Stefan Banica - Super Love

Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.

Asteptari: Creatorul nemuritoarelor versuri “Veta, mi-ai stricat chiuveta” este fara indoiala unul din cei mai iubiti muzicieni ai patriei noastre. Concertele sale sunt mega – asteptate de publicul larg iar alaturi de o sumedenie de albume de Craciun, Banica a editat o serie de piese de dragoste, ba chiar si un disc care poarta numele de De dragoste in toate felurile. Super Love vine dupa ce anul trecut muzicianul ne-a propus “Un Craciun cu Banica”.

Rezultat: Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Fac pariu ca nimeni nu se asteapta ca piesele incluse pe Super Love sa aibe vreun iz de Rage against the Machine. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.  Am avut ocazia sa participi la cateva show-uri ale muzicianului in care am sesizat ca instrumentistii sunt profi iar Banica e un actor “cu lipici”. Din acest punct de vedere nici acest Super Love nu dezamageste: sound-ul e destul de curat, productia destul de slefuita. Unica hiba este lipsa oricarei idei muzicale!

Albumul incepe cu piesa „Cantec pentru Violeta“, o melodie compusa special pentru fiica artistului, care dincolo de textul emotionant nu reuseste sa aduca nici un strop de originalitate pe plan muzical. Pardon, este o piesa specifica Banica, o balada nitel uptempo, usor fredonabila si pe intelesul  tuturor. Avem aici cateva track-uri care implora parca sa fie incluse pe o eventuala colectie KuschelRock cu melodii de dragoste din Romania. La concurenta cu frumoasele creatii din acelasi domeniu ale celor de la Directia 5, se intelege. Cum ar fi Ce frumoasa esti,  Dragostea doare s.a.m.d. Trecem peste mirifica „E bezna rau (in capul tau)“ si ajungem la o alta mostra de intelepciune decretata de piesa “E dreptul tau”:  „Unde sunt valorile, totul e de consum, ce conteaza ce alegi….e dreptul tau, sa decizi pentru tine, ce e bine sau rau…sa traiesti viata asta, dupa sufletul tau“. Daca mai demult Banica spunea Gaeste-mi loc in inima ta, de aceasta data omul trece la titluri ceva “mai fara perdea”, in piesa „Fa-mi loc in patul tau“ . Iar “La multi ani de ziua ta“ cuprinde o duma si mai si: „Capul sus, e randul tau, vorba lui banica s-o facem lata rau“. Pe langa tema favorita a artistului, dragostea, nu avea cum sa lipseasca si un alt “lipici” la care se pricepe toata lumea, fotbalul. „Romania impreuna“ incepe cu „hai la meci cu tricolorii impreuna“. Si totusi nu versurile strica acest album. Ci lipsa oricarui “tremur artistic”...

Recomandari: Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Pentru ceilalti, auditie placuta!

Magnetic Man - Magnetic Man

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Asteptari: Daca Jimi Hendrix, Janis Joplin si The Beatles ar fi scos un album impreuna, care erau asteptarile? Lista poate continua cu trei “babani” din orice gen. Desigur, Skream, Benga si Artwork cei trei “grei” care au pus de aceasta colaborare n-au ajuns nici pe departe la faima celor amintiti, dar cu siguranta sunt vazuti drept trei dintre cei mai valabili producatori de dubstep de la ora actuala. Iar Magnetic Man , conform scriipturii, se vrea o incrucisare intre dubstep si pop. Underground-ul poate fi amestecat cu mainstream-ul?, asta e intrebarea….

Rezultat: E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa la suprafata. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...

Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Nu e nici pe departe Defineteley Maybe-ul celor de la Oasis sau Music for the jilted Generation-ul celor de la The Prodigy. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica, devenind un sandwich delicios din cale afara.

Prima colaborare a maestrilor muzicii “vurr vurr vurr rrrr” reprezinta o surpriza de proportii. Flying into Tokyo e la mii de kilometri – distanta de orice forma a muzicii dance fiind parca un fel de bobarnac dat de cei trei puristilor genului. Colaborarea cu Ms. Dynamite – Fire – are un dram de nebunie „controlata” fiind un bun exemplu de „fusion”, termen care caracterizeaza aceasta aparitie discografica. Din nefericire, exista aici si ciudatenii. Cum ar fi single-ul I need air (cu Angela Hunte), care pare a fi o piesa trance de mana a doua, salvata doar de ritmul two – step de pe parcurs. Auto – tune – ul folosit pe partea vocala e neinspirat, dar fin fericire e singura deraiere consistenta a acestei garnituri care contine 14 piese.

