Initial am crezut ca e un banc nesarat. Dar, pe bune: noul album al moldovenilor de la Zdob si Zdub poarta numele de Basta Mafia. Un slogan al naibii de reusit pentru campania oricarui partid populist sau nationalist, by the way. Stati linistiti, discul asta nu s-a nascut in laboratoarele de propaganda ale celor care sustin ca militeaza pentru eradicarea coruptiei, ci a fost fabricat in Berlin si scos “la suprafata“ de casa de discuri germana Asphalt Tango. Ca si o curiozitate, melodia care da titlul noului album a mai aparut si pe discul anterior al moldovenilor, (Beloe Vino / Krasnoe Vino - Vin Alb / Vin Rosu). Iar printre cele 13 melodii incluse aici n-avea cum sa lipseasca So Lucky, piesa cu care baietii s-au prezentat la Eurovision. Pentru cei familiarizati cu sound-ul trupei al carei vocal este Ramon Iagupov, spectrul sonor al acestui material discografic nu ar trebui sa reprezinte o prea mare surpriza, caci melanjul lor de rock ambalat in straie populare e la fel de omniprezent ca si-n trecut. Eternal Kiss suna in mare parte a Phoenix (cel putin piesele de dupa Revolutie) iar single-ul Running e putintel mai modern ca si sound dar nu are acel „ceva” care sa te faca sa-l fredonezi instantaneu. Una din cele mai interesante piese de pe Basta Mafia se recomanda a fi Gypsy Life, care incepe de parca ar fi I cant dance – ul celor de la Genesis (combinat pe alocuri cu sound-ul specific celor de la Red Hot Chilli Peppers) si aluneca mai apoi prin niste acorduri a la Frank Zappa, care adauga o mireasma extrem de reusita compozitiei. Din pacate, textul acesteia este cat se poate de insipid, iar momentul in care solistul se intreaba What city what country is this stage I am on? e cel putin neinspirat. Alte momente care promit sa fie usor fredonabile in noptile de vara in care omul are doua halbe de bere in mana pe la vreun festival open air sunt Good Bye, Maria sau The Heavy Fuel. Nu lipsesc nici incursiunile mai spre etno cu care oamenii ne-au obisnuit (Haiduk sau Nistru), iar pe undeva pe la inceputul melodiei Trecea vremea omului suntem anuntati ca „trece vremea vinului/in racoarea beciului/ Asa-I gustul vinului/iaca este iaca nu-i“. O piesa care iese din tiparele trupei este We are free, surprinzatoare pe alocuri si extrem de inspirata. Dupa aceasta auditie ramai oarecum in ceata: simti ca oamenii astia s-au maturizat si ca incearca sa iasa din matca „hardcore moldovenesc“ si „etno – rock“ cu care s-au pricopsit de-a lungul timpului, dar parca ceva ii mai tine-n loc. Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de sarmant ca-ntotdeauna iar per ansamblu Basta Mafia e un album decent, chiar mai bun decat m-as fi asteptat, desi nu rupe gura targului.
Sper ca ati observat ca in zilele noastre, majoritatea trupelor care au chitari se presupune ca activeaza in asa – numitul „indie“. Rock-ul ala sanatos, din vremurile bune este scos din cand in cand de la naftalina de trupe „legendare“, iar cei de la Van Halen merita cu prisosinta sa fie incadrati in aceasta categorie. Cert este ca pentru toti acei care au ascultat la viata lor ceva hard & heavy sau cum s-o mai fiind numind rock-ul „acela“ vechi, discul asta n-are cum sa nu fie bine primit.
Categoric, premisele nu erau tocmai favorabile. Odata cu cooptarea noului membru al trupei, Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie), chestia asta are un iz pregnant de afacere de familie. Unde mai pui faptul ca dupa atatea certuri si injuraturi din trecut, e clar ca Eddie Van Halen si David Lee Roth n-au cum sa fie amici la catarama. Dincolo de amanunte, a mai fost si prima bucatica sonora extrasa de aici, Tatoo. Care nu convinge defel. Cu toate acestea, A Different Kind Of Truth nu avea pur si simplu cum sa iasa mai bine. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca precedentul disc de studio, scos cu Gary Cherone pe post de vocal in 1998 a fost o catastrofa. Nici nu mai conteaza faptul ca unele din melodiile de aici au fost “reciclate” dupa niste demo-uri din vremuri de mult apuse. Ceea ce ofera albumul asta e o portie zdravana de party – rock. Nu stiu daca cei care au prins grupul doar in perioada Sammy Hagar vor fi incantati de aceste compozitii noi, dar fie vorba intre noi, acest amanunt nu conteaza niciun pic. Fiindca oamenii astia au dat lovitura.
Revenind la Tatoo, dati-mi voie sa va avertizez ca aceasta este cea mai slaba melodie a albumului. Am impresia ca a fost aleasa in mod special, pentru a induce in eroare. Discul este mai rapid si mai “tare” decat asteptarile. Desi nu e “fresh” in acceptiunea moderna a cuvantului, e mirific pentru rockerii care au deja copii pe la scoli sau facultati. Sound-ul este cat se poate de clasic, dar convinge.
