Hybrid - Muzica, nu gluma!

Muzica celor de la Hybrid e prea rafinata pentru clubberi si prea inovatoare pentru cei care nu circula in cluburi. Pentru cei care au auzit vreodata marele hit al celor de la Hybrid numit Finished Symphony , am o veste proasta: nimic din acest album nu se ridica la inaltimea acesteia. Muzica ramane la fel de misterioasa, fiind o imbinare interesanta intre sound-uri clasice si electronice. De ascultat pentru fanii Orbital, Underworld si chiar Massive Atack. De evitat pentru cei care si-au schimbat recent CD-urile din masina bengoasa din dotare din manele in asa numitul “haus”. E electronica dar nu pentru oricine.

Desi e generic numita “muzica dance”, drumul parcurs de trupa Hybrid este unul greu de etichetat. Muzica electronica prea rafinata pentru oamenii care circula in cluburi? Prea inovatoare pentru oamenii care stau acasa? Cate putin din toate acestea. Sa folosesti orchestre simfonice in loc de sound-uri de sintetizator nu e o treaba tocmai uzuala atunci cand ne referim la breakbeat, drum and bass, dubstep, ambient sau alte etichete din familia muzicilor electronice. Hybrid isi merita cu prisosinta numele: amesteca cu generozitate sunete de club cu cele de visare. E o struto – camila destul de ciudata la prima vedere, dar fara indoiala interesanta.  Si asta pentru ca spre deosebire de celelalte albume ale muzicii electronice in care piesele seamana intre ele fiind aproape gemene, aici melodiile au personalitate. E drept, uneori proiectul insista prea mult pe sound-ul “de cinema”. Iar alteori te trezesti cu cate o bucatica de piesa care “da” bine intr-un club de breakbeat. Per ansamblu e un melanj intre Massive Atack si The Prodigy. Cu multe alte adausuri din EDM.
In prima piesa a discului duo-ul englez apeleaza nu numai la chitari si tobe ci si la Orchestra Simfonica din Praga iar rezultatul este unul uimitor. Empire are un feeling cat se poate de pozitiv si are toate sansele sa devina o melodie din sertarul cu “clasice” al trupei. Cea mai mare schimbare in acest album este aparitia solistei Charlotte James, care apare  in cea de-a doua piesa Can you hear me. Care urca si coboara exact cat trebuie si are la un moment aerul unui remix 2010 pentru Nirvana. Exista si momente de relaxare totala, cum ar fi Green Shell Suit, care aduce a Orb, Orbital si alte bunatauri din categoria ambient. Piesa care da titlul albumului debuteaza intr-o nota cat se poate de trista de downtempo, dar devine de la jumatate incolo o melodie antrenanta. Original Sin este una dintre cele mai interesante creatii ale acestui disc, fiind un hibrid intre deep house si breakbeat. Break my soul este o alta moastra de muzichie made in UK, cu influente asiatice. Care pe parcursul a aproape opt minute prezinta o lume sonora foarte variata si ciudata in acelasi timp. Desigur exista si momente asa si asa: Formula of Fear si Salt nu reusesc sa fie defel interesante.
Pentru cei care au auzit vreodata marele hit al celor de la Hybrid numit Finished Symphony de la Hybrid, am o veste proasta: nimic din acest album nu se ridica la inaltimea acesteia. Muzica lor ramane la fel de misterioasa, fiind o imbinare interesanta intre sound-uri clasice si electronice. De ascultat pentru fanii Orbital, Underworld si chiar Massive Atack. De evitat pentru cei care si-au schimbat recent CD-urile din masina bengoasa din dotare din manele in asa numitul “haus”. E electronica dar nu pentru oricine.

Free & Bad Company. Best Of. Fara cuvinte!

