Arcus Trio - Allotropy

                                         

Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experienţă, care dealtfel îşi pune amprenta şi pe cele zece piese incluse pe acest debut. Liderul Alexandru Arcuş a devenit cunoscut cu opt ani în urmă ca membru al binecunoscutei trupe Trigon şi a participat şi la alte proiecte internaţionale. Pianistul Adi Stoenescu are şi el o lungă listă de colaborări anterioare iar tobarul arădean Marcel Moldovan ar trebui să vă fie cunoscut printre altele şi pentru că a cântat alături de Stevie Vai.

Înregistrat pe câteva scule „legendare“ din categoria old – school, albumul conţine zece piese care te catapultează într-o lume interesantă, unde cuvântul de ordine este „fair play“. Hammond-ul lui Adi se completează la fix cu saxofonul adesea folcloric al lui Alexandru, iar tobele lui Marcel oferă adesea câteva „adieri“ din zona rock-ului.   Motto-ul celor de la Arcuş Trio este „fusion“. Termenul cu pricina  este lait – motivul acestui debut, căci alotropia este starea aceea când un element chimic există în două sau mai multe forme care diferă între ele din punct de vedere fizic. Dincolo de titlul ales şi de compoziţiile în sine, cei trei muşchetari muzicali dovedesc că au un şarm aparte şi în alegerea titlurilor pieselor. Şi asta pentru că pe disc se regăsesc compoziţii care te duc cu gândul la autostrăzi imaginare („M 1,2 sau 3“), poezii japoneze alcătuite din trei versuri („Haiku“) sau minunatele efecte obţinute prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior („Syncopated“). Chiar dacă în comunicatul de presă al albumului se menţionează termeni ca R&B, HipHop, prog-rock, post-prog sau funk, paleta stilistică a celor trei muzicieni este axată în bună parte pe jazz-ul „cuminte“, iar influenţele care ies la iveală „din prima“ sunt cele folclorice. Ceea ce adaugă şarm la acest „aluat“ este faptul că din loc în loc compoziţiile Arcuş Trio au parte de elemente niţel mai experimentale pentru jazz (şi mă refer aici în principal la jazz-ul românesc), cel mai bun exemplu în acest sens fiind „nebunia“ cu care debutează „Tetragonal p.2“ (indubitabil, cel mai nonconformist moment al acestui debut), diversele „mood“-uri cu care te întreţine „Syncopata“ sau finalul îmbogăţit cu efecte specifice muzicii electronice din „Tetragonal p1“. Personal, mi-aş fi dorit ca trio-ul să „îndrăznească“ mai mult în latura asta experimentală a jazz-ului modern. Poate se va întâmpla pe viitor, când cei trei muzicieni vor prinde mai mult curaj în forţele proprii. Până una alta, Allotropy este un debut corect şi sincer, cu trei băieţi care emană prin toţi porii lor pasiune şi plăcere. Drept pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţia oricărui amator de jazz de pe meleagurile noastre.

Club Cheval - Discipline

                                                

Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  

Killswitch Engage - Incarnate

                                           

În rândul iubitorilor de melodic metalcore, formaţia americană Killswitch Engage nu mai e demult un nume necunoscut. Cel de-al şaptelea album discografic al americanilor din Massachusetts care au luat naştere în 1999 este un disc cât se poate de solid, în care solistul Jesse Leach (revenit în trupă după discul de acum patru ani Disarm the Descent) e în formă maximă. Chiar dacă în termeni stilistici albumul acesta nu aduce prea multe noutăţi, americanii sunt la-nălţime şi demonstrează – dacă mai era nevoie - că metal –ul cântat de ei are o energie aparte. Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere "Alone I Stand" şi până la ultimele licăriri ale piesei "Ascension", care închide discul, toţi membrii trupei oferă un performance fără cusur. 

 

 

"Strength of the Mind" are toate atu-urile pentru a deveni una din piesele de bază ale discografiei trupei, iar în „Until the day“ se fac simţite şi unele arome de Iron Maiden. Dincolo de influenţe şi alte consideraţii, piesele albumului cu numărul şapte din discografia americanilor transmit pasiune, energie şi good vibe. Chestiuni esenţiale în orice gen muzical, deci şi în metalcore. Printre momentele mega – reuşite ale discului se numără şi Hate by design, o altă piesă care poate deveni un future – classic în concertele KE. Dincolo de abilităţile de necontestat ale solistului Jesse Leach şi de „echipa“ care cântă „ceas“, unul din motivele pentru care Incarnation sună atât de bine este şi producţia discului. De care s-a ocupat chitaristul Adam Dutkiewicz. Şi a făcut-o foarte bine. Multe trupe de metal din ţara noastră şi nu numai au de învăţat câte ceva din audiţia acestui disc. Chiar dacă nu aduce noutăţi sesizabile, piesele americanilor au exact ceea ce trebuie atunci când vorbim de metal: substanţă. Dacă vă era dor de ei, cu siguranţă veţi devora acest album pe-ndelete. Dacă nu aţi auzit încă de Killswitch Engage, dar aţi făcut vreodată vreun headbang pe la orice concert, give it a try, există mari şanse să vă îndrăgostiţi de muzica lor. 