Chiar daca si Anthemic are cateva linii de synth din familia trance-ului, de aceasta data ingredientele sunt amestecate cu mult bun gust iar pentru cateva momente apar si sound-uri Kraftwerk prin zona. Mai putin inspirate, dar in niciun caz de evitat sunt piesele The Bug si The Boiling Water, in schimb Ping Pong reuseste sa convinga din prima ascultare. Daca tot suntem la capitolul piese instrumentale, ar fi nedrept sa nu amintesc unul din momentele senzationale ale discului: K Dance. E genul acela de melodie care te ia pe nepregatite. Dupa care iti verifici cu atentie suportul de pe care rasuna muzica. Ai impresia ca ceva nu e in regula, ca ti s-au ars boxele sau cineva a umblat la BPM, fiindca ceea ce-ti percep urechile e ceva dubios. Ei bine, e cel mai experimental moment al albumului, in care dubstep-ul e amestecat nitel cu rave a la Prodigy dar se folosesc din plin si artificii sonore a la Art Of Noise. O capodopera, fara indoiala. Katy B face o figura frumoasa in piesa Perfect Stranger, chiar daca loop-urile jungle care se aud la un moment dat sunt nitel cam „din deceniul trecut”. Dintre momentele ”pop” cel mai reusit este Crossover, care incepe cat se poate de prietenos dupa care vurr vurr rrr-ul intra maiestuos in ecuatie, iar Getting Nowhere cu John Legend, are un iz aparte, asemanator baladelor lui Moby.

Magnetic Man poate fi un „mic ghid pentru introducerea in dubstep” dar are din plin si ceea ce ne place sa numim fusion. E un ghiveci, fara blues, rock, jazz, doar cu curente din zona muzicii electronice „dance”. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Recomandari: Pentru toti aceia care vor sa fie la curent cu fila de calendar pe care scrie „2010 in muzica”.

The Orb featuring David Gilmour - Metallic Spheres

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei

Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul celor de la Killing Joke care este totodata si producatorul acestui disc.

Rezultat: Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei. Nu exista track-uri sau piese ci doar doua parti – Metallic Side si Spheres Side – in care aparent se improvizeaza la greu. Gilmoure e prezent exact atat cat trebuie si lasa impresia ca nu vrea sa controleze linia melodica a partilor. Desigur discul acesta ar putea fi si mai interesant, poate daca ar avea totusi niste schite de „melodii”. Cu toate ca in acest caz poate multi s-ar fi plans tocmai de „sabloane”. Una peste alta e un disc cu greutate pentru toti acei care au auzit vreodata de Little Fluffy Clouds. Sau stiu de Pink Floyd nu numai gratie textului We don't need no education /We don't need no thought control“. Sau pentru aceia care mai au prin casa viniluri cu Tangerine Dream. Fac pariu ca daca ii intrebi pe muzicienii care fac parte din gasca acelora care se scalda in apele improvizatiei ce au discutat inainte de inregistrari, raspunsul este „nimic”. E de inteles atunci cand e o colaborare „one time only”. Dar raspunsul este adesea unul care poate fi bagat in borcanul „de mandrie”. Ca si cum chiar si niste planuri vagi ar fi considerate drept „trisare”. Mare parte din acest Metallic Spheres este atat de inchegat incat da impresia ca a fost intens pregatit. Chiar daca pe ici pe colo are arome de „improvizatie”. Categoric, nu e nimic rau in asta. E un disc de neratat pentru aceia care stiu sa asculte muzica „altfel”.
Recomandari: Doar pentru aceia care nu sunt deranjati de faptul ca nu exista nici un refren de fredonat. Si iubesc muzica ambient-space-rock.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestra (Lolo) e proiectul lui mai „disco”, in care din cand in cand au mai aparut si alti muzicieni cunoscuti cum ar fi Arthur Russell sau David Johansen din trupa New York Dolls, ambii prezenti pe acest disc. Antologia aceasta colecteaza la un loc colaborarile sale de-a lungul timpului cu Lolo dar si doua piese semnate Justine & the Victorian Punks, un alt proiect al muzicianului.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Rezultat: Probabil ca e nevoie sa adaugam u cuvant nou in DEX. Si asta pentru ca  termenii de experimental, avangarda sau fuziune nu definesc pe deplin munca lui Peter Gordon. Prima piesa a albumului “Beginning οf thе Heartbreak/Don’t Don’t“ are vreo opt minutele si a fost „descoperita” gratie folosirii sale de catre James Murphy intr-un disc – compilatie din seria FabricLive. Ei bine, orice ureche avizata este plimbata printr-un soi de KLF, niscaiva blues asezat din anii 70, putintel pian a la Billy Joel, bucati de jazz fusion si chiar si downtempo. Ah, si era sa uit exista aici pasaje de Moog cat se poate de demente, opriri si ruperi de ritm, plus un saxofon care aduce a P – Funk, dar pe alocuri suna de parca ar fi chitara distorsionata din Sex Pistols. Va vine sa credeti sau nu acest talmes – balmes este impachetat intr-un ambalaj cat se poate de potrivit, nu din acela care straluceste de la distanta dar nici acela din categoria „forget it”. E pur si simplu nebunie, in cel mai frumos sens al cuvantului, ceva care rar ti-e dat sa asculti intr-o singura melodie. Extended Niceties este un fel de funk care din cand in cand aluneca in cutiuta celor mai avangardisti muzicieni de pe planeta. Roses on the disco floor e un exemplu de piesa in care orchestrele dadeau hiturilor disco un iz aparte si n-are cum sa nu iti evoce franturi de Studio 54. Still You e un fel de Je taime moi non plus adaptat vremurilor disco iar  Iago s escape e definitia minimalismului. That hat e un fel de David Bowie meets Talking Heads stropit din belsug cu voci de opera clasica in aceasta melodie aparand dealtfel si Arthur Rusell. E un intreg special, divers, adorabil, ce mai!

