In cazul in care nu faceti parte din categoria oamenilor care „sapa” zilnic prin blogurile specializate pe new artists, exista mari sanse sa nu fi auzit niciodata de Soft Metals. Si asta pentru ca duo-ul asta din Portland n-a prea agitat multe ape, aflandu-se la un inceput de drum care i-a facut sa-si lanseze albumul de debut recent. Ceea ce se aude in cele zece melodii ale acestui debut promitator nu e nici metal, nici chillwave, nici dubstep si nici rock-ul ala made in U.S.A. E o combinatie subtila intre ritmurile synth – pop ale anilor 80, coloanele sonore care acompaniaza filmele science – fiction si un romantism mega – meserias. Vocile adesea de neinteles te teleporteaza intr-o lume in care asculti parca un audiobook dupa H.G. Wells iar din cand in cand discul asta pur si simplu emana o atmosfera de genul Blue Monday-ului celor de la New Order, gratie pattern-urilor de percutie.
O mai fi ceva la moda in afara de dubstep, la ora asta? Categoric, post – dubstep-ul. O mai fi en vogue si popcorn-ul exportat in cantitati industriale de romanasii nostri si incet – incet descoperi o paleta destul de larga care sunt trendy in anumite cercuri. Persoanele care au fost infectate cu microbul synthpop stiu ca printre chestiile care prind binisor de tot in ultimii ani se numara si revival-ul de 80s care a readus la suprafata o sumedenie de trupe de mult uitate dar si tone de creatii ale unor artisti care n-au prins acea perioada, dar se inghesuie sa remodeleze cu mijloace actuale tabloul acelor ani. Carevasazica daca te-ai infectat cu microbul Depeche Mode exista mari sanse sa reactionezi pe un anumit soi de compozitii. Si sa iti placa VNV Nation. Daca nu stii cu se mananca asta, Wikipedia te lamureste urgent: electro-industrial, trance, synthpop si electronic body music (EBM).
Pe buna dreptate, in prezentarea albumului Berlin 61 - 89 / Wall of Sound se spune clar ca acesta nu este o simpla compilatie, fiind mai degraba un fel de album - concept care puncteaza cat se poate de energic un capitol in istoria muzicii. Urechile avizate pot deslusi printre cele 30 de piese incluse o doza apasatoare de rock de avangarda si pop futuristic.
Incepand din 1961 Germania a fost taramul in care deodata totul era permis. Desi inca "ranita" societatea germana a dezvoltat o scena considerata „ciudata“ de unii cu o muzica adeseori cosmica iar alteori la limita dintre experiment si "suportabilitate". Efervescenta a continuat si-n anii 70 si 80, o buna parte a acestei miscari fiind considerata un raspuns "nemtesc" la sound-ul Nick Cave, Lou Reed, David Bowie sau Brian Eno. Pret de trei decenii, Berlinul si-a atras denumirea de capitala "unui altfel de rock", aducand in fata melomanilor de pretutindeni adevarate opere de arta.
Mi se pare ciudat ca acest album a aparut in Franta si nu in Germania. Cum ar fi ca o casa de discuri ungureasca sa scoata o selectie a celor mai bune melodii romanesti din anii 60?
Asa numitul krautrock german e prezent aici din plin cu o serie de nume mai importante sau nu. Amon Duul 2 este una din trupele de baza ale acestui curent, iar piesa lor A morning excuse este cat se poate de stranie. La capitolul mai putin cunoscuti se incadreaza Brainticket, o trupa formata in 1968. An in care dealtfel a luat nastere si poate cea mai influenta trupa din krautrock, Can, prezenta cu doua melodii pe ambele discuri. Electric Sandwich este un nume obscur, dar mixat de celebrul Dieter Dierks (Scorpions, Tangerine Dream).
Exista si o latura electronica a krautrock-ului. Cluster. Un proiect alcatuit din Dieter Moebius si Hans-Joachim Roedelius care cu piesa Hollywood face lumina in ceea ce la vremea respectiva era numit un prototip pentru muzica electronica. Daca numele de Edgar Froese este poate mai putin rasunator, ei bine el a cunoscut faima punand bazele Tangerine Dream. Piesa acestuia „A Dali - esque sleep“ exploreaza din plin efervescenta acelor ani punand accent pe latura experimentala.
Cand pronunti numele de Harmonia, ei bine, e deja un fel de "all - superstars". Cu Michael Rother din Neu!, Hans-Joachim Roedelius si Dieter Möbius din Cluster , un grup care mai tarziu l-a avut si pe Brian Eno in componenta. Mai avem aici de-a face si cu o trupa de rock progresiv in adevaratul sens al cuvantului, Jane. Dar si electronica anilor 80 personificata de cei de la Malaria. Care insa nu-s prezenti asa cum era de asteptat cu cel mai mare succes al lor, Kaltes, Klares Water, ci cu Your turn to run, una din cele mai misto piese ale selectiei.
Neu! este una din trupele formate de Klaus Dinger si Michael Rother dupa ce s-au despartit de Kraftwerk la inceputul anilor 70 si abordeaza un rock nebun pe alocuri.
Nu lipseste nici Nico, care a jucat si in La Dolce Vita-ul lui Fellini, dar a scos si o serie de piese "freaky". Si nici Nina Hagen, un alt nume care cu siguranta trezeste amintiri placute in randul acelora care sunt familiarizati cu muzica germana "mai underground". E cel putin curioasa includerea melodiilor Born in Xixas si Cosma Shiva, in detrimentul unor mai - cunoscute African Reggae, Lucky Number sau New York New York. Tot la capitolul prezent se numara si elvetienii de la The Young Gods, care pot fi descrisi mirific prin doua cuvintele: post - industrial.
Chiar daca discul numarul doi este dedicat partii de est a Berlinului, gasim aici o serie de nume care sunt incluse si pe primul. MDK si Cluster sunt mai in zona sytnh, piesa acestora din urma Caramel fiind cat se poate de minimalista. Die Tödliche Doris este un fel de Einturzende Neubauten. Kraan este o alta trupa obscura a krautrock-ului. Nici fanii D.A.F. n-au de ce sa fie foarte tristi. Desi trupa lor favorita nu si-a gasit locul in aceasta compilatie avem aici Liaisons Dangereuses (in care a activat Chrislo Haas din D.A.F.). Ca un facut, realizatorul acestei compilatii a sarit hitul acestora numit Los Niños del Parque optand pentru Dupont. Cand dai peste o piesa de 8 minute si 20 de secunde pe o compilatie de acest gen stii ca e de bine. E Can si Future Days . Se regasesc aici si Neu! si The Young Gods, dar si superba Telefon a celor de la Palais Schamburg.
Faust cu The Sad Skinhead incepe ca un reggae fals dar trece prin mai multe curente specifice ale anilor 80. Desi titlul ar putea sugera altceva Vamos Companeros nu e deloc o piesa latino. E din visteria celor de la Harmonia deci nu are cum sa fie asa ceva. E o descatusare a unor sunete oculte dibaci aranjate. Chiar cand credeam ca cei de la Die Krupps lipsesc motivat din aceasta compilatie a inceput si piesa Wahrer Arbeit Wahrer Lohn. Una din cele mai izbutite melodii de pe acest album Percutii metalice combinate cu sunete de synth-uri. Carcotasii pot sta linistiti, nu lipsesc nici Einsturzende Neubauten. Au si ei o singura piesa Yu - Gung care pe parcursul a sapte minute descrie exact sound-ul trupei.
Daca intentia acestei pagini de istorie din muzica a fost sa descrie doar zona krautrock, rezultatul este cat se poate de aplaudat. Numai ca fiind incluse si nume din NDW (Neue Deutche Welle), se prea poate ca de la apel sa lipseasca nume ca Andreas Dorau, Grauzone, Extrabrei, UKW, Kraftwerk si D.A.F. Asta doar cateva. Evident, pentru includerea tuturor celor care au avut ceva de zis in acei ani n-ar ajunge nici un box - set de 15 CD-uri. Evident ca oricine se inhama la "trierea" unor nume adauga produsului o doza de subiectivitate. Ceea ce nu poate fi negat insa este faptul ca Berlin 61 - 89 este un album care arunca o lumina interesanta asupra muzicii germane din acei ani.
Cei care n-au auzit de termeni ca si Krautrock sau Neue Deutche Welle n-au prea mari sanse pentru a iubi asa o demonstratie de exuberanta si experimentalism. Recomand insa cu caldura materialul celor care inca mai cred ca adevaratele comori sunt undeva ascunse. Desi in zilele noastre majoritatea produselor aflate la suprafata au culori vii, de multe ori adevarata stralucire se descopera doar in adancuri. Selectia cu muzichia Berlin-ului din vremurile de odinioara este susceptibila de a crea buna dispozitie doar pentru cei care considera muzica mai mult decat un simplu fundal sonor.
Popgefahr este un disc de nota zece nu numai pentru depesisti. Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.
Sunetele prezente pe acest album al germanilor care-si spun De/Vision combina filonul traditional al synthpop-ului datat undeva in anii 80 si efectele jucause ale erei digitale. Productia muzicala este memorabila, fiecare nota este mixata pana la limita perfectiunii, iar balansul dintre voci si synth este una de zile mari. Trupa care a pornit in formula de cvartet in 1988 si a devenit un duo din 2000 a realizat un disc de notza zece. Care are parte de o tensiune electrizanta inca de la primele acorduri si care oscileaza cat se poate de elegant intre sound-urile intunecate (dark) si cele pop.
mAndroids deschide albumul intr-un mod sarmant si provocator in acelasi timp. Melodia care pentru cateva secunde aduce nitel a Assemblage 23 insumeaza obiceiurile nesanatoase ale societatii de consum in care traim si concluzioneaza ca in zilele noastre suntem tentati sa cumparam orice nu ne este de folos („Everything we never needed soon we wish to buy“). Pe plan muzical, se observa cu ochiul liber faptul ca De/Vision s-a intors complet la radacinile electronice, lucru care sunt sigur ca va face o multime de oameni fericiti. Rage, primul single extras de pe album are toate sansele de a deveni un diamant in concertele live. Si asta pentru ca are un ritm absolut contagios si o constructie sonora care fara indoiala va smulge aprecierea fanilor. Time to be alive este un alt exemplu de maiestrie, cu un beat de club care n-are cum sa nu te urneasca din loc si cu o feerie de sunete de sintetizatoare bine aranjate. Personal gasesc aceasta piesa ca fiind momentul culminant al acestui Popgefahr, o piesa care pur si simplu merita sa fie inclusa in topul melodiilor „de suflet” din istoria synthpop-ului.
Nici atunci cand lucrurile se mai domolesc - la baladele Whats love all about? si Be a light to yourself – rezultatul nu este unul plictisitor. Cu toate ca….la acest capitol De/Vision nu este tocmai la inaltime. La momentele „asa si asa“ se inscriu Plastic Heart si Flash of Life. Ready to die seamana ca doua picaturi de apa cu Depeche Mode, iar unciul moment eminamente neinspirat este Twisted Story. Deh, ati mai vazut in ultima vreme un disc fara piese de umplutura? Din fericire De/Vision a pastrat si pentru final un moment deosebit. Until the end of the time este cea mai dark piesa de aici, care poate fi gustata din plin de fanii Xymox sau chiar Sisters of Mercy.
Daca n-ati aflat inca, va spun eu: synthpop-ul nu mai e un stil trendy. E drept, multe din trupele aflate pe val si-au extras din el cateva bucati si le-au slefuit cu alte influente ale zilelor noastre. DE/Vision nu fac absolut nici un compromis in aceasta directie, chiar daca folosesc din plin tehnica anilor noastri si ataca nemilos cu sound-uri curate. Desi Popgefahr inseamana Pericol Pop, nu va faceti probleme: oamenii au ramas pe baricade, ba chiar s-au intors la radacini pe care le exploreaza temeinic.
Avand in vedere puternicul revival al anilor 80 in zilele noastre, poate parea tentant sa asociem De/Vision in acest trend. Nu e nici pe departe asa, pentru simplul fapt ca ei n-au schimbat “barca” dupa ce e sau nu la moda. Sunt absolut sigur ca De/Vision ar putea sa compuna piese de radio cu nemiluita. Din fericire, dupa atatia ani arta a ramas pe primul loc si/n echipajul De/Vision. Iar rezultatul e un disc slefuit pana la cele mai mici detalii. Probabil, cel mai bun din cariera lor.
In cazul in care nu faceti parte din categoria oamenilor care „sapa” zilnic prin blogurile specializate pe new artists, exista mari sanse sa nu fi auzit niciodata de Soft Metals. Si asta pentru ca duo-ul asta din Portland n-a prea agitat multe ape, aflandu-se la un inceput de drum care i-a facut sa-si lanseze albumul de debut recent. Ceea ce se aude in cele zece melodii ale acestui debut promitator nu e nici metal, nici chillwave, nici dubstep si nici rock-ul ala made in U.S.A. E o combinatie subtila intre ritmurile synth – pop ale anilor 80, coloanele sonore care acompaniaza filmele science – fiction si un romantism mega – meserias. Vocile adesea de neinteles te teleporteaza intr-o lume in care asculti parca un audiobook dupa H.G. Wells iar din cand in cand discul asta pur si simplu emana o atmosfera de genul Blue Monday-ului celor de la New Order, gratie pattern-urilor de percutie. 
