Un saman al viorii: Nigel Kennedy

Nigel Kennedy e un adevarat saman al viorii, un tip care cu muzica lui ofera veriga lipsa dintre Johan Sebastian Bach, Duke Ellington si Jimi Hendrix. Muzica lui este traita, nu doar cantata iar acest fapt emana si din Shhh!, un disc – conform asteptarilor – situat undeva la mijlocul dintre jazz si clasica. Albumul poate fi un test pentru melomanii „seriosi“, fiindca improvizatiile din piese pot pune la grea incercare nivelul de „acceptabilitate” al altor stiluri.
Asteptari: Provenind dintr-o familie “axata” pe muzica clasica, Nigel Kennedy a reusit sa vanda peste 2 milioane de discuri din The Four Seasons al lui Vivaldi, inregstrat in 1989, album care a ramas timp de un an pe prima pozitie a clasamentului britanic de muzica clasica.Acum 11 ani a facut un album dupa compozitiile lui Hendrix, iar din 2005 de cand a scos primul disc la casa de discuri Blue Note s-a concentrat mai mult asupra jazz-ului.
Rezultat: Nigel Kennedy e un adevarat saman al viorii, un tip care cu muzica lui ofera veriga lipsa dintre Johan Sebastian Bach, Duke Ellington si Jimi Hendrix. Muzica lui este traita, nu doar cantata iar acest fapt emana si din Shhh!, un disc – conform asteptarilor – situat undeva la mijlocul dintre jazz si clasica. Albumul poate fi un test pentru melomanii „seriosi“, fiindca improvizatiile din piese pot pune la grea incercare nivelul de „acceptabilitate” al altor stiluri.
Ghiveciul cel mai proeminent este in piesa Oy, unde jazz-ul este imbibat in portiuni cat se poate de egale cu muzica clasica, dar nu lipseste nici rock-ul. Acela din epoca Hendrix. Unul din cele mai reusite momente ale discului este aparitia lui Boy George in cadrul piesei River Man (un cover dupa Nick Drake). Pentru cei care nu l-au ascultat niciodata pe Nigel Kennedy, acest disc poate declansa doua reactii: fie intri fara nici o retinere in lumea imprevizibila a improvizatiilor lui si ramai cucerit, fie realizezi ca nu inghiti asemenea constructii. E genul acela de muzica ce provoaca reactie imediata si intr-un mod interesant nu se adreseaza doar amatorilor de jazz sau clasica. Fiindca omul acesta reuseste sa jongleze abil printre stiluri. Cele sapte piese incluse pe acest album sunt compozitii proprii ale lui Nigel (cu exceptia cover-ului River Man). 4th Glass este o alta melodie care reuseste sa fie la inaltime, fiind parca compusa pentru coloana sonora a unui film de aventuri britanic.
Exista posibilitatea ca amatorii de jazz sa nu gaseasca acest disc unul foarte inspirat. La fel si cei care iubesc muzica rock si poate cei indragostiti de clasica. Ceea ce nu inseamna nici pe departe ca acest disc este unul de ocolit. Categoric, sarmul lui Nigel Kennedy este mult mai interesant atunci cand este exprimat in concert, dar Shhh!  are si el momente  de maiestrie, care asteapta sa fie descoperite.
Recomandari: Pentru cei fara prejudecati care aprecieaza asa cum se cuvine stilurile asa – zis intelectuale ale muzicii….

