Ellie Goulding - Lights

Dincolo de minusuri, sunt sigur ca Lights nu va fi un bluf. A intrat deja pe primul loc in Anglia si va mai face furori. Avand in vedere faptul ca in ultima vreme industria de profil are un har aparte de a creea vedete care nu reusesc sa transmita mai nimic, Ellie Goulding are toate sansele sa devina un nume care va fi pe buzele tuturor.

La fiecare sfarsit de an 165 de personalitati din industria muzicala britanica participa la alcatuirea unui clasament care are drept scop gasirea unor nume muzicale ce vor face furori pe parcursul anului urmator. Lista alcatuita de BBC a fost castigata in acest an de Ellie Goulding. In plus, solista de numai 23 de ani a fost recompensata si cu premiul Brit's Critics Choice. Fara indoiala, asteptari mari. Dar rezultatul? Undeva la limita decentei. Nici sus, nici jos, exact neutru...

Britanicii au un stil aparte de a construi trenduri. De la succesul obtinut de Amy Winehouse, e o inflatie de reprezentante ale sexului frumos. Care an de an sunt „produse“ pe un anumit stil, care e considerat a fi la moda. Lucrurile se confirma si in acest caz, unde management-ul solistei a decis: e anul in care se poarta electro - pop usurel, radio - friendly. Daca in cazul unor nume ca La Roux sau Little Boots „constructia“ a mers ca pe roate, aici e o mica hiba: multe din piesele eminamente folk ale solistei nu prea „pusca“ cu ritmurile synth - pop. Vocea aceasta este una cat se poate de nevinovata si neslefuita. Cu toate acestea din peisaj lipseste elementul inedit, care se regaseste pe deplin in Marina & The Diamonds, de exemplu. In plus, efectul de auto - tune este si el enervant pe alocuri. Aceasta muzica nu e destul de folk pentru puritani. Asa cum nici nu se ridica la nivelul de senzational pentru cei care se hranesc cu pop. E un produs aflat undeva la mijloc. Din toate punctele de vedere. Cu toate acestea Lights e ridicat in slavi de marea majoritate a criticilor muzicali. Care sunt pe trend, carevasazica.

Guns and Horses, care deschide albumul este un exemplu perfect al sentimentului de "mijloci" pe care il emana acest material discografic. E parca o incursiune in doua lumi paralele: cea in care muzica e considerata o arta si cealalta care devine tot mai acaparatoare. Nici Starry eyed nu poate fi banuita de originalitate, chiar daca ghiveciul de folk-electronica nu este plictisitor in acest caz. Are insa un pregnant iz de deja - vu, de o piesa care putea fi scrisa de oricine, de la Tasmin Archer la KT Tunstall sau de la Pink la Lady Gaga. Balada numita The Writer are similitudini cu stilul etalat de Dolores O Riordan in The Cranberries. Chiar daca in concertele ei, Ellie interpreteaza cover-uri dupa Midlake si Bon Iver, dupa ascultarea acestui disc de debut ai impresia ca cei care au lansat aceasta informatie nu erau prea treji. Fiindca sunt ani - lumina intre numele mentionate si Lights.  Albumul pare a fi un folk naiv caruia i s-au facut niste remixuri de catre oamenii care fac house pe bloguri. Sunt si momente nitel mai interesante cum ar fi Salt Skin, dar per ansamblu e aceeasi Marie cu alta palarie.

Dincolo de minusuri, sunt sigur ca Lights nu va fi un bluf. A intrat deja pe primul loc in Anglia si va mai face furori. Avand in vedere faptul ca in ultima vreme industria de profil are un har aparte de a creea vedete care nu reusesc sa transmita mai nimic, Ellie Goulding are toate sansele sa devina un nume care va fi pe buzele tuturor. Este un disc neutru, decent intr-o anumita masura, care nu poate fi incadrat nici la rau nici la bine. Tocmai acesta este unul din minusurile lui pregnante.

Airbourne - No Guts. No Glory.

