Ace of Base - The Golden Ratio

Nu stiu daca oamenii acestia s-au reformat din cauza faptului ca recent Lady Gaga si Kate Perry au declarat ca s-au inspirat foarte mult din piesele de aur ale suedezilor. Dar, fara indoiala, e un lucru bun sa ai asemenea referinte. The Golden Ratio e un disc care poate fi lejer introdus in categoria tragicomic. Orice om cu capul pe umeri si urechile la locul lor nu are cum sa nu fie ravasit de un deja – vu care razbate din cele 13 piese. Spre deosebire de alte genuri, unde influentele pot fi adesea benefice, in muzica bubblegum conotatiile din trecut nu au acelasi efect. E putintel deplasat sa crezi ca Aqua ar putea scoate un Barbie Girl No.2 sau Edelweiss sa revina pe scena. Dar unde e comicul situatiei? Lasand la o parte amintirile (ne)placute,  Ace Of Base pare sa le dea clasa multor nume care activeaza in aceasta bransa in zilele noastre. Da, textele sunt la fel de puerile si azi ca si in anii 90. Compozitiile sunt la fel de insipide in ambele perioade insa muzica pop a anilor 90 era mai putin proasta decat cea fabricata in zilele noastre. E nuda veritas!

Asteptari: Retro e un termen care in ultima vreme capata conotatii tot mai complexe. Trupa suedeza Ace of Base a hotarat si ea ca e momentul pentru niste melodii noi si asa s-a nascut dupa sapte ani de pauza acest The Golden Ratio. Ce mai conteaza ca surorile Berggren (cele doua voci) au fost inlocuite cu “prospaturi”? The Golden Ratio este al 5-lea album al formatiei, care a vandut peste 30 de milioane de discuri cu cele patru materiale discografice anterioare. 

Rezultat: Nu stiu daca oamenii acestia s-au reformat din cauza faptului ca recent Lady Gaga si Kate Perry au declarat ca s-au inspirat foarte mult din piesele de aur ale suedezilor. Dar, fara indoiala, e un lucru bun sa ai asemenea referinte. The Golden Ratio e un disc care poate fi lejer introdus in categoria tragicomic. Orice om cu capul pe umeri si urechile la locul lor nu are cum sa nu fie ravasit de un deja – vu care razbate din cele 13 piese. Spre deosebire de alte genuri, unde influentele pot fi adesea benefice, in muzica bubblegum conotatiile din trecut nu au acelasi efect. E putintel deplasat sa crezi ca Aqua ar putea scoate un Barbie Girl No.2 sau Edelweiss sa revina pe scena. Ma rog, completamente imposibil, dar nitel aiurea. Dar unde e comicul situatiei? Lasand la o parte amintirile (ne)placute,  Ace Of Base pare sa le dea clasa multor nume care activeaza in aceasta bransa in zilele noastre. Da, textele sunt la fel de puerile si azi ca si in anii 90. Compozitiile sunt la fel de insipide in ambele perioade insa muzica pop a anilor 90 era mai putin proasta decat cea fabricata in zilele noastre. E nuda veritas!