Blues de clasa cu Steve Miller Band

Primul album de studio dupa 17 ani de pauza al celor de la The Steve Miller Band nu contine hituri de genul Abra-abra-cadabra /I want to reach out and grab ya. Cele zece piese de aici sunt cover-uri dupa piese care i-au influentat tineretea solistului trupei. Dincolo de posibila dezamagire ca nu avem compozitii noi, Bingo! este un disc care curge "snur" fiind un adevarat party - killer pentru un gratar cu motoare sau pentru o seara de blues de la mama lui de acasa.
Asteptari: A fost o vreme in care melodiile Fly Like An Eagle, The Joker sau Take The Money And Run se difuzau la posturile de radio cel putin ca Inna, Play and Win si Smiley la un loc. Chiar daca piesele acestea sunt in heavy – rotation la posturile de radio care difuzeaza clasic – rock se prea poate ca multi sa nu stie ca au trecut 17 ani de cand Steve Miller Band n-a mai scos nimic nou. Ei bine, situatia s-a schimbat cu Bingo! primul material discografic dupa Wide River, aparut in 1993.
Rezultat: Albumul „curge” cat se poate de bine, fiind fara indoiala un adevarat „party – killer” pentru un gratar cu motoare, de exemplu. Din pacate, cei care se asteptau la piese de genul Abra-abra-cadabra
I want to reach out and grab ya vor fi dezamagiti sa afle ca absolut toate cele zece piese de aici sunt cover-uri. Nimic de zis, interpretarea este una cat se poate de „fara cusur”, dar parca dupa atata „tacere” parca am fi meritat niste compozitii noi. Pare-se ca Steve Miller a compus multe melodii noi in ultima vreme, dar va mai trebui sa asteptam ceva timp pentru ca acestea sa apara pe piata.
Revenind la Bingo! Avem parte de piese din repertoriul unor Howlin’ Wolf B.B. King, Lowell Fulson, Jimmy Reed, sau Jimmie Vaughan. Blues de cea mai buna calitate cu piese uitate dar absolut geniale, cum ar fi Ooh Poo Pah Doo a lui Jessie Hill sau superba interpretare a celebrei All your love semnata Otis Rush. Avand in vedere ca Steve Miller implineste acusica 70 de ani e clar pentru toata lumea ca acest disc este unul care poate servi ca inspiratie pentru rockerii mai tineri, mai exact un manual de cum ar trebui „executate” cover-urile pentru ca sa sune bine si-n ziua de azi.
Recomandari: Pentru aceia care vor sa intre in posesia unui album de cover-uri destinat unei seri pline de old – style blues.

Plictiseala cu chitara: Jack Johnson

Discul asta are un efect naucitor, de parca ai asculta doua albume ale lui Gabriel Cotabita unul dupa altul. Dincolo de toate, principala hiba a acestui album este aceea ca aproape toate piesele sunt cat se poate de predictibile. Da, categoric nu m-as fi asteptat de la un ecologist din Hawaii sa cante death metal. Mai degraba space disco. Dar ceea ce iese de aici e o ruda a rock-ului. Rock naiv care poate pentru unii poate fi sinonim cu notiunea de „happy music”. S-ar putea ca cei care il indragesc pe Jack Johnson sa asocieze muzica lui cu exotica tara din care provine. Si in consecinta, in minutele pieselor sa se viseze intr-o excursie acolo. Pentru mine unica excursie a acestui disc a fost una in tinuturile plictiselii strasnice....
Asteptari: Jack Johnson este fiul unui surfer cunoscut, care si-a inceput cariera sportiva la cinci ani si si-a terminat-o la 17, in urma unui accident. De atunci a reusit sa vanda aproximativ opt milioane de discuri, To the sea fiind cel de-al 5-lea album al muzicianului stabilit in Hawai.
Rezultat: Trist, discul asta are un efect naucitor, de parca ai asculta doua albume ale lui Gabriel Cotabita unul dupa altul. Aparent, influentele domnului cu chitara sunt undeva intre Bob Dylan, Jimi Hendrix, Radiohead, Otis Redding, Bob Marley si Neil Young. Asa spune el, dar realitatea e alta. Pe alocuri e The Beatles in altele orice disc de folk obscur din anii 60. Nu e nimic rau in The Beatles, dar sa vii cu asa ceva in 2010, doar in Hawai se poate. Sau mai stii, poate si-n Romania….
Materialul discografic To the sea poate fi inclus in zona aceea de rock acustic plictisitor, care a mai fosat cantat de mii de ori in trecut. Perimat, mai pe sleau. Un fel de adult contemporary care te adoarme instantaneu. Majoritatea melodiilor suna la fel iar instrumentatia folosita e minimala. Nu aceea din zona D.A.F. sau EBM, totusi. Un exemplu elocvent e At or with me. Plina de „oh oh oh”-uri de pe vremea bunicii, piesa are cateva secunde in care promite ceva. Din nefericire superba muzicuta blues este plasata undeva la sfarsitul acesteia…Un alt exemplu de piesa compusa parca la norma pentru a realiza un anumit numar de melodii ale discului este Only the Ocean, „inventata” probabil sub un palmier cu chitara intr-o mana si un cockteil in alta. Single-ul You and your heart defineste perfect termenul de lalaiala hawaiana care i se poate aplica acestui album.
Dincolo de toate, principala hiba a acestui album este aceea ca aproape toate piesele sunt cat se poate de predictibile. Da, categoric nu m-as fi asteptat de la un ecologist din Hawai sa cante death metal. Mai degraba space disco. Dar ceea ce iese de aici e o ruda a rock-ului. Rock naiv care poate pentru unii poate fi sinonim cu notiunea de „happy music”. Daca va incalzeste cu ceva, am sa amintesc ca la fel ca si precedentele si acest disc a fost inregistrat in doua studiouri „complet verzi” (care folosesc curent electric obtinut doar prin metode ecologice). S-ar putea ca cei care il indragesc pe Jack Johnson sa asocieze muzica lui cu exotica tara. Si in consecinta, in minutele pieselor sa se viseze intr-o excursie acolo. Pentru mine unica excursie a acestui disc a fost una in tinuturile plictiselii strasnice….
Recomandari: Pentru visatorii incorigibili si cei curiosi de o excursie in Hawaii la pretul unui CD.