Va place AC/DC? Atunci veti aprecia si acest album care are acelasi rock'n'roll, acelasi gen de texte, aceleasi riff-uri de chitara. Nu suna defel rau, dar nu aduce nimic spectaculos. Doar "fun" pentru aceia care aprecieaza la maxim AC/DC. Unica diferenta intre Airbourne si una din miile trupe - tribut AC/DC este ca acestia au un contract cu o casa de discuri. Si nu una oarecare, ci taman Roadrunner Records!

Australia a fost patria unor nume din felia rock de genul AC/DC, INXS, Men at Work, Midnight Oil, The Bad Seeds sau Crowded House. Daca adaugam si particula hard, ramanem cu AC/DC. Probabil asta a fost si drumul pe care au mers cei de la Airbourne.  Trupa formata din doi frati in 2003 a facut furori cu primul disc aparut acum patru ani intitulat Running Wilde. Eticheta de copie exacta a celor de la AC/DC li s-a tras inca de la primul album. Fiindca elementul de surpriza a disparut, cum au abordat baietii acest al doilea disc? Exact ca si cei de la AC/DC, mergand pe formula clasica. Ceea ce inseamna ca acest al doilea disc este aproape identic cu primul. Se pot asculta incrucisat, nimeni nu va sesiza nici o diferenta. Nimic nou sub soare, muzica croita exact pe calapodul asteptarilor.
Oooooohhhh yeahhhhhhh, commmee onnnn!“. E un intro potrivit pentru orice piesa a australienilor. Temele abordate sunt cat se poate de clasice. Blonde bad and beautiful povesteste story-ul unei pitipoance care ati ghicit...este blonda, rea si frumoasa! Born to kill, care are onoarea de a deschide materialul este hard rock cat cuprinde, putin mai repejor decat AC/DC dar in aceeasi gama/. E pub rock made in Australia, unde whisky-ul se bea in cantitati industriale si rock'n'roll-ul este furios. Si rapid. Primul single No way but the hard way explica de ce uneori bautul este o activitate necesara: „You say I drink too much/And that is a problem/But that's how it goes/When you hit rock bottom“. Muzical Airbourne are influente evidente in anii 70 si 80. Mare parte din disc a fost inregistrat in mod analogic. Raise the flag are ceva influente Thin Lizzy iar pe parcursul pieselor suntem anuntati cat se poate de oficial in mai multe reprize ca Rock'n'roll will never die.

Nu prea sunt prea multe de spus despre acest disc. Este o mostra de rock'n'roll a la AC/DC cu aceleasi gen de texte, aceleasi riff-uri de chitara. Nu suna defel rau, dar nu aduce nimic spectaculos. Doar "fun" pentru aceia care aprecieaza la maxim AC/DC. Unica diferenta intre Airbourne si una din miile trupe - tribut AC/DC este ca acestia au un contract cu o casa de discuri. Si nu una oarecare, ci taman Roadrunner Records!

Gonjasufi - A Sufi and a Killer

Cand un profesor de yoga din Los Angeles amesteca hip hop, rock, blues si jazz e clar ca rezultatul este unul zguduitor. Recomand acest disc pentru toti acei care asculta muzica nu numai cu urechile ci si cu creierul, pentru toi acei care nu dau doi bani pe clasamente sau topuri, indiferent in care "tabara" stilistica sunt inrolati.Poate fi infricosator la prima ascultare, dar irezistibil dupa...

La ce te poti astepta atunci cand un profesor de yoga din Los Angeles face un album in care combina latura experimentala a hip - hop - ului cu blues, rock, downtempo, jazz si alternativ? Asta e A Sufi And A Killer, albumul de debut al unui rapper, DJ si profesor de yoga care activeaza de prin anii '90 in scena. Pe numele sau adevarat Sumach  Ecks, muzicianul a fost remarcat de Warp Records in 2008 cand a fost guest pe o piesa a proiectului Flying Lotus. Judecand dupa cele 19 piese incluse pe debutul sau, omul asta are o imaginatie bolnava, in sensul cat se poate de pozitiv al cuvantului. Influentele sunt atat de variate incat o lista ar fi greu de contabilizat. Practic e tot ce vrei, de la The Doors, Tom Waits la Beck, aproape orice nume necomercial care iti vine in minte.