Toata lumea stie ca muzica buna si Marea Britanie sunt sinonime. E drept, din cand in cand si prin clasamentele lor mai patrund lucruri cat se poate de dubioase. Cum ar fi Susan Boyle sau Cheeky Girls. Sau chiar Inna! Exceptiile confirma insa regula. Unde altundeva pe lumea asta ar putea un album numit Very Best of Free & Bad Company sa intre direct pe locul zece in clasamentul oficial de vanzari de albume, in luna aprilie a anului 2010? Dincolo de orice, acest disc este “musai” de posedat/ascultat/studiat mai ales pentru multimea de muzicieni nascuti si crescuti in epoca MP3 care au impresia ca sunt inventatorii sound-ului de chitara. Free si Bad Company reprezinta doua pagini importante in enciclopedia muzicii moderne, iar acest disc e unul adorabil atat pentru wannabies cat si pentru cei care voit sau nu au intrat in categoria oldies but goldies.
Toata lumea stie ca muzica buna si Marea Britanie sunt sinonime. E drept, din cand in cand si prin clasamentele lor mai patrund lucruri cat se poate de dubioase. Cum ar fi Susan Boyle sau Cheeky Girls. Sau chiar Inna! Exceptiile confirma insa regula. Unde altundeva pe lumea asta ar putea un album numit Very Best of Free & Bad Company sa intre direct pe locul zece in clasamentul oficial de vanzari de albume, in luna aprilie a anului 2010?

Probabil ca oamenii care au ascultat la vremea lor Free si Bad Company sunt deja in posesia celor 15 piese rasfirate pe aceasta compilatie. S-atunci cine ar putea sa fie curios de All Right Now, Feel like makin’ love sau Cant’ get enough? Raspunsul este cat se poate de simplu: aceia care il cunosc pe Paul Rodgers mai ales datorita asocierii numelui lui cu Queen. Si-n plus si oamenii inclusi in categoria gentleman sau lady care vor sa aibe pe un singur CD pentru drumetiile lor in masina si care inca nu s-au prins de cum merge treaba cu creearea de best – of – uri personale prin intermediul iTunes, de exemplu.

Desigur piesa datorita careia Free au intrat in istoria muzicii este All Right Now, aparuta in 1970 exact pe vremea cand The Beatles au tras obloanele. Melodia a fost cantata de-a lungul celor 40 de ani de diversi muzicieni, de la The Who, Rod Stewart, Cristina Aguilera, Steve Miller pana la Mike Oldfield. Si astazi, piesa are un “carlig” fenomenal si suna bestial. Pentru amatorii de statistici, discul cuprinde sapte piese din epoca Free si opt din discografia Bad Company. Printre melodii se regaseste si The Hunter, una din primele melodii semnate Free, dealtfel singura exttasa din albumul lor de debut Tons of Sobs, care are un iz acut de blues. Sunetul este cat se poate de clar  iar aglomerarea de piese care pot fi incluse lejer in sertarul “classic rock” fac ca acest disc sa fie unul de ascultat.

Desigur, fanii inraiti ai celor doua trupe pot observa lipsa unor piese ca The Stealer sau Travelling in style (Free) sau Movin on de Bad Company. Cu toate acestea, per ansamblu compilatia este una echilibrata si ofera o istorie nuantata a rock-ului, buna de gustat/ascultat/rontait pentru orice posesor de urechi desfundate.

Dincolo de orice, acest disc este “musai” de posedat/ascultat/studiat mai ales pentru multimea de muzicieni nascuti si crescuti in epoca MP3 care au impresia ca sunt inventatorii sound-ului de chitara. Free si Bad Company reprezinta doua pagini importante in enciclopedia muzicii moderne, iar acest disc e unul adorabil atat pentru wannabies cat si pentru cei care voit sau nu au intrat in categoria oldies but goldies.

De/Vision, de nota zece nu numai pentru depesisti

Popgefahr este un disc de nota zece nu numai pentru depesisti. Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.
Sunetele prezente pe acest album al germanilor care-si spun De/Vision combina filonul traditional al synthpop-ului datat undeva in anii  80 si efectele jucause ale erei digitale. Productia muzicala este memorabila, fiecare nota este mixata pana la limita perfectiunii, iar balansul dintre voci si synth este una de zile mari. Trupa care a pornit in formula de cvartet in 1988 si a devenit un duo din 2000 a realizat un disc de notza zece. Care are parte de o tensiune electrizanta inca de la primele acorduri si care oscileaza cat se poate de elegant intre sound-urile intunecate (dark) si cele pop.

