Ghostland Observatory - Codename: Rondo

Atunci cand creatia unui artist este destul de greu de incadrat intr-un gen anume, „specialistii“ se intrec in a descoperi genuri numai de ei stiute, care dincolo de stupizenia unor particule alaturate alandala nu reusesc sa transmita nici o informatie ascultatorului. Cei de la Ghostland Observatory fac parte cu siguranta din categoria „greu de definit“, fiind practic o imbarligatura adesea ciudata intre sound-ul emanat de suntetizatoarele analogice si nebunia rock-ului psyhadelic. Chiar daca albumul de fata este listat printre pozitiile fruntase ale clasamentului celor mai bune albume dance din Statele Unite ale Americii, ar fi o greseala de neiertat sa comparam muzica aceasta cu sound-urile unor David Guetta sau Swedish House Mafia. E unul din cele mai intrigante discuri care mi-a fost dat sa ascult in ultima vreme. E pe alocuri Sonic Youth, in altele Chemical Brothers dar nu-i lipseste nici doza de nebunie practicata mai demultisor de Daft Punk.

Asteptari: Ghosltand Observatory e un duet american a craui muzica e descrisa ca fiind o combinatie intre electro, rock si funk de catre cei de la Allmusic si electro-dance soul rock de catre Gothamist. Albumul de fata este cel de-al 4-lea disc editat de Aaron Behrens si Thomas Ross Turner


Rezultat: Atunci cand creatia unui artist este destul de greu de incadrat intr-un gen anume, „specialistii“ se intrec in a descoperi genuri numai de ei stiute, care dincolo de stupizenia unor genuri alaturate alandala nu reusesc sa transmita nici o informatie ascultatorului. Cei de la Ghostland Observatory fac parte cu siguranta din categoria „greu de definit“, fiind practic o imbarligatura adesea ciudata intre sound-ul emanat de suntetizatoarele analogice si nebunia rock-ului psyhadelic. Chiar daca albumul de fata este listat printre pozitiile fruntase ale clasamentului celor mai bune albume dance din Statele Unite ale Americii, ar fi o greseala de neiertat sa comparam muzica aceasta cu sound-urile unor David Guetta sau Swedish House Mafia. E unul din cele mai intrigante discuri care mi-a fost dat sa ascult in ultima vreme, in primul rand gratie dificultatilor intampinate atunci cand vrei sa etichetezi cu tot dinadinsul aceasta muzica. E pe alocuri Sonic Youth, in altele Chemical Brothers dar nu-i lipseste nici doza de nebunie practicata mai demultisor de Daft Punk.

Din pacate, dincolo de idei si amestecuri, per ansamblu materialul acesta reuseste sa dezamageasca prin lipsa de coeziune. Acesta poate fi unica inrudire a Codename : Rondo – ului cu materialele „dance“: e greu de ascultat cap – coada chiar daca are cateva momente absolut dementiale. That s right are parte de o portiune extrasa parca din visteria trupelor de rock alternativ, dar vocoderul mult prea repetitiv reuseste sa strice din magia piesei. Melodia care da titlul albumului este o povestioara care n-are nici o noima, iar atunci cand se termina rasufli usurat: e unul din momentele acelea care n-ar fi trebuit sa fie inclus pe nici un disc, indiferent de gen. Glitter, in schimb este una din acele piese care are darul de a te trezi din amorteala, iar vocea usor pitigaiata arunca un aer de minimal – punk cat se poate de izbutit atmosferei. Give me the beat emana un aer cat se poate de pregnant de Queen, imbogatit cu niste sound-uri scoase parca din bagajul celor de la D.A.F. si reuseste sa incline balanta pieselor decente ale albumului. Una din cele mai intrigante piese de aici poarta titlul de Mama, si este - ati banuit - o balada. Scoasa parca din epoca Pink Floyd sau chiar Yes, si care cu siguranta nu te astepti s-o auzi pe un disc de o asemenea factura. Un disc ciudat n-are cum sa se termine decat in acelasi mod, asa ca n-am ramas absolut deloc mirat cand in  Kick Clap Speaker vocea este a unui McIntosh. Iar elementele de Daft Punk isi fac aparitia exact la tanc pentru a acorda melodiei statutul de „dubioasa“. Muzica americanilor e atat de minimala pe alocuri incat ai impresia ca intreg conceptul e o gluma. Pare-se ca spectacolele live ale celor de la Ghostland Observatory sunt adevarate happening-uri, grupul avand o faima de „live“ band. Din pacate discul acesta nu reuseste sa convinga, chiar daca are cateva scantei interesante.

