Negura Bunget - Tau

Din capul locului trebuie să mărturisesc că genul muzical practicat de timişorenii de la Negură Bunget nu îmi este prea familiar. Drept urmare, nefiind deloc amator de accente black – metal, îmi este foarte greu să emit o părere obiectivă despre cel de-al şaselea album al formaţiei, Tău, apărut la casa de discuri germană Prophecy Records. Dacă punem la socoteală simplul fapt că zilele trecute trupa a apărut pe coperta revistei britanice Subterranea editată de Metal Hammer UK, e clar că avem de-a face cu un produs cu un „nume greu“. Asta e cert. Negură Bunget este una din formaţiile timişorene care reprezintă muzica românescă cu succes în întreaga lume, numeroasele lor concerte susţinute atât în Europa cât şi peste Ocean fiind cât se poate de apreciate de melomanii care gustă black metal-ul cu influenţe folclorice româneşti. 

Cele zece piese prezente pe ediţia standard a acestui disc debutează cu Nametenie, un track care se desfăşoară de-a lungul a zece minuţele în care momentele „calme“ sunt alternate cât se poate de ingenios cu răbufnirile specifice black metal – ului. „Izbucul Galbenei“ merge pe acelaşi şablon, iar prima supriză pentru urechile subsemnatului a apărut odată cu piesa cu numărul trei de aici, „La hotarul cu cinci culmi“. Desigur, prestaţia lui MC Bean din Subcarpaţi aduce un plus de culoare acestei piese, dar dincolo de acest featuring – previzibil într-o oarecare măsură - urechea ascultătorului este tratată cu o compoziţie în care armoniile sunt cât se poate de interesant aşezate. Categoric, piesa aceasta e una din cele mai „comerciale“ de aici – dacă mi-e îngăduit să folosesc această etichetă în cazul unei trupe care nu face deloc compromisuri. „Curgerea muntelui“ e un alt moment interesant pentru urechile subsemnatului, în care sunetul naturii reuşeşte să-şi facă prezenţa foarte intens. 

Liderul formaţiei greceşti Rotting Crist îşi face apariţia pe Taram Vilhovnicesc, dar highlight-ul acestui disc este Împodobeala Timpului. Care în primele 75 de secunde ale ei nu prea diferă cu nimic de restul compoziţiilor, dar adevăratul „boom“, începe de aici încolo. E reconfortant să auzi vocea Alexandrinei aici, iar sound-urile a la Goran Bregovici care îşi fac apariţia spre mijlocul piesei sunt deasemenea inspirate. Alături de Alexandrina pe această piesă îşi face apariţia şi Rune Eriksen, fostul chitarist al trupei norvegiene Mayhem. Alăturarea celor doi „goşti“ atât de diferiţi este una de bun augur, iar piesa e fără îndoială una din cele mai interesante creaţii de pe aici. Featuring-ul dintre Negură Bunget şi Alexandrina e una din cele mai neverosimile colaborări din muzica românească. Sunt foarte curios, care va fi reacţia fanilor „înrăiţi“ ale celor două nume visavis de acest aspect. 

Una peste alta, dincolo de momentele previzibile pentru un disc de black – metal, discul timişorenilor reuşeşte să surprindă. Formaţia timişoreană a pornit într-un amplu turneu de promovare a noului album, care va conţine o serie de apariţii în Europa şi va continua cu o serie de apariţii la festivalurile de vară în iunie, iulie şi august, urmând ca în lunile septembrie şi octombrie trupa să susţină un turneu pe tărâmul american. Lansarea din Timişoara a acestui album va avea loc în data de 28 martie la Amplificat. Recunosc, că discul ăsta nu va prinde topul celor mai bune albume ale anului 2015, în opinia subsemantului. Micuţa recenzie de faţă nu a fost concepută pentru ascultătorii dedicaţi de black metal. S-a vrut a fi un short notice pentru melomani în general. E oglinda unui disc de black metal, făcută prin urechile unui tip care nu ascultă aşa ceva. Concluzia e irefutabilă: audiţia asta poate fi una interesantă, pentru cei care n-au prejudecăţi de nicio culoare. Overall, pentru creativitate Negură Bunget merită toate aplauzele. Şi dacă mai e să amintesc şi faptul că o trupă made in Timişoara reuşeşte să beneficieze de succes „dincolo“, e clar că trebuie să zic, chapeu bas. Indiferent dacă îmi place sau nu genul  muzical. 

Pinholes - Era pietrelor neslefuite

Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?

Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant. 

Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....

Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.

