Desi rubrica de fata se numeste „de ascultat“, albumul celor de la Boyzone este „de facut cadou“. Unei persoane cu care va intalniti rar de tot, nu carecumva sa-si aduca aminte de acest gest. Pentru cei care n-au acasa postere cu Boyzone recomand ascultarea ciripitului pasarilor in natura. E o muzica mult mai interesanta decat cea de pe Brother.
Va vine sa credeti sau nu, Boyzone a vandut in lumea intreaga peste 20 de milioane de discuri, cifra fiind una comunicata de oamenii care le stiu - pe - toate anul trecut. Inca de la lansare, baietii au primit eticheta de „varianta irlandeza a Take That“, lucru care spune destul de multe. Hai sa fim seriosi, atunci cand cineva spune de tine ca semeni cu un nume mare e un lucru bun. Dar atunci cand termenul de comparatie e Take That...nu mai urmeaza nimic.
Din fericire, acesta este primul lor disc din ultimii 12 ani. Pe care apare si vocea lui Stephen Gately, unul din componentii initiali ai trupei, care a decedat in luna octombrie a anului trecut. Din fericire, oamenii n-au prea schimbat prea multe pe plan muzical. O mica surpriza este aparitia lui Mika chiar pe prima piesa a albumului, I gave it all away. Tot la capitolul mini - surprize se inscrie si piesa Love is a hurricane. Care aduce de departe a ceva rock. In rest, pauza si liniste. Sau muzica buna si excitement, pentru fanii inraiti.
Pare-se ca oamenii care se ocupa de Boyzone au ales foarte bine data aparitiei acestui album: 8 martie. Mergand mai departe pe fir, se presupune ca acest pop incolor, insipid si inodor este cadoul perfect pentru mamici. Cred totusi ca un buchet de flori valoreaza mult mai mult.
Desi rubrica de fata se numeste „de ascultat“, albumul celor de la Boyzone este „de facut cadou“. Unei persoane cu care va intalniti rar de tot, nu carecumva sa-si aduca aminte de acest gest. Pentru cei care n-au acasa postere cu Boyzone recomand ascultarea ciripitului pasarilor in natura. E o muzica mult mai interesanta decat cea de pe Brother.
Americanii care si-au luat numele de la una din primele tragedii scrise de William Shakespeare au un album - concept despre Razboiul Civil American care incepe cu un speech sustinut de Abraham Lincoln. Nu e o auditie pentru oricine. E ca si cum ai asculta un album - concept facut de Vita de Vie despre Razboiul Ruso-Turc din 1877–1878 cu citate din Principele Carol al Romaniei. Interesant doar pentru cei care aprecieaza ciudateniile.
Desi pare un nume din zona electro Titus Andronicus activeaza undeva in zona indie - rock. Asa zice Wikipedia care adauga si ca influentele lor au radacini in scena influente din scena schoegaze. La prima ascultare baietii pot fi incadrati in punk - rock made in U.S.A. pretabil pentru o noapte de club cu multa bere ieftina si consumatori bine hidratati cu acest lichid. Fiindca intotdeauna exista un dar...avand in vedere lungimea pieselor si faptul ca The Monitor este un album - concept care trateaza Razboiul Civil American, incadrarea e destul de complicata.
Trupa care si-a luat numele de la una din primele tragedii scrise de William Shakespeare traieste in arealul New Jersey, cunoscut pentru activitatea lui The Boss, aka Bruce Springsteen. Categoric orice album care isi permite sa debuteze cu un speech sustinut de Abraham Lincoln in anul de gratie 1838 este cat se poate de ciudat. Cele sapte minute ale piesei care deschide materialul, A more perfect Union, se deruleaza pe fast forward, cu portiuni mai mult sau mai putin interesante, in functie de interesul pe care melomanul il are sau nu vizavi de personajele din razboiul de secesiune. Pe parcursul celor zece piese suntem blagosloviti cu citate din Walt Whitman si deja - mentionatul Abraham Lincoln. Si nu numai. Exista aici si o piesa de doua minutele, Titus Andronicus Forever, al carei text este „Inamicul e pretutindeni“. Solistul trupei repeta obsesiv „The Enemy is everywhere“ pana la paranoia! Alte titluri mai complexe au conotatii cat se poate de multiple: No Future Part Three: Escape from No Future sau To old friends and new. Finalul de 14 minute reprezentat de piesa The battle of Hampton Roads e cireasa de pe tort. Pentru acei care rezista fara a apasa butonul de skip.
