Whitesnake - Forevermore

Asteptari: Pentru aceia care n-au auzit never ever de sarpele alb, ar fi bine de stiut ca trupa asta s-a infiintat in 1977 de catre David Coverdale, dupa plecarea acestuia din Deep Purple. Forevermore vine la trei ani distanta dupa precedentul disc, Good to be bad si contine 13 melodii.

Rezultat: Probabil ca nu sunt singurul om de pe aceasta Planeta care a remarcat faptul ca trupele care si-au facut un nume de referinta cu decenii in urma prefera intotdeauna sa mearga pe drumul batatorit, o carare care le-a adus (si inca le mai aduce!) niste banuti seriosi in cont. Stati cuminti, nu m-as fi asteptat ca David Coverdale sa cocheteze cu post – punk – ul si nici cu dubstep-ul.
Poate as fi apreciat ca discul asta sa nu fie atat de previzibil si sa contina macar doua – trei melodii care sa iasa in evidenta. Piese din alea care sa te faca sa exclami Waw! Ei bine, cliseele isi gasesc locul din plin in productiile acestor piese si fac ca Nevermore sa fie unul din acele albume care sa fie “targetat” pentru un anumit public. Acela care i-a ascultat in anii 80 pe casete sau benzi de magnetofon sau acea categorie de oameni care inca mai considera ca unica muzica faina este heavy – metal – ul cu accente hard si blues din vremurile bune. Nu avem de-a face cu un material prost, pur si simplu Forevermore nu se adreseaza acelora care asteapta ca muzica sa fie mereu surprinzatoare ci amatorilor de invartit pletele in vant, cu multe pahare de bere in mana!


Fiind unul din miile de oameni care au asistat la concertul Whitesnake din Bucuresti de acum trei ani, trebuie sa recunosc ca recitalurile live reusesc sa fie mult peste albumele lor actuale. Si asta pentru ca marea majoritate a fanilor gusta din plin statutul de legenda si incearca sa cante alaturi de grup piese intrare in memoria fiecaruia gratie unor intamplari diverse. Discul acesta e mult mai melodic decat predecesorul lui, iar acest amanunt a putut fi constatat inca de la primul single, Love Will Set You Free, un posibil slagar din categoria rock de care cu siguranta nu ne vom mai aminti peste vreo trei – patru ani. Printre momentele reusite ale acestui disc se numara Steal Your Heart Away (mai ales gratie partilor subtile de armonica) si I Need You (Shine A Light), aceasta din urma avand parte de un cor impresionant. Exista aici si o balada care in umila mea parere merita sa fie ascultata pe repeat, Easier said than done, un adevarat motto al zilelor noastre. Desi are mici accente de Bon Jovi (la fel ca si Fare Thee Well), piesa reuseste sa ramana in cutiuta cu lucruri decente dar previzibile. Un alt lucru imbucurator este ca radacinile pieselor au accente mai puternice in lumea blues, iar chitarile suna destul de bine. Ca si minus, partea de keyboards ar putea fi mult mai pregnanta. Dar principalul minus ramane faptul ca cele 13 piese sunt la fel de previzibile ca si cotele apelor Dunarii.

Recomandari: Doar pentru aceia care macar odata in viata au fredonat la volum maxim Here I go again on my own/goin' down the only road I've ever known.