Se pot spune multe despre The Golden Ratio, dar in niciun caz ca nu e divers. Da, e un talmes balmes in care se regasesc accentele europop “dansante” (Beautiful Life), latura reggae a la Dr. Alban (All that she wants), un country made in E.U. dar si doua balade neinspirate. Single-ul de comeback All for you nu e tocmai reprezentativ pentru disc, piesa Golden Ratio fiind mult mai percutanta. „Blah blah blah on the radio“ adevereste pe deplin eticheta de tragicomic a discului. OK, ceea ce se difuzeaza azi pe radiouri e o mostra dementiala de bla bla bla. Doar ca ritmul latino si vocoderele folosite in exces aici nu diferenteaza cu nimic aceasta melodie de tonele de pop facute la comanda “special pentru radiouri”. Atunci cand europenii se apuca sa cante country, rezultatele sunt oarecum previzibile. Insa atunci cand Ace of Base face acest lucru, amestecul de America si Europa e unul incolor, piesa Southern California fiind o mostra de piesa din categoria “asa nu”. Black Sea e piesa care ar fi putut deveni un hit pe plaja din Mamaia, acu zece ani. Momentele bune ale discului poarta numele de Visions in Blue si One Day. Prima cu al ei aer de September meets Sophie Ellis Bextor e semnul ca oamenii acestia mai au ceva vlaga in ei, iar a doua melodie e un fel de The Sign-ul updatat in 2010. Nici reggae-ul nu lipseste, iar Lex Marshall face aici pe Dr. Alban in piesa Mr. Replay. Cele mai nereusite momente ale discului sunt acelea in care oamenii incearca marea cu degetul la capitolul balade. Juliet se vrea o balada undeva in zona Annie Lenox si al ei Why,  iar Who am I e o mostra de compozitie de incadrat la categoria “de ce e nevoie de asa o tortura sonora?”.

Recomandari: Daca ati auzit vreodata de Vengaboys, DJ Bobo sau ati dansat vreodata pe Casablanca, exista sanse sa iubiti noua incarnare Ace Of Base. La fel de adevarat e insa ca Alejandro-ul cantat de Lady Gaga suna mult mai a “Ace of Base” decat orice piesa de pe acest album.

Elvis Presley - On stage : Legacy Edition

Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Mostenirea lui Elvis este un dublu – disc esential, care nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care are pretentia ca se respecta. In plus poate fi o auditie interesanta si pentru cei care au prins pick – up – urile doar la muzeu

Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Scanteia.

Dublul disc On Stage: The Legacy este ultima aparitie din seria de evenimente dedicate implinirii a 75 de ani de la nasterea lui The King. Piesele de aici au fost inregistrate acum 40 de ani. Elvis nu a mai aparut live timp de opt ani inainte de seria lui de concerte din vara anului 1969 sustinute la un hotel din Las Vegas. Evenimentele aveau sa se repete in acelasi loc la inceputul anului urmator. Cateva piese din aceste concerte au aparut in From Memphis To Vegas – From Vegas to Memphis, disc aparut in toamna anului 1969. Alte zece piese inregistrate in 1970 au fost incluse in albumul On stage. Iar acum, la 40 de ani distanta, cei de la RCA/Legacy au combninat aceasta serie de concerte intr-un singur disc. In plus, la achizitionarea acestuia cei interesati vor intra in posesia unui booklet impresionant.

Cele doua CD-uri ni-l prezinta pe Elvis in plina forma. „pe val” cum s-ar spune. Prima lui inregistrare din cariera, Heartbreak Hotel are parte de o interpretare maiestuoasa intr-o varianta cantata la „dinner show”, datata 23 august 1969. Printre momentele de exceptie ale acestor discuri se numara si includerea piesei The Wonder Of You inregistrata la repetitiile pentru un spectacol. Cu inerente opriri ale band-ului, cu indicatii date de The King, o delicatesa, ce mai. Evident nu aveau cum sa lipseasca slagare ca Blue Suede Shoes,All Shook Up sau Hound Dog care demonstreaza perfect de ce a fost numit The King of Rock’n’Roll. Alaturi de piesele nemuritoare din repertoriul sau aici se regasesc si cateva cover-uri in marea lor parte reusite. Exceptia o constituie piesa Words dupa cei de la The Beegees. Pline de talc si sarm sunt si cuvintele pe care muzicianul le adreseaza publicului intre piese. 