Chiar daca album - concept e o notiune care merita toate aplauzele, in cazul celor de la Titus Andronicus lucrurile nu-s atat de clare. Am senzatia ca pentru a degusta pe deplin acest album trebuie sa te inchizi in camera sa dai drumul la boxe la maxim, sa pui mana pe o carte despre Razboiul Civil American, sa-ti chemi cativa prieteni si sa comanzi cat mai multe lichide cu alcool. Poate asa devii fascinat de tobele de armata si cuvantarile razboinice asociate complet aiurea cu ritmurile punk - rock. Si iti inchipui ca esti intr-un bar cu pre mult fum unde solistul Titus Andronicus duhnind a alcool vine si te intreaba: „Stii de ce are acest album 65 de minute?“. Raspunsul il primesti urgent: „Pentru ca razboiul civil american s-a incheiat in 1865“.
Nu e o auditie pentru oricine. E ca si cum ai asculta un album - concept facut de Vita de Vie despre Razboiul Ruso-Turc din 1877–1878 cu citate din Principele Carol al Romaniei. Interesant doar pentru cei care aprecieaza ciudateniile.
Gorillaz a evoluat de la Cartoon Network la Discovery Channel. Si asta pentru ca a demonstrat ca un album pop perfect poate fi ansamblat din bucatele diverse, aranjate si impreunate cu mare grija. Carcotasii pot spune pe buna dreptate ca Plastic Beach este o adunatura de staruri aruncate in niste instrumentale bine slefuite. Ceea ce conteaza la urma urmei e rezultatul final. Discul este o capodopera a muzicii pop.
Numai consultand lista colaboratorilor celui de-al treilea disc nasit de proiectul Gorillaz iti dai seama ca Plastic Beach este un proiect ridicol de ambitios. Sa aduci sub aceeasi umbrela legende punk, rock, hip - hop, soul si instrumentisti din Liban, nu e tocmai simplu. Dincolo de gostii celebri, plaja sintetica imaginata de nasii muzicali Daman Alborn si Jamie Hawlett este una care ofera melomanului o excursie sonora demna de remarcat. Desi piesele trec prin diverse epoci si se aventureaza uneori in cotloane stilistice neasteptate, per ansamblu Plastic Beach este un disc cat se poate de omogen. Care nu este departe de a fi incoronat drept cel mai meserias album pop din ultima vreme...
In deplina concordanta cu lait - motivul reprezentat de plaja de plastic, deschiderea albumului este una cat se poate de...oceanica. Un intro inregistrat cu ajutorul unei orchestre nu este tocmai la ordinea zilei atunci cand vine vorba de albume din zona pop, dar efectul este cat se poate de pregnant: Plastic Beach debuteaza sub cele mai bune auspicii. Si promite o distractie pe cinste! Welcome to the world of the plastic beach il are ca personaj principal pe Snoop Dogg care reuseste sa "dea" din el una din cele mai bune interpretari din ultima vreme. Este una din cele mai bune piese ale discului. White Flag incepe cat se poate de misterios cu sunetele scoase de National Orchestra For Arabic Music (din Liban) iar prestatia britanicilor Bashy si Kano adauga o aura de mister, chiar daca personal nu mi se pare cea mai fericita combinatie pentru aceasta piesa. Aranjamentul sonor rupe insa gura targului, mai ales gratie efectelor din zona muzicii electronice inserate la fix.
Rhinestone Eyes si On Melancholy Hill, piesele in care fostul solist Blur este sef absolut sunt imbibate cu sound-uri sytnh pe alocuri vecine cu monotonia, dar care exprima o eleganta neasteptata. Stylo face toti banutii. Nu doar datorita videoclipului sugubat realizat cu ajutorul lui Bruce Willis. Ci si a piesei in sine, care are un groove a la Giorgio Moroder, iar in momentul in care Bobby Womack incepe sa cante, piesa devine ucigatoare. Nici prestatia lui Mos Def nu este mai prejos, iar melodia Superfast Jellyfish - realizata cu Gruff Rhys si De La Soul - este una cat se poate de cinica.
