Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Celelalte Cuvinte - Lumea Asta

 

În zilele noastre, albumele sunt din ce în ce mai devalorizate: toată lumea se grăbește invariabil către ceva, atenția este împărțită într-o multitudine de sarcini cotidiene așa încât puțini oameni își fac timp să se așeze și să-și petreacă timpul concentrându-se doar pe muzică. Drept urmare o serie de artiști decid să renunțe la Long Play – uri (Doamne ce frumos sună) și aleg melodiile facile în detrimentul compozițiilor elaborate, în speranța răpirii a câtorva minute din timpul prețios al ascultătorului. Nu e cazul celor de la Celelalte Cuvinte, care după ani și ani (vorba celor de la Compact) s-au întors . Cu un material discografic bine construit, din care nu lipsesc nici nostalgiile și nici riffurile de chitară din zilele noastre.  

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine muzica celor de la Celelalte Cuvinte are o conotație aparte mai ales datorită baladelor lor. Și asta pentru că primul meu contact cu muzica trupei al cărei lider este Călin Pop a avut loc într-un context aparte. Pe scurt, la un chef undeva prin anii 80 urechile subsemnatului au făcut cunoștință cu piesa „Iarbă prin păr“ în timpul unui „senti“ alături de o fată cu ochii căprui ce plângeau la zei.. Desigur, discografia cuvintelor cuprinde și o serie de piese power, apreciate pe deplin de omuleții care apreciează pe bună dreptate soundul carcateristic al formației care a susținut primul ei concert la Casa Studenților din Timișoara în data de 13 decembrie 1981...

Noul disc al trupei începe cu un șoc. Nu doar datorită faptului că prima melodie are puțin peste nouă minute (demult nu am mai dat peste așa o piesă lungă în debutul unui disc) ci mai ales pentru „nervozitatea“ cu care este impregnată piesa „Lumea asta“. Prog – rock de cea mai bună calitate plus un sound modern și aerisit, cam astea-s coordonatele piesei de deschidere în care ți-e clar că noua achiziție a trupei, Marius Pop (fiul solistului Călin Pop) și-a pus amprenta serios pe sound. Piesa călătorește într-o serie de suișuri și coborâșuri interesante care prefigurează un album plin de aventuri plăcute. Există însă și un mic minus aici și anume faptul că vocea  lui Călin Pop e pe alocuri „prea în spate“ astfel încât orchestrația își cam face de cap ca volum, dar probabil că acesta este un amănunt pe care băieții l-au luat în considerare și au decis să aplice varianta aleasă de ei. 

„3 în 1“ mustește de câteva efecte de „delay“-uri care picură stropi de șarm în compoziție, iar  „Ultima toamnă“ este momentul  ăla în care cei care au prins concertele optzeciste ale trupei vor avea parte de o serie de flashbackuri și își vor flutura pletele din dotare (mă rog, cei care mai au așa ceva). „Clepsidra fără nisip“ e o compoziție interesantă care pregătește terenul pentru „ Allaturka / Allafranca“, care cu cele peste zece minute ale ei te poartă printre „tabieturi și marafeturi“ într-un amalgam de sunete balcanice și nu numai. Indubitabil, aceasta e cea mai interesantă și „underground“ compoziție de aici. 

.„Aproape Cerul“ este o baladă în care vocea lui Călin Pop este ca un balsam de suflet, iar „Plecând încet“ este un alt exemplu al măiestriei de care dau dovadă oamenii ăștia, fiind alături de piesa care dă titlul discului, un punct forte. Sfârșitul acestui disc, „Muza mea“ este un amestec de nostalgie și prezent care ne poate aduce aminte de celebrele versuri ale unei compoziții mai vechi a rockerilor, „Uită tot ce-ai pierdut,/Tot ce-ai vrut, tot ce n-ai avut./Uită timpul ce-a trecut/Un sfârșit  e un inceput“. 

Turneul de lansare a noului album Celelalte Cuvinte este în plină desfășurare, așa că în cazul în care ați vibrat vreodată pe oricare piesă a legendarei trupe și vreți să auziți un amestec de nostalgie și actualitate…știți ce aveți de făcut! 

Depeche Mode - Memento Mori

 

Puține formații din lumea asta au darul de a te face să le asculți cu aceeași plăcere ca și când le-ai auzit pentru prima oară. Dar dincolo de valurile de nostalgie, Depeche Mode face parte din gașca trupelor care se reinventează aproape de fiecare dată, iar dincolo de eternele clișee care s-au spus de-a lungul anilor despre ei rămâne senzația de bine cu care te molipsești după audiția compozițiilor lor. Și pentru asta...jos pălăria. 