Categoric, nu e un disc pentru toata lumea. Desi piesele astea au o vechime (vreo trei decenii) ele au o rezonanta aparte si-n 2010, e drept si datorita faptului ca au fost reinregistrate de echipajul de la DFA. Discul acesta e o dovada sublima a faptului ca muzica ramane o arta si totodata un balsam impotriva durerilor auditive provocate de o buna parte a celor care-si spun muzicieni in zilele noastre.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o combinatie letala de funk, soul, new wave si disco. Atentie, poate creea dependenta.

Joe Cocker - Hard Knocks

Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Asteptari: John Robert "Joe" Cocker este omul acela care are o voce inconfundabila. Care a facut furori in filmul Ofiter si gentleman unde a cantat "Up Where We Belong" alaturi de Jennifer Warnes. Si evident in 9 saptamani si jumatate unde a scos hitul de striptease al intregii lumi, You can leave your head on. Hard Knocks este cel de-al 21-lea album solo al domnului care e in bransa de mai bine de patru decenii.

Rezultat: Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. La fel sunt si celelalte noua creatii originale din care nu aveau cum sa lipseasca evident baladele. Unforgiven seamana oarecum cu alte creatii anterioare (chiar cu N oublie jamais) si are un sarm aparte, dar So it goes nu reuseste sa fie pe masura asteptarilor, desi are parte de un aranjament simplut si eficient. Nu e singurul moment al discului in care ai impresia ca vocea lui Joe Cocker e mult peste instrumentatie, carevasazica exista ingrediente dar ceva lipseste pentru ca aluatul sa fie interesant. Se prea poate ca lumea sa se fi obisnuit cu cover-urile mirifice executate de Joe Cocker de-a lungul vremurilor, cum ar fi nemuritoarea sa varianta a piesei With a little help of my friends. Momentele bune de aici sunt acelea in care solistul este “ajutat” de vocile de soul din background, ca de exemplu in Stay the same. Din pacate aceasta e si perceptia cu care ramai dupa ascultarea acestui disc; Joe Cocker ramane acelasi. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Recomandari: Daca v-a placut vreodata Joe Cocker si ati fredonat si altceva in afara de You can leave your hat on, e o auditie cat se poate de placuta. In caz ca asteptati ceva extraordinar, cautati in alta parte, Joe Cocker e acelasi….