A inviat epoca Modern Talking?Mark Medlock canta fara nici o emotie

In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil. Asa, e bun de neascultat....
Asteptari: Mark Medlock e un tanar nascut in 1978 in Frankfurt care a castigat unul din concursurile de teapa Pop Idol din Germania, iar muzichia lui poate fi incadrata in categoria bubble – gum (guma de mestecat), muzicianul aflandu-se sub aripa protectoare a lui Dieter Bohlen (Modern Talking).
Rezultat: Materialul cu numarul cinci din discografia germanului este unul cat se poate de plat, fara prea mari variatii de orice fel. E genul acela de muzica pe care poti sa-l asculti fara probleme in timp ce stai la coada sa-ti platesti darile si nu ramai cu absolut nimic dupa auditie. Practic, e un sir de constructii sonore uniforme ce au ca tema soarele, vara si iubirea.
Real Love ce deschide albumul si a fost editata ca si single introduce ascultatorul cat se poate de brutal in aceasta atmosfera de dolce far niente. Cat ai zice peste, track-ul numarul doi In my arms continua linia middle of the road iar Not Over e un fel de balada cu un refren dubios care spune Oh nooo/I miss you so-oooooh. Tortura sonora continua cu textul Cause im not over you/Pretty girl with the secret smile/I’m not over you“. Trebuie sa fiti de acord, e cat se poate de inteligent mesajul, nu? Si totusi exista si mesaje si mai si. Sa n-o uitam pe Inna cu al ei Hot si cu textul ei „Fly like you do it/Like you’re high/Like you do it/Like you fly/Like you do it/Lïke a women“.
In caz ca rezistati sa parcurgeti fara skip toate piesele discului veti remarca faptul ca baladele si piesele de genu E – Type sau Vengaboys curg una-ntruna fara oprire. Si textele demential de idioate la fel. Mark ne da si sfaturi cum sa ne imbogatim in If you wanna be rich. Vreti sa stiti secretu?  „If you wanna be happy in your life/Don’t Make a pretty woman to your wife/If you wanna be rich, nice and cool/Don’t play, don’t play a silly fool“.
Chiar daca exista si muzica mai proasta in pop – ul actual, albumul lui Mark Medlock nu reuseste sa provoace nici macar cea mai mica emotie. Exista probabilitatea ca pe vremea lui Haddaway si a lui Dr. Alban (asta ca sa nu amintesc de Modern Talking) acest disc sa fi fost ceva mai suportabil.
Recomandari: Doar in cazul in care va grabiti la o onomastica si buticul de la colt e in inventar. In orice alte conditiuni, albumul acesta insipid, incolor si inodor merita trimis la reciclat.

Antidot la slagarele de azi: Curry & Coco

A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. We are beauty emana o mireasma care itit aduce aminte de vremurile in care legea topurilor o faceau nume ca Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.

Asteptari: Nu e secret: francezii au reusit intotdeauna sa faca o muzica mai „altfel“. Fie ca a fost vorba de evergreen-uri, rock, pop sau dance, oamenii au ocolit cu abilitate cliseele prezente pe continent si au creat adevarate capodopere. Curry & Coco promite sa devina un alt nume care sa demonstreze aceasta teorema, albumul lor de debut We are beauty avand toate ingredientele unui disc care merita sa fie privit cu deosebita atentie.
Rezultat: A existat o perioada pe la sfarsitul anilor 70, cand punkerii si-au schimbat chitarile pe sintetizatoare si au inventat un nou stil disco care a fost considerat la vremea respectiva bastardul garage – rock-ului. Francezii Thomas Pliem si Sylvain Przybylski readuc in atentie perioada respectiva printr-un disc cu un sound salbatic si cu mult vino-ncoa. Daca e sa dam crezare faptului ca fiecare disc lasa in urma sa un „parfum” stilistic, dupa auditia acestui We are beauty mirosul care iti ramane intiparit este unul care readuce in memorie vremurile in care Devo, The Human League, Cabaret Voltaire, Gang of Four, Joy Division sau  compozitiile lui Giorgio Moroder erau nu numai en – vogue, dar si bine realizate. Va mai amintiti vremurile in care si in muzica pop existau influente asa – numite underground, in care compozitiile nu erau toate pe acelasi calapod, cand exista autenticitate? Oricare ar fi raspunsul, cei de la Curry & Coco reusesc sa fie originali.
Prima piesa a discului Who’s Next aseaza lucrurile intr-o matca bine definita, fiind un hit contagios. Lucrurile merg in directia buna si prin Top of the pop, o melodie care cu siguranta ar merita sa ajunga in fruntea clasamentelor iar Boys from the North e o tema instrumentala care este scoasa parca dintr-un serial de genul Starsky & Hutch. N-am inteles de ce single-ul Sex is fashion – adorabil dealtfel – e in doua variante. Daca cea originala pastreaza din plin strigatul de lupta din vremea punk-ului, remixul realizat de Auto anihileaza cat se poate de pregnant sentimentul, indulcind piesa pentru ringurile de dans. O alta mostra de originalitate rasare odata cu Dancing like a monkey, o piesa care dupa cum ii zice si numele te face sa dansezi de unul singur. Deosebit de percutanta este si Yummy Mummy, care incepe de parca ar fi D.A.F. dar devine cat se poate de pop pe parcurs, fiind un alt punct de atractie al albumului. Meteors aluncea nitel spre italo – disco iar la Ultrasonic nu ai cum sa nu-ti aduci aminte de Yazoo, cel putin din perspectiva intermezzo-urilor facute de clapa care suna cat se poate de vintage.
Daca e sa ne luam dupa influentele declarate ale celor doi francezi acestea ar fi intr-o ordine absolut aleatorie Blondie, AC/DC, LCD Soundsystem, Beethoven si Giorgio Moroder. Categoric, am putea aduga la acestea alte sase pagini, dar totul ar fi in zadar. Fiindca oamenii acestia suna cand punk, cand dance, cand agresiv, cand linistit. De toate pentru toti, dar in doze cat se poate de echilibrate. We are beauty suna cam cum ar fi trebuit s-o faca noul disc LCD Soundsystem. Se vede de la o posta faptul ca oamenii au o abordare absolut originala a compozitiei si instrumentatiei. Carcotasii ar putea adauga intr-un stil old – school. Perfect adevarat, dar cu ce schimba aceasta constatare datele problemei? Jean Daniel Beauvallet, criticul muzical al revistei franceze Les Inrockuptibles a descris muzica celor doi ca fiind „ca si cum Kratfwerk si Jackson 5 ar face sex in gimnaziu“. Fiecare piesa din acest album e un potential hit si totodata un antidot la slagarele pop care au invadat clasamentele zilelor noastre.
Recomandari: Poate fi o auditie mai mult decat incantatoare pentru acei oameni a caror urechi nu trepideaza la muzica de duzina difuzata de Europa/Kiss/Zu si care stiu sa aprecieze abordari oarecum neconventionale pentru vremurile noastre, dar care devin adorabile pentru toata lumea. Care stie sa discearna, evident.

Nota zece pentru o trupa din Moscova, Tesla Boy!

Muzica pop fabricata in Moscova! E greu de precizat exact care este formula castigatoare in cazul celor trei muzicieni rusi care au pus la cale unul din cele mai interesante albume ale anului in materie de synth – pop sau new wave , daca vreti. Sa fie faptul ca oamenii acestia vin dintr-o tara unde industria muzicala functioneaza dupa reguli mai altfel decat la vest? Cert este ca albumul deseneaza un curcubeu mirific de muzica electronica, cu influente si culori greu de identificat, dar care alcatuiesc un intreg superb.

Asteptari: E muzica cantata in engleza, iar numele nu tradeaza originea. Si totusi, Tesla Boy are ca si cartier general taman Moscova. Muzica pop si Rusia? Poate unii conecteaza: Alla Pugachova, Autograph, Gorki Park, Boris Grebenshchikov , Bi-2 sau…T.A.T.U. Anton Sevidov (voce), Dima Midborn si Boris Lifshits e un nume nou iar Modern Thrills e albumul lor de debut.  Conform myspace-ului abordeaza electro / pop / new wave. Tot de acolo putem afla ca baietii sunt foarte extaziati vizavi de prima lor aparitie la un festival de proportii, care va avea loc la Exit-ul din Novi Sad pe aceeasi scena pe care vor canta si timisorenii de la Romantic Jurgen.
Rezultat: Spre deosebire de pleiada de artisti care amesteca synth- pop – ul anilor 80 cu elementele moderne (gen Goldfrapp sau Cut Copy) trio-ul rusesc Tesla Boy pastreaza lucrurile curate. Sound-ul e nealterat, un fel de hibrid intre Depeche Mode, Erasure si Pet Shop Boys, dar care respira pe cont propiu, fara a-ti da senzatia ca e „old”.  O alta deosebire majora este ca baietii astia vin parca de nicaieri: nu sunt slefuiti pentru a suna „asa cum trebuie” in vremurile noastre, nu sunt branduiti, nu merg pe ceea ce e en – vogue. Felul in care isi exprima trairile artistice este unul cat se poate de original, chiar daca pe fruntea lor este scris cu carioca: 80s.
Atunci cand asculti primele secunde ale piesei care deschide albumul, Electric Lady, ai senzatia ca ceva nu e in ordine. Nu, nu e defel Camouflage, XTC si nici chiar New Order. E o trupa ruseasca care canta in 2010! Iar piesa este atat de electrizanta incat merita cel putin o dubla ascultare, pentru a fi siguri ca n-ai pierdut nici o nota din aceasta splendoare sonora. Se prea poate ca cei care au ascultat vreodata Boytronic sa recunoasca parti din percutia acestei piese, dar aceast fapt nu atenueaza cu nimic din frumusetea acesteia. Synthetic Prince porneste in maniera compozitiilor realizate de Giorgio Moroder, peste care mai apoi parca e presarat Kano (I need love) iar vocea te trimite in epoca David Bowie. Rebecca si Synchronising iti aduc aminte de epoca de aur a celor de la Orchestral Manouvres in the Dark. Unicul minus e Minsk2, o piesa care are un crescendo de mai bine de un minut in care nu prea ai idee ce se intampla, dar incetisor isi da seama fiind un „laserdance” care spre final are si cateva ingrediente vocale, care insa nu se incadreaza in categoria celor inspirate. O perla in adevaratul sens al cuvantului este Fire, care daca e sa aducem in discutie scena actuala ar putea semana cu ritmul celor de la Cromeo. Make believe ballroom schimba complet registrul spre Energy 52, fiind o melodie care si-ar gasi lejer locul pe una din compilatiile chill out din seria Ibiza. Iar in Speed of Light, pe langa armoniile gen A-Ha, rusii pluseaza cu un amestec de nou si vechi cat se poate de aparte.
E greu de precizat exact care este formula castigatoare in cazul celor trei muzicieni rusi care au pus la cale unul din cele mai interesante albume ale anului in materie de synth – pop sau new wave , daca vreti. Sa fie faptul ca oamenii acestia vin dintr-o tara unde industria muzicala functioneaza dupa reguli mai altfel decat la vest? Cert este ca albumul deseneaza un curcubeu mirific de muzica electronica, cu influente si culori greu de identificat, dar care alcatuiesc un intreg superb.
Recomandari: Pentru cei care au fost fani ai Depeche Mode-ului din anii  80 iar nume ca O.M.D., Gary Numan, , Sparks, Japan, Camouflage, Human League sau Soft Cell suna bine. Intr-o lume dominata de Inna si Justin Bieber, muzica aceasta este una iesita din comun, desi cu mana pe inima pot certifica ca Tesla Boy produce un pop aproape de perfectiune. Oricum, de nota zece. Sau cum spunea un cronicar muzical, Tesla Boy e cel mai bun lucru care vine din Rusia in afara de vodka….

The Black Keys - Brothers

Brothers e un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat. Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.
Asteptari: Dan Auerbach si Pat Carney ne servesc materialul discografic cu numarul sase din cariera, care poarta numele de Brothers. Categoric, nu sunt frati, dar intreg sound-ul este unul care suna familiar si totusi nu are darul de a plictisi. Defel. Daca e a punem o eticheta acestei muzici, aceasta ar fi ceva de genul alt – blues – rock.

Rezultat: Fiindca blues – rock suna destul de “trecut”, oamenii acestia i-au adaugat genului o sumedenie de influente. Bine alese. Chiar din debutul discului, de la piesa Everlasting Light e clar pentru toata lumea ca muzicienii acestia au ceva aparte. E o alegere cat se poate de fericita includerea acesteia chiar la start, dovedinsu-se a fi lozul castigator. Asta pentru ca din primele acorduri sesizezi ca e “altceva” decat blues – rock- ul pe care il stii iar vocea falsetto a lui Dan e si ea la-naltime. Se prea poate ca piesa sa fie aparent o corcitura intre T Rex si The Beatles, dar ingredientele noi adaugate isi fac treaba cat se poate de bine.  Mai apoi, la Howling for you nu are cum sa nu ti se nazare niscaiva asemenari cu White Stripes. Prestatia de exceptie a lui Dan este una care iti ridica parul de pe brate, iar vocea care vine parca dintr-o pestera da un feeling aparte intregului concept. Sinister Kid are un iz pregnant de gospel – funk si un text cat se poate de izbutit: „I got a tortured mind, and my blade is sharp, a bad combination in the dark“. Piesa Tighten Up suna cu totul iesit din comun facandu-se simtita prezenta producatorului Gnarls Barkley. Ei, si era sa uit, are un refren usor fluierat dar nu aluneca defel spre pop. Cover-ul dupa Never give you up (de Jerry Butler) are pentru cateva momente atmosfera Led Zeppelin, I am not the one indreapta ascultatorul catre Jimi Hendrix, These days catre Fleetwood Mac iar Black Mud spre Creedance Clearwater Revival. Toate acestea bineinteles stropite din belsug cu armonii imprumutate din prezent.

E un disc plin de detalii intrigante si cat se poate de inventiv. Oamenii acestia reusesc sa aduca la aceeasi masa prezentul si trecutul, iar combinatia care reiese de aici face ca farmecul lor sa fie unul de neegalat.

Recomandari: Doar pentru cei cu apasari spre blues – rock si mai cu seama pentru aceia care nu sunt cramponati doar in trecut. Nu rupe bariere dar e un disc decent spre bun, care merita ascultat de oricine are vreo legatura cu rock-ul.

James Last, 70 de track-uri la 80 de ani

Aceasta colectie de hituri este una care se adreseaza tuturor raselor umane, indiferent de orientare politica cu varsta intre 5 si 100 de ani. Poate fi o delectare superba pentru tineri, un mic remember pentru parinti si o adevarata comoara pentru bunici. Cine nu a auzit de James Last, probabil ca nici nu o s-o faca de acum incolo. E un material care merita sa ajunga in casele tuturor, fiind nu numai o „carte de istorie” in lumea muzicii ci si o mostra de bun gust pentru oricine se apuca sa reinterpreteze cover-uri. Domnul Last e maestrul acestora si sunt putine sanse ca in urmatorii 100 de ani performantele sale in acest domeniu sa fie egalate.

Asteptari: I se spune si Hansi. Dar toata lumea il stie de James Last. Un muzician german nascut in 1929 care si-a inceput cariera in 1946 in Radio Bremen Dance Orchestra. Tineti-va bine: domnul Last se spune ca a inregistrat peste 190 de discuri de-a lungul timpului, care conform statisticilor s-au vandut in peste 100 de milioane de exemplare.