Fie că-ți place, că suporți muzica lor sau ai impresia că e cea mai nașpa chestie muzicală de pe planeta noastră, e clar că oricine are o părere visavis de trupa care a debutat în 1981 cu albumul Speak & Spell. Revenind la zilele noastre,minunea s-a produs, căci avem cel de-al 15-lea material discografic, Memento Mori. Un disc care s-a născut în vremuri complicate ( și datorită morții lui Andy Fletcher) dar care este musai de ascultat. Spre deosebire de precedentul „Spirit“ (2017), care în opinia subsemnatului  nu se încadrează defel în categoria discurilor mișto din visteria DM, de această dată Memento Mori este mai mult decât reușit și se ridică la înălțimea celor mai izbutite creații din istoria DM. 

E clar pentru oricine că un disc care începe cu versurile „Don't play with my world/Don't mess with my mind“ (My Cosmos is Mine) are indubitabil o tentă dark. Sau mai exact „black“ în cazul de față, căci urechile avizate pot descoperi pe parcursul pieselor destule armonii din perioada optzecistă a formației, de pe vremea „Black Celebration“-ului, de exemplu. „Wagging Tongue“  este o baladă superbă cu ușoare arome de Yazoo care în a doua sa jumătate este colorată cu percuții cât se poate de actuale și un sound de nota zece plus. E și normal căci trupa asta a fost dintotdeauna pe val atunci când te gândești la sound-uri vechi și noi. Tema conform căreia toți murim  este subliniată sublim în mai multe piese, inclusiv în „Faith is sleeping/Lovers in the endWhisper we'll be ghosts again“ (Ghosts Again) iar cea mai atipică piesă din istoria trupei este  „Dont say you love me“, care pune în valoare cât se poate de bine  superba voce a lui Dave Gahan în full efect. Nu știu alții cum sunt, dar „My favorite Stranger“ este din primele ei secunde o piesă pretendentă la capitolul „cele mai izbutite piese din cariera trupei“ și nu ar trebui să se mire nimeni dacă bucata asta o să devină favorita multora pe concertele lor de pe stadioane. 

„Soul with me“ este o altă baladă care te atinge din prima, iar „Caroline’s Monkey“ împrumută și ea arome vechi (puțintel din „Love in itself“ ) și ne anunță că „Fading's better than failing/Falling's better than feeling/Folding's better than losing/Fixing's better than healing/Sometimes“.  Nici că se putea ceva mai specific DM. Chiar dacă pe disc există destule momente întunecate, pe „People are good“ (care seamănă doar ca titlu cu „People are people“) Dave ne oferă o rază de speranță iar „Never let me go“ intră și ea din prima în borcanul cu „cele mai mari hituri “. Există desigur multe alte surprize, cum ar fi și „Speak to me“, care în a doua ei jumătate are câteva răsturnări de orchestrații demențiale. 

Desigur, dincolo de orchestrații, Memento Mori are un aer aparte și grație textelor. Dincolo de vorbe, albumul ăsta e o capodoperă de netăgăduit în discografia Depeche Mode. Pe alocuri nostalgic, cu accente dark pe ici pe colo dar întotdeauna cu acel „ceva aparte“, cu care maeștrii aceștia ai sunetului ne-au obișnuit. 

Dacă nu ați aflat încă, Depeche Mode va susține un concert inclus în turneul de promovare a albumului „Memento Mori“ și în România, urmând să cânte pe 26 iulie la Arena Națională din București. Trupa va cânta în 28 iulie și la Budapesta, la Puskas Arena. 

U2 - Songs of Surrender

 

Probabil că dacă noul material discografic al celor de la U2 ar fi apărut în perioada pandemiei, rezultatul ar fi fost altul. Ideea de a reorchestra piese din repertoriul unui artist nu e deloc nouă și a fost aplicată cu mai mult sau mai puțin succes în nenumărate cazuri. Fără îndoială cei de la U2 sunt un nume aparte în istoria muzicală modernă, dacă nu de altceva măcar pentru faptul că trupa și-a păstrat componența intactă din 1976 de la înființare adică Bono (voce), The Edge (chitară), Adam Clayton (bass) și Larry Mullen Jr (tobe). 

Decizia de a reorchestra 40 de melodii din repertoriul celor de la U2 și de a le îngloba pe Songs Of Surrender ar putut fi una mișto dacă rezultatul ar fi fost satisfăcător. Din nefericire, marile hituri ale trupei cântate în variantă acustică nu reușesc să transmită nimic nou. Și-n plus, nu redau nimic din splendoarea variantelor neacustice cântate pe marile stadioane de pretutindeni. Se prea poate și ca melodiile de genul „Pride (In the name of love)“, „One“ sau „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ să fi fost compuse în mod special pentru cântări cu jdemii de oameni și de aceea variantele lor reduse la chitară acustică, tobe minimale și synthuri așijderea să nu convingă defel. Unicul lucru interesant la varianta de aici a piesei  „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ este acela că pe lângă Bono la voce aici și fac apariția și Daniel Lanois și Brian Eno.  Și tot la capitolul colaboratori pe piesa „Red Hill Mining Town" își face apariția și Trombone Shorty, iar binecunoscutul producător canadian Bob Ezrin și-a adus și el aportul la câteva bucăți de aici. 