Exista si momente de relache (Empire Ants) dar turul de forta continua cu legendarul Mark. E Smith care rosteste un misterioas Wher is north from here in debutul Glitter Freeze. Melodia este un haos controlat foarte bine, cu efecte de techno a la Josh Wink si cu un text absolut naucitor: Listen / You are a credit / A believer. Some kind of nature il are ca invitat pe Lou Reed, iar pentru amatorii de punk de neratat este piesa care da titlul albumului, in care apar Mick Jones si Paul Simonon de la The Clash. Dementiala este si cea de-a doua piesa in care Bobby Womack isi face apariti, Cloud of unknowing. Daca e sa dam crezare povestilor, Bobby a lesinat in studio atunci cand a cantat aceasta piesa, dar acest lucru nu este vizibil defel, piesa reusind sa stoarca lacrimi prin frumusetea ei. E un fel de Moby s-al lui Why does my heart feels so bad, superba pur si simplu.
Sunt multe lucruri remarcabile pe Plastic Beach. Daca in celelalte doua albume ale proiectului au existat si single-uri croite pentru a avea succes in topuri, aici acestea lipsesc cu desavarsire. Au disparut si textele pesimiste. Aparent atunci cand amesteci laolalta cat mai multe stiluri poti fi banuit ca executi aceasta operatiune pentru a prinde cat mai multi ascultatori. La Gorillaz treaba nu e taman asa. Desi e un ghiveci, fiecare element de aici isi are rostul cu prisosinta, astfel incat rezultatul este unul surprinzator de omogen. E greu sa dai un verdict vizavi de cea mai buna colaborare de pe acest disc sau de momentul culminant al acestuia. E momentul in care gluma cu desenele animate a disparut, Gorillaz a evoluat de la Cartoon Network la Discovery Channel. Si asta pentru ca a demonstrat ca un album pop perfect poate fi ansamblat din bucatele diverse, aranjate si impreunate cu mare grija.
Desigur, cu atatea vedete antamate pentru un singur proiect, ar fi fost culmea ca acest material sa dea gres. Carcotasii pot spune ca buna dreptate ca Plastic Beach este o adunatura de staruri aruncate in niste instrumentale bine slefuite. Ceea ce conteaza la urma urmei e rezultatul final. Discul este o capodopera a muzicii pop. Merita fiecare banut!
Nu e nici opera, nici electro, nici pop. E ceva aflat undeva in no man's land. Fara indoiala Tommorow In aYear nu va deveni un disc popular. Iar acei care cauta doar elementul de distractie in muzica cu siguranta nu rezista mai mult de doua minute din aceasta auditie. Cu toate acestea un lucru e sigur: cei de la The Knife nu au absolut nici o bariera muzicala!
Daca e sa ne luam dupa comunicatul oficial de presa, Tommorow, In a Year este o opera bazata pe celebra carte Originea speciilor a lui Charles Darwin. Discul este o colaborare intre The Knife si Mt. Sims si Planningtorock care cuprinde aparitii ale mezosopranei Kristina Wahlin Momme, actrita daneza Laerke Winter Andresen si muzicianul pop suedez Jonathan Johannson.
Vremurile in care The Knife cantau superba piesa Heartbeats au apus. Cel putin pentru acest proiect! Desi eticheta acestui disc este aceea de "opera" lucrurile nu stau chiar asa. Si asta pentru ca Olof Dreijer din The Knife a declarat intr-un interviu ca n-a auzit in viata lui o opera cap - coada. Asadar atunci cand cei de la Hotel Pro Forma l-au rugat sa scrie o coloana sonora pentru un spectacol bazat pe opera lui Charles Darwin, a luat-o ca pe o provocare. In cele 90 de minute ale acestui album nu prea exista melodie si nici ritm. In multe locuri lipsesc chiar si vocile. De fapt, la o auditie mai atenta descoperi ca ele sunt prezente, dar undeva in fundal, total atipic pentru muzichia vremurilor noastre. Vizavi de acest album nimeni nu poate avea asteptari. Nu prea stim la ce sa fim atenti, ce conteaza mai mult. De exemplu in Variatons of birds, avem de-a face cu peste sase minutele de noise - rock. Una din piesele de rezistenta ale acestui proiect este Coloring the pidgeons, care pe parcursul celor 11 minute este cea mai apropiata forma de muzica experimentala la care ne putem astepta. Dealtfel este total gresit sa ne referim la piese in acest disc, mai exact sunt momente muzicale care incearca sa inlature orice bariera stilistica imaginata vreodata de rasa umana.