mAndroids deschide albumul intr-un mod sarmant si provocator in acelasi timp. Melodia care pentru cateva secunde aduce nitel a Assemblage 23 insumeaza obiceiurile nesanatoase ale societatii de consum in care traim si concluzioneaza ca in zilele noastre suntem tentati sa cumparam orice nu ne este de folos („Everything we never needed soon we wish to buy“). Pe plan muzical, se observa cu ochiul liber faptul ca De/Vision s-a intors complet la radacinile electronice, lucru care sunt sigur ca va face o multime de oameni fericiti. Rage, primul single extras de pe album are toate sansele de a deveni un diamant in concertele live. Si asta pentru ca are un ritm absolut contagios si o constructie sonora care fara indoiala va smulge aprecierea fanilor. Time to be alive este un alt exemplu de maiestrie, cu un beat de club care n-are cum sa nu te urneasca din loc si cu o feerie de sunete de sintetizatoare bine aranjate. Personal gasesc aceasta piesa ca fiind momentul culminant al acestui Popgefahr, o piesa care pur si simplu merita sa fie inclusa in topul melodiilor „de suflet” din istoria synthpop-ului.

Nici atunci cand lucrurile se mai domolesc -  la baladele Whats love all about? si Be a light to yourself – rezultatul nu este unul plictisitor. Cu toate ca….la acest capitol De/Vision nu este tocmai la inaltime. La momentele „asa si asa“ se inscriu Plastic Heart si Flash of Life. Ready to die seamana ca doua picaturi de apa cu Depeche Mode, iar unciul moment eminamente neinspirat este Twisted Story. Deh, ati mai vazut in ultima vreme un disc fara piese de umplutura? Din fericire De/Vision a pastrat si pentru final un moment deosebit. Until the end of the time este cea mai dark piesa de aici, care poate fi gustata din plin de fanii Xymox sau chiar Sisters of Mercy.

Daca n-ati aflat inca, va spun eu: synthpop-ul nu mai e un stil trendy. E drept, multe din trupele aflate pe val si-au extras din el cateva bucati si le-au slefuit cu alte influente ale zilelor noastre. DE/Vision nu fac absolut nici un compromis in aceasta directie, chiar daca folosesc din plin tehnica anilor noastri si ataca nemilos cu sound-uri curate. Desi Popgefahr inseamana Pericol Pop, nu va faceti probleme: oamenii au ramas pe baricade, ba chiar s-au intors la radacini pe care le exploreaza temeinic.

Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc si/n echipajul De/Vision. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.

Rock de garaj si stoner made in U.S.A Black Rebel Motorcycle Club

BRMC pastreaza tempo-ul mijlociu si volumul tare. La fel fac si cu chitarile distorsionate. Nimic de zis, oamenii acestia sunt perseverenti in ceea ce fac. Poate niţel prea previzibili. Categoric, fanii loiali nu vor fi de acord cu sentimentul de „neutru” pe care ti-l lasa ascultarea acestui disc. Albumul nu poate fi introdus in borcanul cu dezamagiri, dar nici in cel cu chestii musai de ascultat.

Consumatorii de muzica inclusa in borcanul “garage – rock” stiu ca americanii care-si spun Black Rebel Motorcycle Club (B.R.M.C.) nu se joaca defel. Cel de-al 5-lea material discografic al trupei nu face exceptie de la regula: e plin de sunete consacrate, fiind cel putin pe plan stilistic o continuare fericita a carierei incepute cu albumul omonim. Desigur, in aceasta “felie” surprizele nu-si prea au rostul. De aceea, partea buna a albumului este aceea ca piesele suna exact asa cum te-ai fi asteptat. Psychadelic garage umplut cu blues si alte bunataturi, specialitatea casei pentru B.R.M.C. Partea proasta este ca discul nu aduce nimic nou. Nimic din ceea ce n-am mai auzit pana acum. Coperta discului este insa cat se poate de dementiala…

Discul debuteaza pe cai mari cu o piesa fantastica, care da si titlul albumului. Mult prea tare pentru start, dupa cum va reiesi mai tarziu. Minutele curg sub cele mai bune auspicii si la piesa secunda, Conscience Killer, care este o adevarata demonstratie a veleitatilor trupei. Si care in text ne informeaza cat se poate de oficial ca I’m a preacher with a gun! Taman asa, oamenii astia sunt predicatori cu pusca-n mana, gata sa culturalizeze lumea cu al lor garage – rock care suna inconfundabil. Nici Bad Blood nu este taman o piesa rea. Insa odata cu inaintarea in album ai tot mai acut sentimentul ca exista prea multe piese „de umplutura”. Unica noutate este aceea ca la partea de tobe oamenii au cooptat-o pe Leah Shapiro din Raveonettes. Care se descurca binisor, dar asta nu aduce in ecuatie acel sentiment de originalitate pe care il cautam atunci cand ne punem cu urechile ciulite sa ascultam un material discografic nou. Daca la capitolul „asa si asa“ se inscriu marea majoritate a pieselor, una are darul de a te scoate din pepeni: Half State, cu cele zece minute ale ei. Business as usual, doua – trei piese rasarite iar restul suportabil, dupa cum ar spune anglofonii.