„N-am vrut sa fie prea usor pentru ascultator. Am vrut sa doara un pic. Am facut acest disc pentru ca muzica sa ajunga intr-un punct al creierului care inca n-a fost exploatat“, declara enigmaticul Gonjasufi intr-un interviu acordat site-ului Pitchfork vizavi de motivele care l-au facut sa puna la cale aceasta explorare sonora.

Dincolo de instrumentatiile cat se poate de dementiale, vocea este folosita aici ca un instrument versatil. Care poate aluneca de cantece religios la incantatii misterioase. Sau de la hardcore la o voce tipic blues care parca a venit la inregistrari dupa o seara de cantat intr-un club. Unde a consumat mult alcool si a inghiti mult fum. Si aceste elemente contribuie la eticheta de „deosebit“ care i se poate lipi albumului. In cronica celor de la Guardian vocea lui Gonjasufi este descrisa ca fiind „un radio uman care s-a blocat undeva intre frecvente“.

Una din cele mai interesante creatii este She gone, care oscileaza undeva intre folk, cabaret si chiar si death - metal, in portiunea de refren in care pentru cateva secunde ai impresia ca asculti vreo piesa din repertoriul Death sau Morbid Angel. Suzie Q in schimb are o tema instrumentala extrasa parca din repertoriul Sonic Youth sau The Stooges. Franturi de Portishead sau Isaac Hayes sunt mai mult decat evidente in piesa Change, iar Duet este piesa care reuseste cel mai bine sa surprinda ideea de combinatie intre nou si vechi emanata de acest disc. Candylane este un funk cat se poate de nebun colorat cu ritmuri scoase de un mini - Casio iar Advice se aseaza in zona pieselor bar - jazz. Daca iei piesele separat, albumul duce o lipsa acuta de coeziune si da impresia unui lucru neterminat, unui material care nu are un concept bine definit. Luat ca intreg, discul e taman opusul: ofera o auditie cat se poate de placuta. Asta pentru cei care stiu sa aprecieze pietricele dintr-o mana de nisip.

Majoritatea pieselor redau o tensiune aparte bine punctata de o interactivitate aparte intre jazz hip hop si soul. Tocmai cand ai impresia ca ai reusit sa pui o eticheta albumului te trezesti cu o piesa care distruge tot ce ti-ai inchipuit pana atunci. Bucatile de B - Boy sunt alternate cu momente in care acid - rock-ul e la putere iar intregul material este unul halucinant. Exista insa si un minus pregnant. Acela ca niciuna din cele 19 creatii nu poate fi banuita de statutul de „hit“. N-avem acel Fight for your right to party sau Looser, acea piesa care sa intre in sertarul etichetat „memorabil“, in care putem incadra insa lejer discul pe de-antregul.

E putin probabil ca Gonjasufi sa-si faca aparitia la emisiunea Te pui cu blondele sau Super Bingo Metropolis. Si nici n-o sa vedeti povesti cu el in Story sau Cosmopolitan. E cat se poate de ciudat, iar pentru acei dintre voi care asociati acest cuvant cu ceva bun, e de neratat. Poate fi consumat cu lejeritate de toti acei care asculta muzica nu numai cu urechile ci si cu creierul, pentru toi acei care nu dau doi bani pe clasamente sau topuri, indiferent in care "tabara" stilistica sunt inrolati. Ascultatori de Doors, Tricky, Sonic Youth, Lee Scratch Perry, John Coltraine, Rammstein, oricine va gasi chestii interesante in acest strigat de lupta.  Nu e un disc defel usor de ascultat. Cei care cauta refrene care se intiparesc usor in minte ar fi bine sa ocoleasca acest disc. Pentru acei care cauta muzici cutremuratoare, cumplite, terifiante, zguduitoare, Gonjasufi este alegerea perfecta.