Kitty, Daisy and Lewis - The third

Deşi în zilele noastre mai toţi muzicienii se orientează spre sunetele digitale, există şi excepţii. Kitty, Daisy şi Lewis au editat de curând cel de-al treilea material discografic numit simplu The Third, care a fost înregistrat într-un studio analogic din Camden. Desigur, pentru mulţi amănuntele acestea de ordin tehnic nu au niciun fel de importanţă, dar pentru toţi posesorii de urechi spălate piesele astea vor suna altcumva. Mai cald, mai natural, mai interesant. Cei trei tineri care jonglează cu mare succes între diverse genuri muzicale din categoria retro au la activ o serie de „şmecherii“. Una din ele este aceea că cel de-al doilea single editat de ei, "Mean Son of a Gun", care a apărut pe albumul lor de debut a fost scos pe CD şi într-o ediţie limitată de vinil pe 78 de rotaţii pe minut. 

Producătorul acestui disc este Mick Jones din The Clash iar rezultatul este unul cât se poate de meseriaş. Un alt amănunt cât se poate de interesant este că cei trei fraţi sunt deopotrivă compozitori şi instrumentişti, iar printre momentele cele mai inedite din seria asta de track-uri adorabile se numără Whenever You See Me, No Action sau mostra de ska care se dezlănţuie în Turkish Delight. 

Desigur, stilistic amestecul ăsta de stiluri nu aduce nimic nou, dar şarmul constă în combinaţia de bun gust pe care o realizează cei trei tineri muzicieni. Feeling of Wonder îţi aduce aminte de nimeni altul decât Stevie Wonder iar single-ul Baby Bye Bye e unul din puţinele momente când Lewis preia controlul vocal al piesei. Chiar dacă nu e un disc care să-ţi ia faţa, albumul ăsta e unul din categoria lovely. Îl recomand cu căldură tuturor acelora care îşi mişcă trupul pe beat-urile muzicilor generic categorisite retro. Pentru amatorii de viniluri, există o ediţie limitată a acestui disc care a fost editată pe 78 de rotaţii pe minut. 

Brigitte - A bouche que veux-tu

Probabil că mi-ar lua mult timp să adun şi să enumăr mulţimea de nume prezente în industria muzicală actuală care oferă urechilor melomanilor mostre de aşa numită „retro“ music. Dealtfel, fiecare gen muzical a devnit în ultima vreme un soi de retro, iar amestecul dintre subgenuri a devenit ceva la ordinea zilei. Şi totuşi, din când în când, apare câte ceva care iese în evidenţă. E şi cazul formaţiei Brigitte. Că muzica franceză a avut dintotdeauna un „quelque chose“ aparte nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru a confirma această afirmaţie vă invit cât se poate de călduros să purcedeţi la audierea celui de-al doilea album al celor două membre ale acestei trupe Sylvie Hoarau şi Aurélie Saada. 

Tipele îşi definesc muzica drept „un amestec de flower power, lounge – pop, retro şi cabaret francez, care produce un sunet hippie – chic autentic“. E o descriere idioată şi şmecheră în acelaşi timp, fiindcă e destul de greu să aplici orice etichetă acestui produs. Desigur, e retro, dar cu atâtea influenţe încât ţi-e şi lene să te gândeşti la toate. L'échappée belle, piesa care deschide acest disc, e un soi de Bronski Beat din anii 80. Doar că în locul lui Jimmy Sommerville eşti tratat cu două voci elegante, care conferă un şarm aparte compoziţiei.  A bouche que veux-tu debutează cu un intro misterios, după care un amalgam de cabaret şi synth pop se amestecă constant, rezultatul fiind un remember din perioada Studio 54. Sau poate de filmul Thank God It's Friday? 

Lucrurile devin şi mai „disco“ în piesa J'sais pas, care aduce niţel şi a Daft Punk, dar registrul se schimbă odată cu sonorităţile exotice ale piesei Oh Charlie chéri. Şi fiindcă orice perioadă de aur are parte şi de un sfârşit, la miezul albumului avem piesa „Le déclin“. În momentul când asculţi cu atenţie „Hier encore“ nu ai cum să nu-ţi aminteşti de scoţianca Aneka ş-al ei Japanese Boy, fiindcă eşti asaltat de sound-uri exotice.  Un alt soi de retro găseşti în piesa „Les filles ne pleurent pas “, iar Le perchoir“ pare a fi făcută special pentru următorul film semnat Quentin Tarantino. Una peste alta, Brigitte e pop. E cabaret. E şi chanson francaise. Poate fi şi un soundtrack. Fiindcă discul ăsta te introduce într-un film aparte. Practic la fiecare audiţie poţi avea impresia că asişti la un alt film. În care îţi apar în faţa ochilor Diana Ross, personajele feminine din filmele lui Brian De Palma sau epoca în care Beegees făceau furori cu Saturday Night Fever. Dincolo de retro, piesele astea au şi un feeling actual. Întreaga construcţie e o mostră de muzică executată cu pasiune şi rafinament. Un disc aparte, croyez moi.