Unul din motivele pentru care aceasta editie a albumelor este de neratat este calitatea sunetului. Apoi ar mai fi si faptul ca Elvis suna mult mai bine live decat in studio. Publicul era pentru el cam ceea ce reprezenta spanacul pentru Popeye. Mostenirea lui Elvis este un dublu – disc esential, care nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care are pretentia ca se respecta. In plus poate fi o auditie interesanta si pentru cei care au prins pick – up – urile doar la muzeu. E o reconstituire de epoca superba, cu o distributie epatanta. Nu in ultimul rand, „trupa de spate“ a lui Elvis, cu inegalabilul chitarist James Burton adauga un plus de magie acestor inregistrari.

Dan Le Sac Vs. Scroobius Pip - The Logic of Chance

Fie ca o consideram poezie moderna electronica sau happening, muzica duo-ului britanic are sarm. Si mesaj, nu doar rime. Care abordeaza probleme reale ale societatii contemporane. Si fiindca nu ne prea place place ca CD-urile noastre sa ne tina predici, acest disc intra in categoria pop mult prea abraziv. Mai presus de toate, britanicii demonstreaza ca inteligenta nu a disparut complet din hip hop. Ca exista si muzica electronica cu mesaj.

Pentru orice vorbitor de limba engleza cu urechile destupate exista unele melodii care dincolo de muzica declanseaza acel „feeling” al fiecaruia de a categorisi acel „ceva” ca fiind interesant. Printre ele se numara si aceea care ne-a zis asa: „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television/Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“. Adica PF Project – Choose life. Sau chiar superbul text al piesei lui Baz Luhrmann - Everybody's Free (To Wear Sunscreen). Ei bine, in luna decembrie a anului 2006, doi britanici au scris ceva similar. Care zicea „The Beatles…were just a band, Led Zepplin…just a band, The Beach Boys…just a band, The Sex Pistols…just a band“.Piesa „Thou shalt always Kill“ a adus in atentia melomanilor Dan le Sac Vs. Scroobius Pip si a fost urmata de un album de debut numit Angles, in 2008.

Albumul secund realizat de Daniel Stephens (dan le sac - orchestratii) si David Peter Meads (Scroobius Pip – voce) e greu de incadrat in tipare. Teoretic e un fel de recitat de texte pe ritmuri hip – hop, electro, pop, drum and bass si chiar dubstep. Practic, e mult mai mult. Si influentele celor doi sunt cat se poate de variate: Gil Scott Heron, KRS – One, Rakim, Joy Division, Kraftwerk sau Devandra Banhart, ca sa citam doar cativa. Textele sunt cele care merita fiecare banut. Imaginati-va o piesa care undeva in mijloc spune: „Intr-un raport guvernamental pe anii 2008 – 2009 evenimentele violente nu au crescut. Nici nu au scazut. Sunt stabile. Vreau sa va intreb, stabil inseamna acceptabil?“ E doar o mostra din piesa Great Britain, de pe acest album secund al nebunaticilor englezi. Barbosul Pip (vocalul) e un om care practic nu canta. Mai degraba recita intr-un stil rapid si atinge tematici diverse. De la delicventa juvenila la necesitatea voluntariatului, de la safe – sex la necesitatea de a lua atitudine impotriva politicienilor corupti, de toate pentru toti.

Sick Tonight, care deschide acest album este o melodie in care pe un fundal drum and bass suntem tratati cu vocalize cat se poate de “bolnave” ale lui Pip. Five minutes este o piesa trista poliritmica care trateaza violenta domestica, dar care are un feeling cat se poate de interesant. Tot in aceeasi nota este si Cauliflower in care apare si o solista americana, care pe plan sonor surprinde prin artificii neasteptate, dar cat se poate de dementiale. Piesa care printre altele ataca si raportul guvernamental amintit la inceput, Great Britain, este una din cele mai izbutite realizari de aici. Chiar daca aparent mesajele sociale pot fi considerate “de cand lumea”, felul in care sunt ele pictate e deosebit. Cine stie cum sa asculte va descoperi o paleta cat se poate de bogata, deloc plictisitoare. Single-ul care a prefatat albumul, Get better, este si el unul de atitudine. Iar in „Last train home“ exista o referire chiar si la Rehab, piesa cunoscutei Amy Winehouse. Printre momentele beton ale discului se numara si Stake a claim. Care primeste nota zece pentru orchestratie si zece cu steluta pentru text. Exista si momente mai putin reusite, cum ar fi piesa Cowboi. Insa, fara indoiala discul acesta iese din tipare desi aparent este incadrat in categoria pop. Unul prea abraziv insa pentru marea majoritate a ascultatorilor.