E un disc care la prima ascultare poate fi infricosator. Dar in momentul in care l-ai ascultat a doua oara, poate deveni irezistibil. E ca un diamant bine ascuns, in momentul in care l-ai descoperit poti face o pasiune nesanatoasa pentru el.....Categoric loveste acolo unde trebuie.

Fun Loving Criminals - Classic Fantastic

Ca si inspiratie si originalitate discul nu are cum sa depaseasca nota unu din cele zece posibile. Nimic nu aduce aici a hituri ca The Fun Lovin' Criminal, Korean Bodega sau Love Unlimited. Ce sa mai zicem de Scooby Snacks. Din pacate, Classic Fantastic dezamgeste profund fiind o investitie utila doar in cazul persoanelor care au tricouri originale cu Huey, Brian si Steve.

De ce au devenit cunoscuti cei de la Fun Loving Criminals? Fara indoiala datorita genialului refren „Running around robbing banks/all wacked off of Scooby Snacks“, piesa care a continut sample-uri din filmele lui Quentin Tarantino. Asta se intampla acum 15 ani, cand albumul lor de debut Come find yourself surprindea lumea cu un mix eclectic de hip hop, rock, funk, blues si chiar putintel jazz. Desi majoritatea textelor lor au de-a face cu tema New Zork, baietii au devenit cunoscuti in special in Europa de Vest, fapt ce demonstreaza inca o data ca zicala nimeni nu-i profet in tara sa se aplica si in U.S.A. Dupa cinci ani de pauza, americanii care intre timp s-au mutat in Anglia cu bagaje cu tot au revenit cu un disc care se vrea clasic. In ciuda numelui usor confuz, nu e best - of, e un disc nou - nout care are colaborari cu Roots Manuva si Paul Keye.

Daca prima piesa numita Mars n-are nici un fel de savoare in ea, melodia care da si titlul discului este unul din momentele bunicele ale baietilor, fiind un fel de hip hop imbogatit cu riff-uri rock si specificul vocal al celor de la FLC. Originalitatea acestui disc nu prea este de gasit niciunde, mai ales in piesa The Original, care este un "repeat" al unor formule demult uzitate si cu niste efecte imprumutate parca din Cypress Hill. Keep on yelling realizata impreuna cu Roots Manuva sufera de mediocritate, la fel ca marea majoritate a pieselor de pe acest disc. La capitolul ciudatenii se cuvine sa facem o precizare cat se poate de serioasa: piesa Conversations With Our Attorney este cea in care amatorii de Strutter isi pot auzi favoritul zicand ceva de Fun Loving Fucking Criminals. Evident intr-un limbag care cuprinde o puzderie de cuvinte necenzurate. Din pacate, acest interludiu se inscrie si el in momentele mai putin penibile ale albumului. O licarire de speranta se intrevede si in She sings at the sun, care muzical duce materialul in zona Kool and The Gang, ceea ce nu e un lucru neaparat rau. Doar ca textele solistului Huey - altadata atat de izbutite - contribuie si ele din plin la sentimentul de mediocritate pe care il emana discul. Pe alocuri baietii se situeaza undeva intre Bloodhoung Gang si Barry White, ceea ce nu este neaparat rau. Doar ca atunci cand toate piesele sunt construite pe acelasi calapod, e ceva care nu "merge". Aici are cea mai mare hiba: Classic Fantastic e monoton, incolor fara surprize.

Au supravietuit si interludiile jazzy si imaginea de gangster si beat-urile de hip hop cat se poate de "calde". Doar ca...Fun Loving Criminals incearca disperati sa meraga pe drumul batatorit de albumele anterioare, dar fara acea doza de "nebunie" care i-a caracterizat in trecut. Ca si inspiratie si originalitate discul nu are cum sa depaseasca nota unu din cele zece posibile. Nimic nu aduce aici a hituri ca The Fun Lovin' Criminal, Korean Bodega sau Love Unlimited. Ce sa mai zicem de Scooby Snacks. Din pacate, Classic Fantastic dezamgeste profund fiind o investitie utila doar in cazul persoanelor care au tricouri originale cu Huey, Brian si Steve.