Fratii chimici sunt pe cai mari: Further

Discul acesta nu e ceva la care te asteptai. Nu e nici unul care sa te dea pe spate dar nici din categria de evitat. Spre deosebire de vremurile in care fratii chimici puneau accent pe partile vocale, aici putinele voci din cele opt piese sunt folosite mai mult pentru a sublinia anumite pasaje instrumentale. Cei care se asteapta sa gaseasca vreun hit de genul Galvanize sau Hey boy, Hey Girl vor ramane cu buzele umflate: nici una din piese nu are „statut” de posibil slagar.
Asteptari: Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand imi permit sa-I declar pe cei de la Chemical Brothers drept pionierii muzicii electronice moderne. Cel putin din anii 90 incoace.  Tom Rowlands si Ed Simons au dat lovitura cu Exit Planet Dust care s-a vandut in un milion de exemplare iar Further este al 7-lea album al lor, care vine dupa trei ani de la We are the night.
Rezultat: Discul acesta nu e ceva la care te asteptai. Nu e nici unul care sa te dea pe spate dar nici din categria de evitat. Spre deosebire de vremurile in care fratii chimici puneau accent pe partile vocale, aici putinele voci din cele opt piese sunt folosite mai mult pentru a sublinia anumite pasaje instrumentale. Cei care se asteapta sa gaseasca vreun hit de genul Galvanize sau Hey boy, Hey Girl vor ramane cu buzele umflate: nici una din piese nu are „statut” de posibil slagar.
Piesa de deschidere Snow este una cat se poate de psihadelica, fara parte de percutie cu o chitara undeva in fundal care la un moment dat este in deplina rezonanta cu synth-urile folosite. Chiar dupa aceasta deschidere destul de ciudata, care prevesteste latura experimentala a acestui disc, intra in ecuatie una din piesele cele mai ciudate de aici: Escape Velocity. Cele 12 minute ale piesei sunt extraordinar de bine structurate: exista aici momente in care ascultatorul este plimbat cand in niste crescendo-uri care anunta o posibila explozie dar si bucatele de o acalmie care reusesc sa sporeasca si mai intens caracterul dinamic al constructiei sonore. Another world indeparteaza pentru putin timp perceptia de „experimental” a discului fiind undeva in zona „spre dans” dar Dissolve reuseste sa cocheteze din nou cu sound-urile nu atat de prietenoase ale muzicii destinate ringurilor de dans. Unica piesa care aminteste intrucatva de beat-urile criminale de genul Do it again este melodia Horse Power. Single-ul de promovare Swoon are apanajul celei mai percutante piese de pe acest material al celor de la Chemical Brothers. Doar ca in lipsa unei voci proeminente si a unui refren usurel, piesa n-a reusit sa aibe prea mare impact comercial. O ucigatoare combinatie intre kraut rock si elemente electronice izvoresc din K+D+B, iar finalul Wonders of the deep nu este nici pe departe asa cum m-as fi asteptat.
Further poate oferi surprize de tot felul, si din acelea „mai putin placute”. Si totusi merita a fi ascultat cap – coada, macar in virtutea vremurilor bune, cand oamenii astia chiar rupeau tot. Nu e cazul cu Further, dar nu e un disc de ocolit.
Recomandari: Pentru minimalisti zilelor noastre care vor sa descopere ca exista si muzica electronica facuta „cu cap”. Chiar si pentru vechii fani, cu precizarea ca e undeva in plutonul de mijloc al discografiei fratilor chimici.