Fie ca o consideram poezie moderna electronica sau happening muzica duo-ului britanic are sarm. Si mesaj, nu doar rime. Care abordeaza probleme reale ale societatii contemporane. Si fiindca nu ne prea place place ca CD-urile noastre sa ne tina predici, acest disc intra in categoria pop mult prea abraziv. Mai presus de toate, britanicii demonstreaza ca inteligenta nu a disparut complet din hip hop. Ca exista si muzica electronica cu mesaj. The Logic of Chance e un disc de neratat pentru cei care se descurca cat de cat in limba lui Shakespeare.

Goldfrapp - Head First

Discul Head First se invarte in zona italo – disco si pop. Are momente de Hi – NRG si  e pe alocuri o imbinare intre Jean Michelle Jarre si Eurytmics. E inca un capitol din popularul curent I love the 80’s. Un album decent, bine – slefuit, bun de ascultat pentru marea majoritate. Deopotriva dezamagitor pentru ca de la Goldfrapp asteptam ceva fantastic.

Asteptat cu sufletul la gura de multi, cel de-al 5-lea album discografic realizat de Alison Goldfrapp şi partenerul ei Will Gregory nu reuseste nici pe departe sa straluceasca. Oamenii care au experimentat taramuri diverse si au surprins un univers plin de emotii au cam dat-o in bara. Asta vizavi de asteptari, caci in comparatie cu multe produse de gen aflate pe piata discul este unul mai mult decat decent.

Primul single care a anuntat discul, Rocket, surprinde exact noua directie. Adica synth – pop – ul anilor 80, era post Giorgio Moroder. Cu vagi reminescente chiar si din coloana sonora a serialului Miami Vice. Sau Flashdance, cum preferati. Cu coruri cat se poate de placute si ascultabile de oricine. Din pacate, Rocket este unicul moment de 24 de karate al acestui disc.

Dreaming in schimb e una din piesele care n-ar fi avut ce cauta aici, fiind o pledoarie pentru plictiseala. Piesa care da titlul discului incepe de parca ar fi unul din zecile de hituri din visteria ABBA iar I wanna life nu iese nici ea din categoria pieselor pe care le asculti si nu ramai nimic dupa aceea. Alaturi de Rocket unicul moment in care Goldfrapp se ridica la nivelul asteptarilor este Shiny and warm. Piesa de final Voicething, desi se vrea un experiment care sa mai spele rusinea unui album atat de pop, nu reuseste defel sa fie digerabila. Dupa ce ca au scos un disc numai cu noua piese care tine doar 35 de minute, au mai ocupat aproape cinci minute si cu aceasta abureala...

Discul Head First se invarte in zona italo – disco si pop. Are momente de Hi – NRG si  e pe alocuri o imbinare intre Jean Michelle Jarre si Eurytmics. E inca un capitol din popularul curent I love the 80’s. Un album decent, bine – slefuit, bun de ascultat pentru marea majoritate. Deopotriva dezamagitor pentru ca de la Goldfrapp asteptam ceva fantastic.

Corina Chiriac - O rochie de mireasa

In piesele in care imbratiseaza muzica usoara pura Corina Chiriac este cat se poate de inspirata. La capitolul texte, temele abordate sunt si ele acelea de altadat’. Pentru cine poate trece de cele doua derapaje cu muzichie aproape de petrecere, discul poate fi o auditie placuta. Suna bine pentru cei care au ascultat vreodata cotele apelor Dunarii la radio inainte de 89. Si pentru cei care iubesc piesele de genu’ How much is the doggie in the window.