Gabriela Cilmi - Ten

Marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi. Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala. Pentru nepretentiosi, Ten poate rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.
Australianca Gabriela Cilmi – care a cantat in tara noastra anul trecut la festivalul Bestfest – este o dovada vie ca niciodata nu-i prea devreme pentru un curs de recalificare. Solista care a debutat cu Sweet about me a trecut de la stilul ei usor a la Amy Winehouse la ceea ce se cauta astazi in industria muzicala: electro – pop. Stilistic, albumul ei Ten este la ani – lumina distanta de precedentul Lessons to be learned, fiind un pop – electro mult prea uzitat in vremurile noastre.
Cei care au auzit vreodata Sweet about me vor ramane cu gura cascata inca de la prima piesa a acestui disc, On a mission, care are dealtfel “misiunea” de a promova acest material. Un inceput promitator, cel putin pentru primele 17 secunde pana cand solista incepe sa-si etaleze talentele vocale. Nu e nimic rau cu vocea ei, nici cu instrumentatia electro a la Fischerspooner, pur si simplu compozitia aduce a ceva de care vrem sa uitam cu tot dinadinsul, pescuit din frumosii ani 80. Hearts don’t lie are o linie de bass imprumutata parca din visteria lui Michael Jackson. Chiar daca exista momente in care discul acesta nu este plictisitor “pe linie”, marea problema a Gabrielei Cilmi este aceea ca readuce in atentie ceea ce ne place sa numim “acei minunati ani 80“. Da, au fost mirifici insa parca in zilele noastre exista mai multa muzica pop inspirata din acele vremuri decat in anii respectivi!
Love me cos you want to este o piesa care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de vremurile de inceput ale australiencei Kylie Minogue. Doar ca, de atunci au trecut multi anisori, s-a mai schimbat cate ceva chiar si-n muzica pop. Daca in cazul pieselor croite pe un BPM cat se poate de la moda situatia nu poate fi descrisa ca fiind catastrofala, atunci cand Gabriela se apuca sa cante balade rezultatul e dezastruos. Defender are darul de a te enerva intr-o clipita si sa-ti aduca aminte de toate baladele nesuferite aparute de-a lungul anilor in muzica pop. Glue are exact acelasi efect. Fiindca solista are doar 18 anisori, e si normal ca tematica albumului sa fie una despre relatii. Iar atunci cand pe disc vine piesa Robots, textul e undeva intre pueril si schizofrenic. „Ce ar fi sa ne iubim ca robotii? Ce ar fi daca saruturile noastre ar fi X si O? Am vedea lumea prin intermediul unor ferestre electrice“. Probabil ca si un amator de dubstep putea compune un text mai izbutit, dupa o petrecere de 24 de ore non – stop “imbogatita” cu niscaiva plante ba interzise, ba legale. Chestia cu primele secunde faine e valabila si la piesa Superhot. Intsrumentatiile sunt pe alocuri inventive, doar ca vocea strica tot. Sau invers, vocea aceasta nu se potriveste instrumentatiei. Se prea poate ca cei zece fani ai Gabrielei din tara noastra, sa ma contrazica, dar asta e alta poveste. Atunci cand inflexiunile vocii Gabrielei sunt sustinute de o orchestratie adecvata rezultatul este acceptabil. E cazul piesei Boys, care este una din melodiile suportabile de pe Ten. In schimb Invisible Girl aduce prea mult a Britney Spears. Si pentru ca sa nu uitam cine e cu adevarat Gabriela avem la final si o varianta cica electro la Sweet about me.
Avem aici o voce jazzy, a la Anastacia pe alocuri, care nu pusca deloc cu productia muzicala executata de celebra echipa britanica Xenomania (care mai are la activ nume ca Cher, Sugababes sau Girls Aloud). In cazul in care faceti parte din categoria celor nepretentiosi, piesele de pe Ten pot rula undeva in fundal. Daca stiti cu ce se mananca aceasta arta, evitati discul.