Recomandari: Exista aici doua – trei piese care merita sa fie ascultate pe repeat, dar restul e obositor. Pentru pasionatii de ciudatenii „cu orice chip“....

Charlie Haden - Sophisticated Ladies

Avem de-a face cu un super – album in primul rand fiindca alaturi de celebrul basist si compozitor intalnim vocile celebrelor Melody Gardot, Diana Krall, Norah Jones, Cassandra Wilson, Ruth Cameron sau Renée Fleming. Melodiile de aici sunt standarde ale jazz-ului. Desigur, atunci cand aduni pe un singur disc cele mai apreciate voci ale jazz-ului modern e clar ca albumul nu are cum sa treaca neobservat. Sophisticated Ladies e aproape ca o compilatie cu „whos who” in jazz-ul modern. Dincolo de incontestabilul talent al lui Charlie Haden si trupa sa Quartet West, e cat se poate de misto faptul ca albumul readuce in memorie „oldies but goldies” din perioada filmelor alb – negru.

Asteptari: Charlie Haden face parte din seria figurilor legendare ale jazz-ului, fiind cunoscut in buna parte gratie asocierii lui cu saxofonistul Ornette Coleman, fiind considerat unul din cei mai respectati basisti si compozitori de jazz din zilele noastre. A editat numeroase albume atat cu Ornette, cat si cu John McLaughlin, Yoko Ono, Ringo Starr, Dizzie Gilespie sau Keith Jarett.

Rezultat: Avem de-a face cu un super – album in primul rand fiindca alaturi de celebrul basist si compozitor intalnim vocile celebrelor Melody Gardot, Diana Krall, Norah Jones, Cassandra Wilson, Ruth Cameron sau Renée Fleming. Melodiile de aici sunt standarde ale jazz-ului, piesa – titlu fiind o compozitie semnata Duke Ellington and Irving Mills din 1932. Povestea melodiei My Love and I este una cat se poate de dragutica. Piesa a fost inclusa initial in coloana sonora a filmului Apache. Initial Charlie a interpretat aceasta piesa in varianta instrumentala pe discul sau Always say goodbye. Mai apoi, a descoperit ca piesa cu pricina avea si versuri scrise de Johnny Mercer, dar care n-au fost niciodata inregistrate pe disc. Asa s-a nascut ideea, iar Cassandra Wilson a acceptat bucuroasa sa cante pe aceasta piesa. Si Melody Gardot reuseste sa faca o treaba uimitoare pe varianta ei la If I’m Lucky.

A Love Like This e o alta piesa de aici care a facut furori in alte vremuri. Aparuta initial ca si coloana sonora a filmului For Whom The Bell Tolls” – cu Gary Cooper si Ingrid Bergman – remake-ul acesta beneficieaza de interpretarea de exceptie a sopranei Renée Fleming, mai putin cunoscuta pentru pasiunea ei vizavi de jazz. Printre capodoperele acestui disc se mai numara Goodbye (cu Diana Krall) sau All wind (Norah Jones). Una din melodiile discului este o piesa trubut adusa lui Hank Jones, un alt celebru compozitor si pianist dfe jazz american care a decedat in luna mai a acestui an.

Desigur, atunci cand aduni pe un singur disc cele mai apreciate voci ale jazz-ului modern e clar ca albumul nu are cum sa treaca neobservat. Sophisticated Ladies e aproape ca o compilatie cu „whos who” in jazz-ul modern. Dincolo de incontestabilul talent al lui Charlie Haden si trupa sa Quartet West, e cat se poate de misto faptul ca albumul readuce in memorie „oldies but goldies” din perioada filmelor alb – negru.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de jazz clasic stropit cu cateva din cele mai trendy voci ale momentului.

KT Tunstall - Tiger Suit

KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica.

Asteptari: Kate Victoria Tunstall a ajuns in atentia opiniei publice gratie single-ului Black Horse and the Cherry Tree si implicit a discului de debut Eye to the Telescope acum sase ani cu un amestec de pop si folk usurel si foarte comestibil. Dupa Drastic Fantastic-ul din 2007, solista scotiana a mai stat inca trei ani pe tusa pentru acest Tiger Suit.

Rezultat: KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica. Pare-se ca legenda merge mai departe, fiindca KT Tunstall reuseste sa se autodepaseasca, oferind melomanilor un material care are toate sansele sa fie unul de referinta.

Desi de pe Tiger Suit lipsesc cu desavarsire slagarele care sunt uzitate de posturile de radio pop, albumul are parte de adevarate demonstratii de pop curat, micile retusuri electronice aplicate peste folk-ul atat-de-trendy fiind cat se poate de binevenite. Inca de la primele acorduri ale piesei de debut Uummannaq Song e clar pentru toata lumea ca titulatura de pop folosita pentru a descrie muzica scotiencei este una relativa, bucata cu pricina fiind o imbinare fericita intre world – music si sertarul „electronic” al muzicii. Glamour Puss reuseste sa fie o alta piesa la-naltime care dincolo de tenta blues ne dezvaluie un talent aparte si o siguranta de sine. Dar fara indoiala unul din cele mai reusite momente ale discului il constituie piesa Push That Knot Away, care cu fantasticele sale acorduri de country si pop se recomanda a fi o carte de vizita pentru noua „infatisare” sonora a scotiencei. E parca un fel de Kate Bush imbibat cu niste indie – rock cat se poate de actual. Discul nu e tocmai o abatere de la sound-urile Black Horse And The Cherry Tree: cei care vor asculta cu atentie Come on, get it on vor regasi destule similitudini intre cele doua melodii. Chiar daca nu mi se pare deloc o alegere potrivita pentru a fi promovata ca single, melodia (Still a) Weirdo are si ea partea ei de sarm, aducand pe alocuri a Peter Bjorn And John, nu doar din cauza refrenului fluierat...

Recomandari: O portie sanatoasa de pop autentic made in Scotland nu strica nimanui.

Imelda May - Mayhem

Mayhem suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil. E misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare.

Asteptari: Imelda May e o solista irlandeza care a devenit cunoscuta gratie celui de-al doilea album al ei, Love Tattoo. Anul trecut, Imelda a castigat premiul de cea mai buna solista in cadrul premiilor Meteor Awards, distinctiile industriei muzicale irlandeze

Rezultat: E greu de crezut ca acest Mayhem n-a fost produs in U.S.A. fiindca suna prea american. In plus, e un disc care demonstreaza scepticilor ca rockabilly-ul e un gen muzical cat se poate de viu.  Fie ca numim retro pop sau rockabilly, ceea ce se aude aici e misto. Da, e adevarat, in zilele noastre se recicleaza in general prea multa muzica veche, iar acest proces cuprinde adeseori chestii nevrute. In acest caz insa lucrurile sunt cat se poate de fericite: discul asta suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil....

Mayhem e un disc eminamente misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare. Un alt plus al discului este acela ca Imelda stie sa-si adapteze vocea in mai multe tonalitati, balada Kentish Town Waltz fiind un exemplu in acest sens. Ramanand la momentele surprinzatoare nu am cum sa nu remarc Too sad to cry, o piesa care se constituie intr-o demonstratie cat se poate de naucitoare a calitatilor vocale pe care le stapaneste solista. Care dealtfel canta si la bodrhan, un soi de toba irlandeza.

Desigur nu toate piesele reusesc sa fie delicioase. ‘Proud And Humble’ e un experiment nereusit care risca sa arunce o lumina nefavorabila asupra intregului disc. O alta deraiere ar mai fi I am alive. Avand in vedere calitatea pieselor de aici, o putem ierta pe Imelda si pentru unicul cover de aici, care din pacate e putin inspirat: Tainted Love. Din fericire, majoritatea pieselor de aici ne prezinta o artista care stie exact pe ce drum se afla iar varietatea acestui disc il recomanda ca fiind un bun panaceu pentru bolnavii de rock de toate soiurile.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de rock, ca o amintire a vremurilor vechi, sau pur si simplu ca o alternativa la stupizenia unor muzici din zilele noastre.

Jamiroquai - Rock Dust Light Star

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa?

Asteptari: Jamiroquai e un grup de acid jazz si funk care in decursul celor 18 ani de cand activeaza in showbusiness a castigat un premiu Grammy si a vandut peste 25 de milioane de discuri. Rock Dust Light Star e un disc care vine dupa cinci ani de la precedentul disc Dynamite.

Rezultat: Desi au trecut cinci ani de cand n-am mai auzit nimic nou din partea trupei al carei lider e cunoscut si ca “cowboy-ul cu palarie”, discul asta nu poate fi considerat un comeback in adevaratul sens al cuvantului. Si asta fiindca albumul nu e nici mai bun nici mai rau decat precedentele sale realizari: e la fel de profi!

E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa? Asadar pentru amatorii de contabilitate, trebuie remarcat ca din punct de vedere stilistic Jamiroquai nu straluceste cu nimic, capitolul “noutati” fiind lasat undeva de izbeliste. Desi e un drum cat se poate de previzibil, am obligatia sa va anunt ca discul asta e pur si simplu bun. Nu face parte din categoria muzicilor care sa te faca sa pici pe spate, dar poate fi inclus lejer in cutiuta cu “dulceturi” a oricarui meloman care vibreaza pe funk. Recunosc, aveam asteptari poate prea mari de la acest disc, dar nu e defel dezamagitor.

Dupa cum era de asteptat, single-ul Blue Skies e unul din momentele de senzatie ale discului, dar este acompaniat din fericire de alte delicatese sonore care curg una dupa alta. Cum ar fi White Knuckle Ride cu al ei ritm disco – funk de exceptie, care se recomanda a fi unul din hiturile de rezistenta ale grupului, fiind cel putin la acelasi nivel ca si Canned Heat sau Space Cowboy. Funkul specific anilor 70 se regaseste in mai multe piese, fiind cel mai memorabil pe Blue Skies, dar nici soul-ul nu e lasat la o parte, fiind prezent pe Smoke and Mirrors, o melodie care ar putea fi un tribut lui Isaac Hayes, de exemplu. Printre bucatile mai rock ale discului se numara si Hurtin, o piesa cu un vag iz de Lenny Kravitz, care pe alocuri la refren atinge plaja sonora folosita mai demultisor de George Michael. Unicul punct mai putin inspirat il reprezinta Hey Floyd, si asta pur si simplu fiindca reggae-ul etalat aici nu se mixeaza prea fericit cu celelalte influente. O alta surpriza de proportii, de aceasta data care merita trecuta la cele placute este Goodbye to my dancer, care geme de influente Eagles sau Santana si reuseste sa aduca noi influente acestui material.

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….

Fata de precedentul disc, Rock Dust Light Star e mai domol cu efectele elctronice, dar aduce in plus sound-uri gospel. Se poate spune ca Jamiroquai e putintel mai pop. Dar, sa nu uitam Jayson Kay si trupa sa au fost maestri Universului atunci cand vine vorba de a face un melanj intre “comert” si “arta”, recte pop si jazz. E o muzichie care iti face placere s-o auzi in fundal in timp ce ai niscaiva treburi, dar se comporta foarte bine si atunci cand ai chef de auditie si-ti terorizezi vecinii de bloc cu volumul amplificatorului dat mult catre partea superioara.

Recomandari: In cazul in care funky e un cuvant care va caracterizeaza, Rock Dust Light Star nu are contraindicatii. Merge, pe repeat inclusiv….