We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Celelalte Cuvinte - Lumea Asta

 

În zilele noastre, albumele sunt din ce în ce mai devalorizate: toată lumea se grăbește invariabil către ceva, atenția este împărțită într-o multitudine de sarcini cotidiene așa încât puțini oameni își fac timp să se așeze și să-și petreacă timpul concentrându-se doar pe muzică. Drept urmare o serie de artiști decid să renunțe la Long Play – uri (Doamne ce frumos sună) și aleg melodiile facile în detrimentul compozițiilor elaborate, în speranța răpirii a câtorva minute din timpul prețios al ascultătorului. Nu e cazul celor de la Celelalte Cuvinte, care după ani și ani (vorba celor de la Compact) s-au întors . Cu un material discografic bine construit, din care nu lipsesc nici nostalgiile și nici riffurile de chitară din zilele noastre.  

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine muzica celor de la Celelalte Cuvinte are o conotație aparte mai ales datorită baladelor lor. Și asta pentru că primul meu contact cu muzica trupei al cărei lider este Călin Pop a avut loc într-un context aparte. Pe scurt, la un chef undeva prin anii 80 urechile subsemnatului au făcut cunoștință cu piesa „Iarbă prin păr“ în timpul unui „senti“ alături de o fată cu ochii căprui ce plângeau la zei.. Desigur, discografia cuvintelor cuprinde și o serie de piese power, apreciate pe deplin de omuleții care apreciează pe bună dreptate soundul carcateristic al formației care a susținut primul ei concert la Casa Studenților din Timișoara în data de 13 decembrie 1981...

Noul disc al trupei începe cu un șoc. Nu doar datorită faptului că prima melodie are puțin peste nouă minute (demult nu am mai dat peste așa o piesă lungă în debutul unui disc) ci mai ales pentru „nervozitatea“ cu care este impregnată piesa „Lumea asta“. Prog – rock de cea mai bună calitate plus un sound modern și aerisit, cam astea-s coordonatele piesei de deschidere în care ți-e clar că noua achiziție a trupei, Marius Pop (fiul solistului Călin Pop) și-a pus amprenta serios pe sound. Piesa călătorește într-o serie de suișuri și coborâșuri interesante care prefigurează un album plin de aventuri plăcute. Există însă și un mic minus aici și anume faptul că vocea  lui Călin Pop e pe alocuri „prea în spate“ astfel încât orchestrația își cam face de cap ca volum, dar probabil că acesta este un amănunt pe care băieții l-au luat în considerare și au decis să aplice varianta aleasă de ei. 

„3 în 1“ mustește de câteva efecte de „delay“-uri care picură stropi de șarm în compoziție, iar  „Ultima toamnă“ este momentul  ăla în care cei care au prins concertele optzeciste ale trupei vor avea parte de o serie de flashbackuri și își vor flutura pletele din dotare (mă rog, cei care mai au așa ceva). „Clepsidra fără nisip“ e o compoziție interesantă care pregătește terenul pentru „ Allaturka / Allafranca“, care cu cele peste zece minute ale ei te poartă printre „tabieturi și marafeturi“ într-un amalgam de sunete balcanice și nu numai. Indubitabil, aceasta e cea mai interesantă și „underground“ compoziție de aici. 

.„Aproape Cerul“ este o baladă în care vocea lui Călin Pop este ca un balsam de suflet, iar „Plecând încet“ este un alt exemplu al măiestriei de care dau dovadă oamenii ăștia, fiind alături de piesa care dă titlul discului, un punct forte. Sfârșitul acestui disc, „Muza mea“ este un amestec de nostalgie și prezent care ne poate aduce aminte de celebrele versuri ale unei compoziții mai vechi a rockerilor, „Uită tot ce-ai pierdut,/Tot ce-ai vrut, tot ce n-ai avut./Uită timpul ce-a trecut/Un sfârșit  e un inceput“. 

Turneul de lansare a noului album Celelalte Cuvinte este în plină desfășurare, așa că în cazul în care ați vibrat vreodată pe oricare piesă a legendarei trupe și vreți să auziți un amestec de nostalgie și actualitate…știți ce aveți de făcut! 

Depeche Mode - Memento Mori

 

Puține formații din lumea asta au darul de a te face să le asculți cu aceeași plăcere ca și când le-ai auzit pentru prima oară. Dar dincolo de valurile de nostalgie, Depeche Mode face parte din gașca trupelor care se reinventează aproape de fiecare dată, iar dincolo de eternele clișee care s-au spus de-a lungul anilor despre ei rămâne senzația de bine cu care te molipsești după audiția compozițiilor lor. Și pentru asta...jos pălăria. 

Fie că-ți place, că suporți muzica lor sau ai impresia că e cea mai nașpa chestie muzicală de pe planeta noastră, e clar că oricine are o părere visavis de trupa care a debutat în 1981 cu albumul Speak & Spell. Revenind la zilele noastre,minunea s-a produs, căci avem cel de-al 15-lea material discografic, Memento Mori. Un disc care s-a născut în vremuri complicate ( și datorită morții lui Andy Fletcher) dar care este musai de ascultat. Spre deosebire de precedentul „Spirit“ (2017), care în opinia subsemnatului  nu se încadrează defel în categoria discurilor mișto din visteria DM, de această dată Memento Mori este mai mult decât reușit și se ridică la înălțimea celor mai izbutite creații din istoria DM. 

E clar pentru oricine că un disc care începe cu versurile „Don't play with my world/Don't mess with my mind“ (My Cosmos is Mine) are indubitabil o tentă dark. Sau mai exact „black“ în cazul de față, căci urechile avizate pot descoperi pe parcursul pieselor destule armonii din perioada optzecistă a formației, de pe vremea „Black Celebration“-ului, de exemplu. „Wagging Tongue“  este o baladă superbă cu ușoare arome de Yazoo care în a doua sa jumătate este colorată cu percuții cât se poate de actuale și un sound de nota zece plus. E și normal căci trupa asta a fost dintotdeauna pe val atunci când te gândești la sound-uri vechi și noi. Tema conform căreia toți murim  este subliniată sublim în mai multe piese, inclusiv în „Faith is sleeping/Lovers in the endWhisper we'll be ghosts again“ (Ghosts Again) iar cea mai atipică piesă din istoria trupei este  „Dont say you love me“, care pune în valoare cât se poate de bine  superba voce a lui Dave Gahan în full efect. Nu știu alții cum sunt, dar „My favorite Stranger“ este din primele ei secunde o piesă pretendentă la capitolul „cele mai izbutite piese din cariera trupei“ și nu ar trebui să se mire nimeni dacă bucata asta o să devină favorita multora pe concertele lor de pe stadioane. 

„Soul with me“ este o altă baladă care te atinge din prima, iar „Caroline’s Monkey“ împrumută și ea arome vechi (puțintel din „Love in itself“ ) și ne anunță că „Fading's better than failing/Falling's better than feeling/Folding's better than losing/Fixing's better than healing/Sometimes“.  Nici că se putea ceva mai specific DM. Chiar dacă pe disc există destule momente întunecate, pe „People are good“ (care seamănă doar ca titlu cu „People are people“) Dave ne oferă o rază de speranță iar „Never let me go“ intră și ea din prima în borcanul cu „cele mai mari hituri “. Există desigur multe alte surprize, cum ar fi și „Speak to me“, care în a doua ei jumătate are câteva răsturnări de orchestrații demențiale. 

Desigur, dincolo de orchestrații, Memento Mori are un aer aparte și grație textelor. Dincolo de vorbe, albumul ăsta e o capodoperă de netăgăduit în discografia Depeche Mode. Pe alocuri nostalgic, cu accente dark pe ici pe colo dar întotdeauna cu acel „ceva aparte“, cu care maeștrii aceștia ai sunetului ne-au obișnuit. 

Dacă nu ați aflat încă, Depeche Mode va susține un concert inclus în turneul de promovare a albumului „Memento Mori“ și în România, urmând să cânte pe 26 iulie la Arena Națională din București. Trupa va cânta în 28 iulie și la Budapesta, la Puskas Arena. 

U2 - Songs of Surrender

 

Probabil că dacă noul material discografic al celor de la U2 ar fi apărut în perioada pandemiei, rezultatul ar fi fost altul. Ideea de a reorchestra piese din repertoriul unui artist nu e deloc nouă și a fost aplicată cu mai mult sau mai puțin succes în nenumărate cazuri. Fără îndoială cei de la U2 sunt un nume aparte în istoria muzicală modernă, dacă nu de altceva măcar pentru faptul că trupa și-a păstrat componența intactă din 1976 de la înființare adică Bono (voce), The Edge (chitară), Adam Clayton (bass) și Larry Mullen Jr (tobe). 

Decizia de a reorchestra 40 de melodii din repertoriul celor de la U2 și de a le îngloba pe Songs Of Surrender ar putut fi una mișto dacă rezultatul ar fi fost satisfăcător. Din nefericire, marile hituri ale trupei cântate în variantă acustică nu reușesc să transmită nimic nou. Și-n plus, nu redau nimic din splendoarea variantelor neacustice cântate pe marile stadioane de pretutindeni. Se prea poate și ca melodiile de genul „Pride (In the name of love)“, „One“ sau „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ să fi fost compuse în mod special pentru cântări cu jdemii de oameni și de aceea variantele lor reduse la chitară acustică, tobe minimale și synthuri așijderea să nu convingă defel. Unicul lucru interesant la varianta de aici a piesei  „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ este acela că pe lângă Bono la voce aici și fac apariția și Daniel Lanois și Brian Eno.  Și tot la capitolul colaboratori pe piesa „Red Hill Mining Town" își face apariția și Trombone Shorty, iar binecunoscutul producător canadian Bob Ezrin și-a adus și el aportul la câteva bucăți de aici. 

Ambiția celor de la U2 de a fi prezenți pe „marile ecrane“ nu face casă bună cu melodiile interpretate aici parcă într-un pub irlandez cu trei mese. Songs Of Surrender nu este tocmai un dezastru complet, căci ai ocazia de a descoperi și melodii mai puțin cunoscute din bogata discografie a irlandezilor, însă per ansamblu apariția asta e una nesențială. Care cu siguranță îi va mulțumi doar pe fanii înverșunați ai trupei U2.

Poate discul ăsta ar fi fost acceptabil dacă oamenii s-ar fi limitat la un singur CD și ar fi ales pentru asta 12 – 13 piese. În varianta de 40 de piese....chestia asta uneori sună ciudat, de parcă melodiile ar fi fost comandate pntru o reclamă TV la cel mai cunoscut lanț de farmacii sau cea mai mare brânză.