Printre melodiile care-ti raman in cap din prima se numara "You and Your Blues“, o piesa care merita toate aplauzele din toate punctele de vedere. La fel ca si cele 2 minutele si jumatate din Bullethead sau Big River si China Town, alte puncte de reper ale acestui disc. De fapt e impropriu spus puncte de reper, caci materialul convinge de la start la finish, iti lasa un aer familiar. Mi se pare absolut aiurea sa te apuci sa compari acest disc cu albumele de aur ale trupei care a vandut de-a lungul timpului peste 80 de milioane de discuri. Ce-I drept, 1984 sau 5150 raman momente dementiale pentru orice rocker care se respecta, dar asta-I alta discutie. Revenirea celor de la Van Halen a meritat asteptarea. Nu cred ca le va aduce multi adepti noi, dar cele 13 piese se incadreaza in party rock cum numai ei stiu sa faca. Sau ca sa citez ultima piesa d-aici, Beats Working. Punct.
Hans-Peter Lindstrøm este genul de artist pe care sau il urasti, sau il iubesti. Din pacate, noua sa excursie in apele cosmic disco – ului nu reuseste sa se ridice nici macar la jumatatea creatiilor sale anterioare. Si o spun asta cu cel mai mare regret caci norvegianul care a ajuns pe buzele tuturor in special gratie superbei I feel space - o melodie care alaturi de alte perle sonore de cea mai misto coloratura a fost inclusa in It's a Feedelity Affair- a revolutionat curentul muzical botezat in fel si chip de catre critici. Aproape nimic de aici nu seamana cu Real Life Is No Cool, proiectul in care a colaborat cu cantareata Christabelle si nici cu Where You Go I Go Too, albumul sau care a inclus o piesa de nu mai putin de 29 de minute lungime! Dezamagirea fanului de Lindstrom care scrie randurile acestea e teribil de mare, caci frecventul colaborator al lui Prins Thomas a dat cu mucii in fasole rau de tot, oferind un produs cu titlul de experiment, dar care n-are nici sare si piper. Si nicio „substanta“.
Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.
Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.
E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica.
Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.
Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!
Putina lume stie ca Amanda Lear a aparut pe coperta albumului celor de la Roxy Music din 1973, For your pleasure. Si asta pentru ca pe vremea aceea era prietena lui Bryan Ferry. Si daca tot am ajuns la „combinatii” Amanda Lear a mai fost cuplata de-a lungul vremurilor cu Salvador Dali sau David Bowie. Si multi altii, care au ajutat-o fiecare dupa posibilitati sa-si creeze un nume un showbiz. Printre alte lucruri putin stiute se numara data si locul ei de nastere (variantele fiind: a) 1939, b)1946 sau c)1950)) iar un alt amanunt „tinut” la secret este acela daca s-a nascut baiat sau fata. Ceea ce este cert este ca cel de-al 15-lea album de studio al ei, I Don't Like Disco, este primul disc care contine piese originale, din 1995 incoace.
Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi. Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.
Initial am crezut ca e un banc nesarat. Dar, pe bune: noul album al moldovenilor de la Zdob si Zdub poarta numele de Basta Mafia. Un slogan al naibii de reusit pentru campania oricarui partid populist sau nationalist, by the way. Stati linistiti, discul asta nu s-a nascut in laboratoarele de propaganda ale celor care sustin ca militeaza pentru eradicarea coruptiei, ci a fost fabricat in Berlin si scos “la suprafata“ de casa de discuri germana Asphalt Tango. Ca si o curiozitate, melodia care da titlul noului album a mai aparut si pe discul anterior al moldovenilor, (Beloe Vino / Krasnoe Vino - Vin Alb / Vin Rosu). Iar printre cele 13 melodii incluse aici n-avea cum sa lipseasca So Lucky, piesa cu care baietii s-au prezentat la Eurovision. Pentru cei familiarizati cu sound-ul trupei al carei vocal este Ramon Iagupov, spectrul sonor al acestui material discografic nu ar trebui sa reprezinte o prea mare surpriza, caci melanjul lor de rock ambalat in straie populare e la fel de omniprezent ca si-n trecut. Eternal Kiss suna in mare parte a Phoenix (cel putin piesele de dupa Revolutie) iar single-ul Running e putintel mai modern ca si sound dar nu are acel „ceva” care sa te faca sa-l fredonezi instantaneu. Una din cele mai interesante piese de pe Basta Mafia se recomanda a fi Gypsy Life, care incepe de parca ar fi I cant dance – ul celor de la Genesis (combinat pe alocuri cu sound-ul specific celor de la Red Hot Chilli Peppers) si aluneca mai apoi prin niste acorduri a la Frank Zappa, care adauga o mireasma extrem de reusita compozitiei. Din pacate, textul acesteia este cat se poate de insipid, iar momentul in care solistul se intreaba What city what country is this stage I am on? e cel putin neinspirat. Alte momente care promit sa fie usor fredonabile in noptile de vara in care omul are doua halbe de bere in mana pe la vreun festival open air sunt Good Bye, Maria sau The Heavy Fuel. Nu lipsesc nici incursiunile mai spre etno cu care oamenii ne-au obisnuit (Haiduk sau Nistru), iar pe undeva pe la inceputul melodiei Trecea vremea omului suntem anuntati ca „trece vremea vinului/in racoarea beciului/ Asa-I gustul vinului/iaca este iaca nu-i“. O piesa care iese din tiparele trupei este We are free, surprinzatoare pe alocuri si extrem de inspirata. Dupa aceasta auditie ramai oarecum in ceata: simti ca oamenii astia s-au maturizat si ca incearca sa iasa din matca „hardcore moldovenesc“ si „etno – rock“ cu care s-au pricopsit de-a lungul timpului, dar parca ceva ii mai tine-n loc. Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de sarmant ca-ntotdeauna iar per ansamblu Basta Mafia e un album decent, chiar mai bun decat m-as fi asteptat, desi nu rupe gura targului.
