incompatibile. Și pentru asta merită admirație. În plus, oamenii ne aduc aminte că indiferent de Brexit, United Kingdom a fost și este țara în care muzica are alte valențe.. De neratat pentru cei deschiși la minte, de ocolit pentru urechile care încă mai cred că amestecul de genuri muzicale este bullshit. 

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery

Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....

Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs.