Nick Cave and the Bad Seeds - Push the sky away

O fi obosit de atâta „nebunie“? Sau a vrut să-şi şocheze fanii? Sunt întrebări cât se poate de pertinente care ţi se strecoară prin minte atunci când asculţi cu mare atenţie cel de-al 15-lea material discografic semnat Nick Cave & The Bad Seeds. În funcţie de starea în care îl asculţi, Push the sky away poate fi o dezamăgire totală sau un disc decent. Doar că, termenul „decent“ nu poate fi aplicat prea des acestui australian, căci se ştie bine, albumele sale sau „rup“ sau sunt aiurea. Se prea poate ca unul din motivele pentru care albumul ăsta nu se ridică la înălţimea aşteptărilor să fie absenţa co – fondatorului Bad Seeds, Mick Harvey. Mai exact, chitările „murdare“ cu care au fost obişnuite urechile fanilor au cam dispărut din peisaj. Iar dacă e să compari discul ăsta cu precedentul Dig Lazarus Dig, e calr ca lumina zilei cum stă treaba.

Nu spun că australianul şi-a pierdut talentul liric. Obsesiile visavis de religie, moarte, dragoste şi violenţă sunt omniprezente iar emoţiile pe care le transmit textele sunt cât se poate de intense. Dar....unicul lucru care „strică“ discul este simplitatea orchestraţiilor.

Mă număr printre fericiţii melomani care au avut ocazia să vadă pe viu recitalul Grinderman din cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad, unde pe bună dreptate am remarcat că energia pe care a degajat-o Nick Cave a fost mult superioară tuturor celorlalţi care au urcat pe main stage – ul din acel an. Desigur, Grinderman e o altă poveste, dar dacă e să faci abstracţie de vocea inconfundabilă a australianului, există destule momente pe acest disc în care ai impresia că albumul ăsta ar fi putut fi realizat de Bob Dylan sau chiar Leonard Cohen. Nume cât se poate de respectabile şi la care mă închin, dar parcă nu credeam vreodată că Nick Cave poate fi băgat în „această oală“. Din fericire, există aici două piese care salvează de la un posibil dezastru rating-ul acestui disc. E vorba desigur de “We No Who U R” şi „Jubilee Street“, aceasta din urmă fiind dealtfel cel mai bun moment al discului. Şi totuşi, două piese bune nu reuşesc să coloreze Push the sky away. Un plus merge şi către inspirata copertă pe care apare tocmai nevasta domnului australian, Susie Bick, dar parcă tot nu-i de ajuns. Deşi nu m-aş risca să spun că e neinspirat, albumul ăsta nu are darul de a creea aceea magie transmisă de creaţiile anterioare ale lui Nick Cave. Carevasăzică, aştept cu nerăbdare un Grinderman numărul trei. Nu de alta, dar n-aş fi crezut că Nick Cave poate scoate un album decent ş-atât.