Ambiția celor de la U2 de a fi prezenți pe „marile ecrane“ nu face casă bună cu melodiile interpretate aici parcă într-un pub irlandez cu trei mese. Songs Of Surrender nu este tocmai un dezastru complet, căci ai ocazia de a descoperi și melodii mai puțin cunoscute din bogata discografie a irlandezilor, însă per ansamblu apariția asta e una nesențială. Care cu siguranță îi va mulțumi doar pe fanii înverșunați ai trupei U2.

Poate discul ăsta ar fi fost acceptabil dacă oamenii s-ar fi limitat la un singur CD și ar fi ales pentru asta 12 – 13 piese. În varianta de 40 de piese....chestia asta uneori sună ciudat, de parcă melodiile ar fi fost comandate pntru o reclamă TV la cel mai cunoscut lanț de farmacii sau cea mai mare brânză. 

Lil Obeah - Lil Obeah Presents Everyday Is Halloween

 

Andrei Bucureci, adică Lil Obeah, a lansat cu ceva vreme în urmă frumușelul disc From Transylvania (care conține printre altele și reinterpretări cât se poate de meseriașe după compoziții de Valeriu Sterian, Mircea Baniciu, Taraful din Clejani sau Implant Pentru Refuz) iar la acest al treilea album , produs de Marius Costache ne propune o zeamă de dub „și altele“ care debutează cu „Duppy Theme“.

Din fericire, pe lângă stilul abordat printre alții de Lee "Scratch" Perry, din „ghiveciul“ sonor inventat de Lil Obeah  nu lipsesc nici de această dată elementele alea care te duc cu gândul la coloanele sonore specifice filmelor horror. Un alt plus care dă o substanță aparte acestui disc este faptul că există niște colaboratori „externi“ careși aduc aportul pe deplin la ceea ce ne place să numim diversitate.

Lista acestora îi include pe doi rapperi americani. Time este un artist hip-hop care a fost comparat ca un amestec izbutit de  William S. Burroughs  cu Andre 3000, iar Extra Kool este un dadaist modern care se scaldă în hip hop. Cei doi își aduc contribuția pe piesele „Fearless Vampire Killers“ și „Everyday is Halloween“, piese care deși au un iz puternic american grație goștilor, rămân oarecum în zona dub-ului experimental cu care Lil Obeah și-a obișnuit publicul. 

Chiar dacă titlul piesei „Zombie“ te-ar putea duce cu gândul la hitul celor de la The Cranberries, aici nu e vorba de așa ceva. Piesa plutește pe niște sound-uri orientale de orgă extrase parcă din ceațiile celor de la Altin Gun, iar vocile din același registru se mulează perfect pe ideea cântecului. Zeama asta psihadelică ce include la refren „suntem zombie/tu așa să nu fii“ se încheie cu evocarea a două personalități de pe meleagurile noastre...„Aici în țara lui Eminescu...nimeni nu te crede și nu-ți cere  respectul...ești visul umed a lui Ceaușescu“

„World-A-Vampire“ și „Transylvanian Hunger“ sunt croite mișto, în filmul unor posibile soundtrack-uri ale unor filme de Hitchcock, iar „Dead Don't Dub“ este unul din cele mai reușite momente de aici. Poate pentru că are mostre de percuții moderne. Și orchestrație repetitivă, dar nu enervantă. Pe „Negru Vodă“ situația pare să se îndrepte spre o combinație de Brian Eno cu niscaiva krautrock  german și elemente folcorice tradiționale din zona noastră, iar „Dub of Night “ navighează spre tărâmuri electronice, unde efectele de voce te pot duce cu gândul la Depeche Mode. 

Așa cum îi șade bine oricărui album bine gândit,  piesa de final este una care poate fi inclusă lejer în capitolul ciudățenii experimentale la care e bine să ciulești urechea atent. Dr. Jeckyll & Monsieur Hyde (ft. Peter Harris & Fritz Catlin) este o compoziție care te atrage inexplicabil din prima...și te face să te gândești... oare ce ar fi ieșit din acest disc dacă mai multe piese ar fi mers pe drumul ăsta „mai ciudat“? 

Una peste alta, discul Lil Obeah e bun de ascultat pentru cei care sunt deschiși la abordări muzicale noi și nu sunt închistați în acel conservatorism muzical care se manifestă cu precădere de la o vârstă în sus. E o audiție reconfortantă care îți poate aduce o satisfacție auditivă din categoria „așa da“.