Junior Boys - Big Black Coat

                                        

Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una din piesele lor de la începuturi..

Aromele de 90s electronica se fac prezente din plin în prima piesă a discului „You say that“, după care ascultătorul e tratat cu unul din cele mai reuşite momente pop de aici, „Over it“, cu un ritm care pur şi simplu te face să te zbenguieşti. E genul acela de electronic – pop cu suflet care nu prea se mai practică în zilele noastre, dar care e de-a dreptul euforic. C'mon Baby e un alt exemplu în care influenţele „tradiţionale“ se împletesc cu sound-urile moderne. "Baby Give Up On It"' are serioase accente de electro – funk fiind parcă un remix după hiturile anilor 90 editate de Prince. Unicul moment mai neinspirat de aici este "No One's Business" , un midtempo care nu reuşeşte să transmită eenergia celorlalte piese incluse aici. Una din cele mai mari surprize ale acestui disc este „What You Won't Do For Love“ un remake de mare clasă după hitul lui Bobby Caldwell apărut în 1978. Varianta canadienilor păstrează cât se poate de exact vibe-ul original dar adaugă sound-uri cât se poate de actuale. Sunetele devin cât se poate de techno pe "Love Is A Fire," o piesă care s-ar potrivi de minune celor de la Pet Shop Boys în zilele noastre. Discul se încheie cu cele şapte minute ale piesei care dă titlul acestui material, piesa aceasta redând din plin şarmul de experiment versus pop cu care canadienii jonglează din plin pe parcursul celor 50 de minute cât însumează acest disc. Chiar dacă Junior Boys înoată în etichtetele electronic şi pop – music, Big Black Coat e cu totul altceva faţă de tonele de muzici made in 2016 care apar cu aceste particule. Carevasăzică, avem de-a face cu muzică compusă atât pentru creier cât şi pentru trup. E de ascultat cu atenţiune sporită. 

Christine and the Queens - Chaleur Humaine

                                          

„Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnate Adele sau rockerii care se delectează cu „Its my life“-ul celor de la Bon Jovi nu vor găsi prea multe ingrediente gustoase printre compoziţiile care alcătuiesc acest debut. Dar pentru urechile care vibrează pe sound-uri ieşite din „turma“ pop – ului creat pe acelaşi calapod, piesele Christine And The Queens au o rezonanţă aparte.

Încă din primele armonii ale piesei de deschidere „iT“, ascultătorul e avertizat că lucrurile nu-s deloc „ordinare“, atât datorită construcţiei sonore cât şi graţie versurilor care ies din traiectoria pop- ului care ne inundă în clasamentele din zilele noastre: „She is a man now, and there’s nothing you can do to make her change her mind,”. Spre deosebire de artiştii care se chinuie să „provoace“ cu orice preţ, artista nu încearcă să demonstreze nimic, textele fiind de un hedonism pur, cât se poate de „lovely“. Varianta franceză a discului cuprinde excelenta piesă „Christine“, iar momentele mai „slow“ ale albumului – cum ar fi de exemplu Paradis Perdus – au un rafinament aparte fiind un amestec genial între muzica chanson din Franţa şi acordurile unor artiste din zilele noastre cum ar fi Lorde. Dealtfel „Paradis perdus“ este o îmbinare genială între un hit din 1973 cântat de Christophe şi un sample scos din unul din hiturile lui Kanye West. Un 70s meets zilele noastre – dacă vreţi - cu topping de creativitatea aceea specifică perioadei muzicale din anii 80. „Science Fiction“ posedă arome de Depeche Mode, iar „Half Ladies“ îţi poate aminti pe alocuri de începuturile Madonnei. Şi chiar niţel de Laura Pausini, în caz că asculţi exclusiv vocea. Versiunea originală (din 2014) a discului nu cuprinde excelenta „Jonathan“, adusă la lumină alături de Perfume Genius. Printre momentele de reală graţie se numără şi Saint Claude, iar lista momentelor reuşite poate fi extinsă practic la fiecare track al discului. Puţine discuri apărute în ultima vreme în muzica pop internaţională oferă atâtea motive de satisfacţie melomanilor care nu caută banalitatea. Din acest motiv, Chaleur Humaine merită toată atenţia, fiindcă e un pop colorat cu multă fantezie. E un disc care merită patru stele şi jumătate. Şi audiţii multiple.