6 mar. 2013

Granville - Les Voiles

Granville - Les Voiles
Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.
Armoniile şi întreaga construcţie a pieselor pur şi simplu emană briza mării şi te reîmprospătează. Istoria trupei a început în ianuarie 2011, când chitaristul Sofian El Gharrafi şi basistul Arthur Allizard au avut o revelaţie în apartamentul lor din oraşul francez Caen. Pe solista Mélissa Dubourg au descoperit-o în timpul unei seri de gen  open mic într-un bar, iar Les Voiles este albumul lor de debut. Povestea sonoră începe cu Nancy Sinatra, o piesă zgomotoasă din care n-avea cum să lipsească clasicul „bang bang“ şi-n care urechea începe să se obişnuiască cu pop – ul francez cu rădăcini din anii 60 pe care îl etalează tinerii ăştia. După care bine marea surpriză: Jersey, cu al ei   „J'aimerai/Prendre la mer vers“. Categoric plaja din Granville n-are nimic de-a face cu California, dar ingeniozitatea componistică a trio-ului francez e una de lăudat, piesa asta fiind una care ţi se întipăreşte automat în ureche. Acordurile lor amestecă într-un mod cât se poate de interesant influenţe franceze clasice de genul Serge Gainsbourg cu surf rock-ul a la Beach Boys, adăugând şi arome proaspete de dream – pop de genul celor de la  Beach House. Lucrurile decurg în continuare cât se poate de fluent, cu magia unei piese ca Le Roube Rouge (care te duce cu gândul la filmele rock n roll ale anilor 60) sau Polaroid, aceasta din urmă având parte de o instrumentaţie demenţială, exact atât cât trebuie pentru ca ideea să fie de succes. Primul lor videoclip, Le Slow, rămâne în aceeaşi cutiuţă a pop – rock – ului executat cu mult bun simţ. Din fericire albumul nu e defel liniar, căci melodii de genul Les Corps Perdus sau Jeans Trouet aduc întotdeauna o prospeţime „rock“. Deosebit de interesantă e şi piesa care poartă titlul unui album scos de timişorenii de la Blazzaj (Macadam) care te unge pur şi simplu la suflet. Dealtfel, după cum declarau şi membrii trupei într-un interviu, fiecare piesă din acest disc a fost gândită ca un film, grupul fiind practic un soi de scenariu. Cert este că pelicula Granville e una cât se poate de meseriaşă, iar discul ăsta e una din marile surprize ale anului 2013. Parol!



Un comentariu: