Prins Thomas - The Album

Albumul lui Prins Thomas rivalizeaza cu venirea primaverii, constructiile sonore emanand o prospetime ametitoare. E ca si cum te-ai trata cu o portie sanatoasa de polen, gama de aminoacizi fiind in acest caz mirificele sunete inventate de barbosul Thomas Moen Hermansen. Pe ici pe colo o ureche atenta sesizeaza si influente de Can si Neu! Daca albumul realizat de Prins Thomas si Lindstrom in 2008 Where you go to I go too a avut un iz mai mult de Moroder si Vangelis de aceasta data muzica este condusa de chitari. Nu e disco, dar e sublim.
Pentru unii colectionari barbosi de discuri, Prins Thomas este vazut ca un Dumnezeu. Alaturi de conationalii lui norvegieni Lindstrom si Todd Terje el formeaza Sfanta Treime a curentului numit cosmic disco. Un termen folosit destul de aiurea, ca o “eticheta” menita a vinde mai bine un produs. Acest termen trendy a intrat in vocabularul oricarui “electronist” (amator de muzica electronica) din zilele noastre, chiar daca nimeni nu stie exact cu se mananca acesta. Nu e un secret ca acesta provine de undeva de la sfarsitul anilor 70 si inceputul anilor 80 cand a fost asociat cu muzica unor DJ ca Danielle Baldelli sau Beppe Lopa. In multe cazuri termenul de „cosmic“ a fost adaugat la orice reaparitie din anii 80 din Italia, ca un fel de sinonim la “italo – disco”. In general muzica cosmic disco are tempo – ul jos si sunete de synth care merg in “loop”-uri aproape permanente, care au darul de a naste note muzicale hipnotice.

Daca tot am elucidat in mica masura termenul, e timpul sa amintim ca desi are la activ „o caruta“ de remixuri si chiar albume realizate cu Lindstrom, The Album este discul de debut al lui Prins Thomas. Cu numai sapte piese si un timp total de 60 de minute, e clar pentru oricine ca nu e muzichie din categoria „bubble – gum“. Judecand dupa aparitiile sale anterioare albumul poate reprezenta o surpriza pentru cei care se asteapta la disco cosmic in stare pura. E mai degraba space – rock, o muzica dominata de un „vibe“ rusinos de pozitiv, o impreunare fericita a chitarilor fara distors cu sunetele analogice ale muzicii electronice. Poate parea un termen banal, dar e mai degraba easy listening decat cosmic disco. Daca am avea autostrazi, muzica lui Prins Thomas ar putea fi incadrata in “de condus”. O muzica menita sa te impregneze cu o liniste sufleteasca aparte.

Cele sapte melodii ale discului au din plin influentele cu care s-a pricopsit muzicianul in copilarie: The Cramps, The Clash, Ry Cooder sau John Martyn. Si multe altele, de la krautrock la deep house. Fie ca e vorba de Nattonsket (cea mai apropiata piesa de feeling-ul balearic), Sauerkraut ( care il are pe Lindstrom la clavinet) sau Wendy not Walter (un omagiu adus compozitorului Wendy Carlos), piesele emana o caldura aparte si au parte de o spontaneitate demna de remarcat. Personal gasesc cele noua minute ale piesei Slangenmusikk (muzica pentru serpi) ca fiind punctul culminant al albumului, dar fiecare secunda din acest disc are ceva aparte.  Fara voci (exceptand Nattonsket), improvizatie cu chitara si sintetizator analogic, asta e reteta de succes pentru norvegianul barbos

Muzica aceasta este prog – electronica , o imbinare fericita intre progressive – rock si muzica electronica. As putea spune ca norvegianul resusciteaza nume ca Tangerine Dream, Vangelis sau Jean Michel Jarre adaugandu-le ritmuri actuale si pastrand grandoarea SF a sunetelor. Adesea piesele capata o aura din aria progressive – rock, iar cele mai sarmante momente ale discului sunt acelea in care krautrock-ul se alinieaza perfect elementelor disco si sound-urilor de techno de la radacini.

Albumul lui Prins Thomas rivalizeaza cu venirea primaverii, constructiile sonore emanand o prospetime ametitoare. E ca si cum te-ai trata cu o portie sanatoasa de polen, gama de aminoacizi fiind in acest caz mirificele sunete inventate de barbosul Thomas Moen Hermansen. Pe ici pe colo o ureche atenta sesizeaza si influente de Can si Neu! Daca albumul realizat de Prins Thomas si Lindstrom in 2008 Where you go to i go too a avut un iz mai mult de Moroder si Vangelis de aceasta data muzica este condusa de chitari. Nu e disco, dar e sublim.

Pavement

Desi la vremea lor n-au avut succesul binemeritat, Pavement – ca si Velvet Underground de exemplu – au avut parte de o serie de muzicieni care le-au calcat pe urme si i-au citat mai apoi la capitolul influente. Cele 23 de piese alese pe spranceana constituie o ocazie excelenta de a face cunostinta cu una din cele mai interesante trupe ale rock-ului alternativ, discul fiind o auditie esentiala atat pentru acei care au prins sound-ul anilor 90 in rock, dar mai ales pentru armata de muzicieni nascuti in acea perioada si care se caznesc din rasputeri in zilele noastre sa scoata “altceva”.
Fiindca de-a lungul anilor eticheta de indie si alternative a fost aplicata unui numar impreionant de formatii, notiunea si-a pierdut demult din semnificatie. Pentru aceia care vor sa experimenteze din plin acest feeling, o recomandare cat se poate de fericita este albumul celor de la Pavement intitulat Quarantine, The Past. Dupa cum ii spune si numele e vorba de o compilatie cu piese alese pe spranceana din cariera de zece ani a trupei, aparuta exact la timp pentru a marca comeback-ul trupei. Care are loc printr-o coincidenta fasta taman la zece ani de la desfiintarea acesteia! Dincolo de istorie si cifre, e musai de retinut ca oamenii acestia au darul de a fi citati ca o trupa care a influentat o gramada de alte echipaje de acelasi fel in anii 90, chiar daca succesul lor comercial n-a fost remarcabil.


Dincolo de toate, trebuie sa notez din start ca este primul material retrospectiva al formatiei americane. Mai apoi, ca adesea oamenii astia au fost asemuiti ca fiind o copie a trupei britanice The Fall. La care se adauga “nebunia” unor experimente de genul celor incercate de Sonic Youth dar si de „moderatele“ sound-uri alternative ale unor trupe de genul Stone Temple Pilots. Pe langa piese mai cunoscute ca Gold Soundz, Cut Your Hair, Shady Lane, Trigger Cut, sau Summer Babe (Winter Version), se regasesc si cateva melodii extrase din E.P. –urile de inceput ale trupei. Atunci cand ai de-a face cu un best – of e greu de ales un moment culminant. Fiecare piesa are o magie aparte, reprezinta o piatra de hotar a evolutiei acelei trupe. In the mnouth a Desert sau Range life sunt piese destul de reprezentative, totusi, care amintesc pe ici colo de Smashing Pumpkins in vremurile lor bune. Iar pentru acei care asculta cu urechea ciulita cele 23 de piese si sesizeaza si similitudini cu trupe ca Dinosaur Jr. sau The Breeders, cu siguranta auditia este una de efect. Embassy Row suna – cel putin la chitari – de parca ar fi o piesa extrasa din repertoriul celor de la Television iar Cut your hair – cel mai mare slagar al trupei – e la fel de adorabil si astazi, fiind considerat dealtfel de revista NME drept una din cele mai influente hituri din zona indie din toate timpurile. 

Desi la vremea lor n-au avut succesul binemeritat, Pavement – ca si Velvet Underground de exemplu – au avut parte de o serie de muzicieni care le-au calcat pe urme si i-au citat mai apoi la capitolul influente. Cele 23 de piese alese pe spranceana constituie o ocazie excelenta de a face cunostinta cu una din cele mai interesante trupe ale rock-ului alternativ, discul fiind o auditie esentiala atat pentru acei care au prins sound-ul anilor 90 in rock, dar mai ales pentru armata de muzicieni nascuti in acea perioada si care se caznesc din rasputeri in zilele noastre sa scoata “altceva”.