V.A. - World Music from Hungary

Muzica world fabricata la vecinii nostri are arome cat se poate de diferite. Daca influentele balcanice nu sunt deloc surprizatoare, ei bine acelea sud - americane ar trebui sa ridice semne de intrebare. Piesele acestei compilatii reusesc sa imbine muzica "de la sat" cu influentele moderne.

Desi Wikipedia defineste conceptul World Music ca fiind muzica tradiţională sau populară a unei culturi, care este creată şi interpretată de muzicieni ce provin din acea cultură, fiind apropiaţi spiritual de muzica locului de baştină, in zilele noastre eticheta a capatat o varietate uimitoare. Elementele de exprimare artistica cat se poate de moderne au creat noi intrepatrunderi de stiluri, iar faptul ca aceasta muzica este una cat se poate de cosmopolita o demonstreaza si compilatia de fata. Si asta pentru ca desi toate numele prezente pe acest disc au sediul in Ungaria, muzica are arome balcanice, tiganesti dar si sud - americane.

Drept urmare n-ar trebui sa mire pe nimeni ca prima melodie din World Music from Hungary este Ederlezi, celebra piesa compusa de Goran Bregovici si interpretata de Ruzsa Magdolna. Nu numai instrumentatia este una mixta dar si textul. Pe langa originalul „Hej, evo zore, evo zore/Bogu da se pomolim/Evo zore, evo zoreHej, Đurđevdan je“ melodia are parte si de doua strofe in maghiara. Piesa a facut furori in cadrul unui concurs Megastar din tara vecina. O aparitie interesanta aici este si piesa Hoppá, interpretata de Palya Bea, o artista care oscileaza intre muzica tiganeasca, bulgareasca si traditionala maghiara. Csik Zenekar este una dintre cele mai cunoscute trupe de muzica populara din Ungaria, iar impreuna cu Lovasi Andras au o piesa pur si simplu dementiala: o adaptare in ritmuri traditionale a unei piese Kispál és a Borz, una din cele mai famimoase trupe din zona rock-ului alternativ din tara vecina. Csillag vagy fecske este unul din punctele de nota zece ale acestei compilatii. Nu lipsesc nici influentele sud - americane. Si asta pentru ca se regaseste o varianta a piesei El Condor Pasa, una din cele mai cunoscute melodii compuse vreodata in Peru, ce a devenit celebra datorita versiunii interpretate de Simon and Garfunkel. Melodia interpretata de Kováts Kriszta & Sebestyén Márta are un iz aparte.

Printre punctele tari ale acestei compilatii se numara si piesa duo-ului Ghymes si  Váradi Roma Café,  o interesanta combinatie de muzica tiganeasca cu jazz si muzica de cocktail. Nu mai putin interesanta este si Táncolnak a kazlak, apartinand unei trupe care anul acesta implineste 15 ani de existenta, Djabe.  Amatorii de ska jamaican au si ei toate motivele de bucurie, caci Panonia Allstar Ska Orchestra - o trupa gigantica in tara vecina care atrage anual mii de spoectatori la festivalul; Sziget - face minuni cu piesa A Tenkes kapitánya.  Ce se mai afla p-aici? O trupa care isi descrie muzica drept o combinatie intre Hendrix si o vioara din Transilvania (Napra) sau  Budapest Klezmer Band, care activeaza de prin 1990. Sau Balkan Fanatik , o alta trupa hot care are toate motivele sa fie ascultata asa cum se cuvine.
N-ai cum sa nu ramai uimit de diversitatea stilistica a muzicii etalata de vecinii nostri. Interesant este si ca formatiile care mixeaza sonoritatile arhaice cu cele traditionale trecandu-le si prin sita instrumentelor moderne au un succes nebanuit la public. Compilatia este de ascultat pentru toata lumea, de la manelisti la jazzisti, n-are nici o contraindicatie. Unica recomandare este ca atunci cand va apucati sa ascultati cele 16 melodii de aici sa va lasati prejudecatile la loc sigur.