Get the Blessing - OCDC

Cine a inventat vorba totu-I bine cand se termina cu bine, n-a fost om rau. Hai sa fim onesti pana la capat: cui nu-I plac happy – end – ingurile? Iar atunci cand din intamplare dai peste o trupa care are sagalnicul nume de Get the blessing si totul se termina cu bine, simti ca ai parte intr-adevar de o binecuvantare pe termen lung. Desi in zilele noastre termenul de fresh s-a demonetizat la marea arta gratie folosirii lui de catre capetele minunate din industria advertising-ului, prima senzatie pe care o ai dupa asa o auditie este asta. Nu e acel proaspat stors din dubstep si nici acel new style care inunda topurile si nici nu e axat in randul diverselor efecte electronice folosite pana la refuz de multi. E mai degraba o desfatare acustica, una in care urechile desfundate se aleg cu o stare de fericire ce emana din belsug in cele opt piese incluse pe albumul cu numarul trei al acestor vajnici britanici.

Ian Anderson - Thick as a brick 2

Hai sa fim seriosi, cine mai astepata in zilele noastre ceva timp de 40 de ani? Pare o utopie, dar Jan Anderson a asteptat exact atata timp pentru a scoate follow up –ul Thick as a brick- ului, discul Jethro Tull, care in varianta din 1972 cuprindea un singur track de 44 de minute lungime, centrat pe un personaj imaginar care purta numele de Gerald Bostock. La vremea aceea, albumul cu pricina a fost numit mai in gluma mai in serios drept “mama albumelor de conceptie din toate timpurile”. Si a aparut la doar un an dupa excelentul Aqualung. Dupa patru decenii, intrebarea care emana si din titlul acestei continuari (Whatever Happened to Gerald Bostock?)  este una cat se poate de fireasca. Si naste si un follow up: se ridica discul asta la inaltimea originalului?

Norzeatic si Khidja - Caravana PM:AM

Cele 58 de minute si 56 de secunde incluse pe albumul cu numarul doi „copt“ de Norzeatic & Kidja se inscriu cat se poate de bine in acea expresie pur anglofona care decreteaza „difficult second album syndrome“. Carevasazica, nu-i usor sa vii de nicaieri si sa „arunci” aun album de debut clasic, dar cand esti nevoit sa repeti „treaba” reteta e cat se poate de complicata. Dupa excelentul Aici Acum, scos la sfarsitul anului 2010, echipajul sonor reunit sub numele de Norzeatic & Kidja revine cu un material omogen de zece track-uri, in care inca din start esti anuntat ca „Bine ati venit in caravana/Caravana in care nu pleci doar o zi pe luna/Pleci in fiecare zi pe Luna/Si te intorci pe o raza de Soare“. Exact ca si-n precedentul disc, accentul se pune si de aceasta data pe textele iscusite ale lui Norzeatic.

Death Grips - The Money Store

Daca industria advertising-ului n-ar fi demonetizat termenul, as fi fost tentat sa etichetez acest album drept unul revolutionar. Oricum, in cazul in care n-ai auzit de Death Grips si implicit de mixtape-ul lor de debut Exmilitary, aparut undeva pe parcursul anului trecut, te sfatuiesc ca inainte de orice sa arunci o privire asupra unuia din cele mai dilii videoclipuri ale lui 2011 extras din acesta: Guillotine (It goes Yah). Am simtit nevoia acestei introduceri destul de stufoase, fiindca Death Grips nu e defel „the usual stuff”. Dupa o asemenea auditie realizezi si mai mult ca marea majoritate a muzicii scoasa in zilele noastre merge pe carari batatorite, iar anti – establishment – ul propagat cu atata tarie in vremurile mai vechi prinde un nou contur. Materialul acesta are un profund aer „anti” de la prima secunda a lui si pana la final.

Jack White - Blunderbuss

Parafrazand seria de compilatii Now! That’s what I Called Music, n-am cum sa-mi incep aceasta cronicuta decat cu banala dar cat se poate de adevarata constatare visavis de debutul solo a lui Jack White care suna „asta e ceea ce numesc eu muzica“. Recunosc, eram gata – gata sa ma lafai in lamentari visavis de decaderea topurilor US si UK din zilele noastre, dar fiindca omul acesta a reusit cu Blunderbuss „dubla“ (direct pe prima pozitie in cele mai valabile chart-uri din lume) voi lasa aceasta dizertatie pentru alta data. Demult n-am mai dat peste un disc atat de variat stilistic, peste un material discografic care „te prinde“ chiar si daca n-ai auzit in viata ta de Seven Nation Army, The Raconteurs sau Dead Weather. Cele 13 piese incluse aici sunt demential de bine croite si reusesc sa creeze o balanta ideala intre „music for the masses“ (citeste compozitii simplute, cu iz de slagar, create special pentru urechile obisnuite cu „bubble – gum“) si „music pour le connaiseurs“ (citeste compozitii fabricate pentru urechile nealterate de gunoiul sonor cotidian).