Există o sumedenie de cârcotaşi care îşi freacă mâinile de bucurie în momentul în care nişte oameni „setaţi“ în ochii publicului pe o pantă a rock-ului cu distors şi gălăgios se hotăresc să pună mâna pe chitări acustice. E drept, acţiunea asta poate fi comentată în fel şi chip şi chiar dacă „povestea“ asta a unplugged-urilor şi a albumelor acustice are nişte decenii în spate, la prima vedere poate fi destul de straniu să asculţi refrene pe care le asociezi cu „pogo“ într-o manieră care îţi creează un film a cărui acţiune se petrece undeva într-o Filarmonică. La fel ca şi cei de la Implant pentru Refuz, şi gaşca al cărei solist vocal e Adi Despot a pus mâna pe chitări acustice, iar rezultatul sonor este cel de-al 8 – lea material discografic al trupei. Departe de mine gândul de a fi răutăcios, dar acest „acustic“ al băieţilor de la Viţa de Vie care e programat să se lanseze în data de 8 aprilie la Bucureşti e cea mai bună mişcare pe care băieţii o puteau face la momentul actual.
O spun asta evident subiectiv, căci de ceva vreme sound-ul lor nu mai era la standardele cu care ne-au obişnuit băieţii, iar ultimul lor disc „Fetish“ a fost o dezamăgire pentru subsemnatul. Din fericire, noua haină cu care au fost îmbrăcate compoziţii celebre din visteria trupei este cât se poate de reuşită şi printre cele 13 piese de aici se numără şi câteva momente cu adevărat inspirate. Categoric, unul din plusurile discului este acela că alături de sonorităţile aşa – zis „alternative“ cu care au fost etichetaţi băieţii, urechile spălate pot desluşi şi alte nuanţe stilistice. Indubitabil, cireaşa de pe tort este Basul şi cu toba mare, o feerie jazzy – swing de zile mari, cu fluiere a la Jethro Tull (sau Byron, dacă preferaţi comparaţiile patriotice) în care totul este exact acolo unde trebuie. Există posibilitatea ca atunci când asculţi piesa asta să-ţi aduci aminte de genialul Richard Cheese cântând la pian Creep-ul celor de la Radiohead, chestie cât se poate de valabilă, dacă mă întrebaţi. Un alt topping reuşit, care îţi lasă gura apă şi urechile ciulite, este celebra piesă care începe cu „Aprinde ţigara“, Varză. E drept, fără acel hilar Alexe din varianta originală, dar cu vocea Alexandrinei, care aduce un şarm aparte piesei. Geniala parte cu „Dacă soldaţii ar fuma n-ar mai bombarda şi masacra“ capătă conotaţii interstelare iar nebunia „jazzy“ din final e şi ea de nota zece plus. Elsewhere, la „Totata“ şi „Lăsat pustiu“ (în care sunetele devin „clasice“ prin bunăvoinţa lui Răzvan Suma) auzi parcă sound-urile Oasis, iar „Iamma“ are parte de un tratament acustic realizat cu mult bun – simţ. De remarcat ar fi şi superba contribuţie blues a lui Eugen Caminschi la „Ce contează“ şi feeling-ul de „Runaway train“ din repertoriul celor de la Soul Asylum care se simte în primele secunde ale piesei Liber. Există aici şi momente mai puţin surprinzătoare, dar plusurile acoperă cu vârf şi îndesat micile „rateuri“, astfel încât discul ăsta merită să stea la loc de cinste în colecţia oricărui meloman din ţărişoara noastră, fie el îndrăgostit de distors sau devorator de chestii mai calme. De mare efect e şi poza de grup realizată pentru această întoarcere la rădăcini, în care Viţa de Vie par a fi decupaţi dintr-o poză găsită în cufărul cu vechituri din podul bunicii.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Comentarii
Trimiteți un comentariu