Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.
Armoniile şi întreaga construcţie a pieselor pur şi simplu emană briza mării şi te reîmprospătează. Istoria trupei a început în ianuarie 2011, când chitaristul Sofian El Gharrafi şi basistul Arthur Allizard au avut o revelaţie în apartamentul lor din oraşul francez Caen. Pe solista Mélissa Dubourg au descoperit-o în timpul unei seri de gen open mic într-un bar, iar Les Voiles este albumul lor de debut. Povestea sonoră începe cu Nancy Sinatra, o piesă zgomotoasă din care n-avea cum să lipsească clasicul „bang bang“ şi-n care urechea începe să se obişnuiască cu pop – ul francez cu rădăcini din anii 60 pe care îl etalează tinerii ăştia. După care bine marea surpriză: Jersey, cu al ei „J'aimerai/Prendre la mer vers“. Categoric plaja din Granville n-are nimic de-a face cu California, dar ingeniozitatea componistică a trio-ului francez e una de lăudat, piesa asta fiind una care ţi se întipăreşte automat în ureche. Acordurile lor amestecă într-un mod cât se poate de interesant influenţe franceze clasice de genul Serge Gainsbourg cu surf rock-ul a la Beach Boys, adăugând şi arome proaspete de dream – pop de genul celor de la Beach House. Lucrurile decurg în continuare cât se poate de fluent, cu magia unei piese ca Le Roube Rouge (care te duce cu gândul la filmele rock n roll ale anilor 60) sau Polaroid, aceasta din urmă având parte de o instrumentaţie demenţială, exact atât cât trebuie pentru ca ideea să fie de succes. Primul lor videoclip, Le Slow, rămâne în aceeaşi cutiuţă a pop – rock – ului executat cu mult bun simţ. Din fericire albumul nu e defel liniar, căci melodii de genul Les Corps Perdus sau Jeans Trouet aduc întotdeauna o prospeţime „rock“. Deosebit de interesantă e şi piesa care poartă titlul unui album scos de timişorenii de la Blazzaj (Macadam) care te unge pur şi simplu la suflet. Dealtfel, după cum declarau şi membrii trupei într-un interviu, fiecare piesă din acest disc a fost gândită ca un film, grupul fiind practic un soi de scenariu. Cert este că pelicula Granville e una cât se poate de meseriaşă, iar discul ăsta e una din marile surprize ale anului 2013. Parol!
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia. 
Este o veste minunata si un maust have al anului!
RăspundețiȘtergere