Daca mai e cineva care nu stie, Corina Chiriac este una din cele mai de succes soliste de muzica usoara din anii 70 si 80, de pe meleagurile noastre. Noul ei album, O rochie de mireasa cuprinde 16 piese care vor face deliciul amatorilor de slagare de odinioara. 

Primele acorduri ale melodiei Basta, care deschide acest album sunt cat se poate de previzibile. Cu o instrumentatie tipica erei slagarelor, e o piesa care poate fi pe placul celor care au ascultat piesele Corinei Chiriac cu urechea ciulita s-acu 30 de ani. Putintel din constructia sonora a melodiei aduce a Gloria, hitul celebrei Laura Branigan. Urmatoarele doua piese Broscuta Fat Frumos si Cantecul cu portofel se inscriu  in aceleasi coordonate, acceptabile pentru cei interesati.

Dincolo de slagarele perfect acceptabile exista insa aici si derapaje. E viata mea debuteaza jenant: pana cand solista intra in “scena” se aud niste sunete de orga scoasa parca la un birt de manele. Din fericire vocea Corinei Chiriac salveaza din aparente iar pe parcurs piesa scapa de sonoritatile deranjante ale muzicii “moderne” de petrecere. Nici Harem n-are cum sa fie altfel. „A fost odata un sultan care avea un harem de peste 1000 de femei superbe Intr-o seara le-a spus: Dragele mele m-am indragostit de alt harem. Fetele nu s-au suparat si au hotarat sa faca ele un harem de barbati“. Este intro-ul piesei cu infuzie serioasa de ritmuri orientale care reuseste sa plictiseasca cat se poate de strasnic. Timp de peste cinci minutele suntem tratati cu un text in care ni se spune ca solistei ii plac doar „baietii frumosi, tandri foarte dulci si dragastosi“. Din fericire cele doua “accidente” sunt urmate de o melodie care mai inclina nitel balanta. Care chiar daca se numeste Kalinka Muka Tortosel (si merita o diploma speciala pentru cel mai insipid titlu de piesa din ultima vreme) iese din sfera amintita mai sus.

Printre cele 16 melodii incluse pe aceasta rochie de mireasa se numara si cateva delicii pentru iubitorii slagarelor. Cantate de o „fetita de succes“, dupa cum spune solista in piesa La varsta mea. Piesa care da titlul albumului seamana pe ici pe colo la maniera vocala de interpretare cu Patti Page si al ei celebru hit How much is the doggie in the window. Textele insa nu sunt chiar punctul forte. „Luni, cand ai vazut factura de mobil / M-ai acuzat N-ai grija de copil, din vina ta ajung eu la azil“, se spune in Ne certam si ne impacam. O alta moastra de tematica este „Vai vai domnu doctor ce ma fac cu dragostea?“. O surpriza in adevaratul sens al cuvantului este Rossignol de Moscou, o piesa care sublinieaza pe deplin vocea unica a solistei si este unul din cele mai bune momente ale discului. Finalul este un jam – session executat parca de big band-ul Radiodifuziunii Romane in programele radio de dinainte de 89, totusi. Cu influente etno, dar cu mult mult praf.

In piesele in care imbratiseaza muzica usoara veche Corina Chiriac este cat se poate de inspirata. La capitolul texte, temele abordate sunt si ele acelea de altadat’. Pentru cine poate trece de cele doua derapaje cu muyichie aproape de petrecere, discul poate fi o auditie placuta. Suna bine pentru cei care au ascultat vreodata cotele apelor Dunarii la radio inainte de 89. Si pentru cei care iubesc piesele de genu’ How much is the doggie in the window. Prinde la fel de bine si pentru cei care au fredonat vreodata „Sa - i amintiti va rog frumos adresa mea/Cand va intalniti cu fericirea/Casa cu flori , strada sperantei la parter“.