Fara indoiala Tommorow in a year nu va deveni un disc popular. Iar acei care cauta doar elementul de distractie in muzica cu siguranta nu rezista mai mult de doua minute din aceasta auditie. Cu toate acestea un lucru e sigur: cei de la The Knife nu au absolut nici o bariera muzicala! De ascultat doar pentru cei chititi pe experimente. Nu e nici opera nici pop, e "no mans land".
Hendrix si aptitudinile sale muzicale sunt subiecte care pot fi tratate mult timp de acum incolo. Piesele lui rezista in timp si sunt adesea disecate si studiate. Dincolo de toate ele trebuiesc sa fie savurate. Sunt nemuritoare, ca si omul care le-a creat. Albumul mult asteptat este de neratat pentru fanii chitarii.
Fiindca in septembrie se implinesc 40 de ani de la moartea lui Jimi Hendrix - omul care a indeplinit rolul de Alha si Omega al chitarii electrice - oamenii din industria muzicala au cazut de acord ca ar fi momentul prielnic pentru a face din nou ceva banuti, asa ca au cautat adanc prin cotloane si au gasit cateva chestii numai bune de relansat. Albumul Valleys of Neptune, descris cu mare tam - tam drept un disc cu piese nemaiauzite cu legendarul chitarist, contine peste o ora de inregistrari din 1969, cu un an inainte ca Jimi Hendrix sa moara la Londra, la varsta de 27 de ani.
Deliciul sonor incepe cu Stone Free, prima melodie pe care Hendrix a compus-o in 1966 cand a venit in Anglia. Melodia a aparut ca partea B a single-ului Hey Joe. Ca si-n celelalte piese chitara este pur si simplu dementiala. Nu toate piesele se ridica la inaltimea originalelor. E si cazul celebrei Fire care suna mult mai altfel decat varianta cu care eram obisnuiti pana acum. La Hear my train a coming, cele peste sapte minute functioneaza cat se poate de perfect, iar Red House e si mai si, cu peste opt minutele de rock pur. Sunshine of Your Love a celor de la Cream este o varianta cat se poate de agresiva iar celalalt cover de aici Bleeding Heart (dupa Elmore James) este o varianta updatata a frumoasei melodii. Punctul culminant al albumului este piesa care da titlul discului, o superba confirmare a talentului unic al muzicianului. Un adevrata tur de forta este si Lullaby for the summer iar la capitolul „super“ se inscrie si piesa care inchide acest disc, instrumentala Crying Blue Rain.
Casa de discuri a profitat de aceasta lansare pentru a arunca pe piata si noi editii ale albumelor Are You Experienced?, Axis: Bold As Love, Electric Ladyland si First Rays of the New Rising Sun. Fiecare dintre titluri includ un bonus DVD care contine interviuri cu membrii Jimi Hendrix Experience - Noel Redding, Mitch Mitchell, Billy Cox, producatorul lor, Chas Chandler si sunetistul Eddie Kramer.
Piesele acestui disc au fost inregistrate pe parcursul a patru luni din 1969, in perioada de dupa lansarea lui “Electric Ladyland” din 1968 si inaintea demararii ambitiosului proiect final al lui Hendrix – dublul disc “First Rays of the New Rising Sun”. Inregistrarile originale au fost rearanjate de Eddie Kramer, inginerul de sunet cu care Hendrix a lucrat inca din 1967, de la “Are You Experienced?”. De altfel, Kramer a si co-produs noul album, alaturi de Janie Hendrix, sora muzicicanului, si John McDermott.
Hendrix si aptitudinile sale muzicale sunt subiecte care pot fi tratate mult timp de acum incolo. Piesele lui rezista in timp si sunt adesea disecate si studiate. Dincolo de toate ele trebuiesc sa fie savurate. Sunt nemuritoare, ca si omul care le-a creat.