Rezultat: Eighty not out e un disc care celebreaza extraordinara cariera a muzicianului nascut sub numele de Hans Last. Acest material cuprinde nu mai putin de 3 CD-uri pe care se regasesc 70 de track-uri, care mai de care mai clasice, care beneficieaza de aranjamentul celebrului german. Si cand spun clasice, nu ma refer doar la cele din domeniul pop, caci discul cu numarul doi din aceasta colectie are piese ca Nunta lui Figaro, Eine kleine Nachtmusik.-ul lui Beethoven sau Madame Butterfly: sau Cantecul trist (Chanson triste) al lui Henri Duparc.

Evident, marea majoritate a pieselor sunt izvorate totusi din filonul „pop”, desi multe dintre acestea sunt din perioade in care acest termen n-a fost inca inventat. Fiecare va gasi ceva pe plac, fiindca selectia cuprinde piese de genul Song song blue (Neil Diamond), Knock Three Times (Tony Orlando si Down) dar si superba Close to you, aceasta din urma o melodie compusa de Burt Barach si Hal David, intepretata pentru prima oara de Richard Chamberlain, dar care a devenit hit in interpretarea celor de la The Carpenters in 1970.
Descoperirea unor piese de mult uitate confera un farmec deosebit acestei mostre de easy listening. Pentru cei care au fost prins vreodata Middle of the Road, aici se poate asculta o varianta inedita a piesei lor Soley Soley, absolut geniala. Absolut remarcabile sunt si micile medley-uri de cate doua- trei melodii grupate, printre ele numarandu-se You are the sunshine of my love/Never can say goodbye (aceasta din urma cantata de Jackson 5 si mai apoi de Gloria Gaynour sau Communards, ca sa amintesc doar cativa) sau Rock Around The Clock / See You Later Alligator / Hound Dog. Periplul pieselor evergreen continua cu La Bamba si chiar si Hey Baby, care suna de cel putin o mie de ori mai bine decat varianta nefericita a lui DJ Otzi la aceasta piesa, de exemplu. Printre diamantele acestei colectii superbe s numara si una din cele mai cunoscute piese evreiesti din intreaga lume, Hava Nagila (cintata de Dylan, Aznavour, Sinatra). Avem insa si mostre de disco: Yes Sir I can boogie sau Love is in the air.

Dar si piese putin cunoscute ca Orange Blossom Special (1938), Granada (1932) sau American Patrol (1885). Cea mai „noua” preluare de aici e My Heart will go on, iar alte piese demne de ascultat cu urechile ciulite sunt Spanish Eyes a lui Al Martino, (crooner-ul care a cunoscut consacrarea si datorita rolului sau din filmul Nasul), Blue Tango, In the mood sau Arrivederci Roma. Chiar daca multa lume are impresia ca The Lonely Shepherd e o piesa compusa de James Last, ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Piesa are autor necunoscut si a fost inregistrata de James Last alaturi de Ghorghe Zamfir. Desi a vandut atatea albume, James Last a avut doar doua hituri majore proprii de-a lungul timpului. Unul din ele, Biscaya e inclus pe aceasta culegere. Lipseste insa celalalt: melodia The Seduction, din filmul  American Gigolo.
Cine nu a auzit de James Last, probabil ca nici nu o s-o faca de acum incolo. Aceasta colectie este una care merita sa ajunga in casele tuturor, fiind nu numai o „carte de istorie” in lumea muzicii ci si o mostra de bun gust pentru oricine se apuca sa reinterpreteze cover-uri. Domnul Last e maestrul cover-urilor si sunt putine sanse ca in urmatorii 100 de ani performantele sale in acest domeniu sa fie egalate.

Recomandari: Aceasta colectie de hituri este una care se adreseaza tuturor raselor umane, indiferent de orientare politica cu varsta intre 5 si 100 de ani. Poate fi o delectare superba pentru tineri, un mic remember pentru parinti si o adevarata comoara pentru bunici.