Doar pentru amatorii de gothic rock: Alien Sex Fiend

Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat. Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Asteptari: Cunoscuti pentru sound-ul lor psychobilly, dark electronic, industrial cu sample-uri grele si voci maniace, Alien Sex Fiend si-au creat un nume aparte in scena gothic – rock- ului. Albumul Death Trip vine dupa sase ani de pauza, timp in care amatorii de asemenea muzici pare-se ca s-au imputinat.
Rezultat: Daca faceti parte din felia aceea care iubeste muzica facila, e clar ca discul acesta este de evitat din start. Constructiile greoie si maniera de exprimare impinsa adesea la stadiul de experiment confera discului un statut de “pour le connaisseurs”.
Prima piesa a Death Trip – ului a fost construita parca pentru a servi ca si coloana sonora a inceputului unui film horror. Iar atunci cand in ecuatie intra si vocile – in piesa Land of the living dead – e clar pentru toata lumea ca cei care au probleme cu inima sau asculta adesea Celine Dion n-au nici o sansa de a descoperi ceva inteligibil aici. Se prea poate de altfel ca muzica realizata de cuplul Nik si Christine Wade sa nu aibe pretentia de a oferi o alternativa. Ci doar de a sublinia ca modalitatile de exprimare in muzica pot fi extrem de diverse. Practic e o excursie in lumea sunetelor analogice cat se poate de infricosatoare. Desi are acelasi titlu cu hitul celor de la Eruption, piesa One way ticket n-ar putea fi difuzata cu siguranta la nici un post de radio comercial din Romania. Melodia aminteste de piesele mai vechi ale trupei si va fi cu siguranta una pe placul fanilor vechi. The Hills have eyes este o incantatie repetitiva menita sa te hipnotizeze sonor, chiar daca pe plan instrumental nu prea se intampla mare lucru. Dupa ce am aflat ca dealurile au ochi, atmosfera devine cat se poate de agresiva in BBFC o piesa punk cum rar se mai canta in anul 2010. Pentru Intensify the Treatment muzicienii au pregtit un apogeu sonor. Intreaga melodie are niste sample-uri pur si simplu electrocutante, care nu am cum sa nu provoace o reactie. E genul acela de piesa care te face sa iti iesi din minti. Intr-un mod pozitiv sau negativ, asta depinde daca ai sau nu afinitati cu gothic – rock – ul. Dance of the dead impinge discul spre zona celor de la Sonic Youth, percutia absolut iesita din comun avand un rol hiptonic. Dintr-un asa un album ar fi fost culmea sa lipseasca tema Voodoo. Nu e Vodoo People a celor de la Chemical Brothers dar este cu siguranta cea mai dansanta piesa din acest disc, cu niste synth-uri si efecte de groaza. Va vine sa credeti sau nu dar una din piese incepe cu un sunet de sitar. Da, instrumentul acela indian folosit en – gros in muzica psihadelica. Piesa cu pricina, Beyond a Psychic Evil e misto mai mult gratie titlului iar finalul Oops wrong planet este si el cat se poate de incendiar.
Recomandari: Doar pentru cei care au auzit vreodata de nume de genu The Birthday Party, The Sisters of Mercy, Killing Joke,  Xmal Deutschland sau The Sisters of Mercy. Putin probabil ca cei care nu sunt fani ai goth – rock – ului sa gaseasca ceva interesant aici.