Blazzaj - Intoarcerea Omului Furnicar

 

Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare parte plăcută.

Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“  vine după „Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile melomanilor. 

În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din  granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia, care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva excepții memorabile, care dau savoare albumului.

La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să se înmulțească, să locuiască, să crească și să se preacurvească...în ghetoul cu pricina. 

„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și  „Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că „odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“  „Vis“ și „Zid“, un trio remarcabil  care demonstrează că băieții ăștia au o anumită aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.

Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu muzica fabricată în România. 

Dincolo de Ziduri - Antiteză

La prima vedere, discul ăsta pare desuet. Într-o lume în care muzica a devenit o afacere ca oricare alta e tot mai greu să transmiți ceva coerent, iar opoziția dialectică între două fenomene nu e tocmai un termen uzual folosit de către omuleții care se numesc trendsetteri. Discul timișorenilor reușește să transmită un mesaj., iar după audiția lui rămâi cu chestiunile alea care se numesc emoții, gânduri și sentimente. Lupta dintre bine și rău a fost abordată de pe vremea basmelor populare, dar felul în care este narată această bătălie s-a schimbat în decursul veacurilor. Antiteza celor de la Dincolo de Ziduri narează această temă într-un mod aparte ce include inevitabile referiri la așa numitul rock creștin, un subiect ocolit cu bună știință de mass – media autohtone. Fără a insista prea mult asupra legăturii între creștinism și muzica rock nu am cum să nu remarc faptul că trăim într-o țară în care țața Veta și nea Ion din Cucuieții din Deal nu rezonează defel cu imnuri rock cântate la slujba de duminică. Desigur, există alții care se zbenguie pe riffuri de chitară și trăiesc după valori creștine adaptându-se la vremurile moderne. Cine are dreptate? Răspunsul nu este echivoc și încă de la opera rock Jeuss Christ Superstar chestiile astea au generat vii discuții. Și vor mai genera, cu siguranță.

 Revenind la Antiteză, lupta asta dintre bine și rău este descrisă în fel și chip. Chiar și intro-ul albumului – care în acest caz poartă numele de „Copertă“ – te avertizează că vei avea parte de o experiență „altfel“. Primele cuvinte din piesa care dă titlul discului cimentează afirmația anterioară, căci e clar că un album care începe cu „mergeam pribeag pe drumul de Emaus“ nu e genul ăla de melodie pe care o asculți în mașină în timp ce aștepți să se facă verde la semafor. Mai mult, în aceeași piesă dai de „intră cerul în fântâna neagră/ E momentul când Isus coboară din icoană“, deci e clar pentru toată lumea cine reprezintă „binele“ în această poveste. Dincolo de textele mai mult sau mai puțin izbutite, băieții aceștia reușesc să se ridice la niște standarde mari mai ales în ceea ce privește produsul muzical. Adică mastering-ul. Sound-ul. Felul în care sunt șlefuite cele 11 piese. Fie că e vorba de single-ul „Stop Joc“, balada „Unde ești“ – care demonstrează că formația asta știe să compună și bucăți mai experimentale - sau „Lume nebună“, trupa amestecă cu bun gust pasaje zgomotoase de rock cu bucăți instrumentale mișto și moderne, sound-ul lor fiind unul care iese în evidență în scena muzicală românească. 

Printre punctele de atracție ale albumului se numără și „Momentul dintre momente“ (cu niște incursiuni sonore imprevizibile), sau „Sintetic“ alături de Octavian „Vita“ Horvath, solistul celor de la Implant pentru Refuz. Unii ar putea spune că piesa asta sună prea mult a IPR, nu doar datorită prestației vocale. Alții ar putea remarca faptul că ar fi fost mult mai frumos ca această colaborare să ducă sonoritățile spre alte zone stilistice, mai puțin predictibile. Ambele tabere au dreptatea lor... Una peste alta, Antiteză e un disc interesant, care merită să fie ascultat de „ambele tabere“. Și de către țața Veta și de către posesorul ultimului model de Iphone apărut pe piață. Și de către cei care rezonează într-un fel sau altul cu textele specifice rockului creștin și de către oamenii care nu-s neapărat fani de asemenea chestiuni. Cert este că dincolo de eventualele prejudecăți, obiecții și alte cele privitoare la texte, discul ăsta sună într-un mare fel și pe felia rock e gata să le ofere tuturor celor care posedă urechi destupate experiențe mișto.

We Singing Colors - Hopium

În cărticica ce însoțește CD-ul „Hopium“ pe lângă nelipsitele texte ale celor zece melodii se regăsește și un cuvânt introductiv al celor doi muzicieni care alcătuiesc We Singing Colors. Unde aflăm că „după două albume care s-au vândut numai ele știu cum, cel mai mult pe la concerte sincer, am zis că e cazul să dăm nucleara cu a treia producție“. Nu știu dacă albumul ăsta al treilea din discografia lor va reuși să fie „nuclear“, dar e indubitabil că We Singing Colors e una din trupele alea românești care merită atenția unui public mai numeros. Desigur, asta în condițiile în care mainstream-ul românesc ar fi construit pe principii sănătoase. La o privire sumară, Andrei Hațegan și Roxana Niculae abordează „ceva“ aflat la granița dintre pop, rock și ușoare urme de folk. Spre deosebire de muzicile facile promovate printr-un marketing agresiv care în zilele noastre face cel puțin la fel de mult cât produsul în sine, gașca asta nu cântă despre cai verzi pe pereți. Piesele se învârtesc în teme uzuale dar abordate într-o cheie mișto și transmit sentimente colorate din zona pe care o numim atât de simpatic „good vibes“. Muzica lor a fost etichetată de unii indie/alternative, dar trupa asta e la mii de kilometri distanță de alternativ/rock-ul etalat de Robin & The Backstabbers, de exemplu. Nici alăturarea cu folk-ul nu este una care stă în picioare, cel puțin nu prin prisma a ceea ce se înțelege prin țărișoara noastră prin această definiție. Există aici piese care te duc cu gândul la britpop-ul anilor 90 dar și porțiuni în care ai impresia că asculți acorduri fabricate undeva prin Texas. Ceva între Mumford & Sons și Foster The People. Sau, ca să cităm nume după care au făcut și ei la un moment dat cover-uri The National, Bon Iver sau Angus & Julia Stones. Exemplele pot continua la nesfîrșit, în funcție de audițiile fiecăruia. Compozițiile lor au câte puțin din toate stilurile menționate anterior și din fericire nu conțin infuzii de pop românesc. Încă de la prima piesă „Be fine“, urechea ascultătorului e îmbibată cu acele armonii pozitive care te duc cu gândul la o excursie într-un vârf de munte unde auzi în tihnă ciripitul păsărilor. Melancolia este întreruptă la cea de-a treia piesă de aici, „Stone cutters“, care este primul semn că oamenii ăștia doi se descurcă cât se poate de lejer și-n zonele muzicale mai zgomotoase ale rock-ului. E un balsam pentru suflet, la fel ca și „Giant waves of yesterday“, care după cum îi spune și numele, pune accent pe nostalgia vremurilor apuse. Alea în care „te uiți la fabrici și vezi că ele sunt goale“, șiți aduci aminte de....tot ceea ce a fost „yesterday“. „A country called surfia“ conține serioase doze de bună dispoziție iar una din cele mai interesante piese din acest album este „Sound of Leaving“, cu al ei text în care afli că „acum trenurile merg spre nord“. Există în cărticică și o explicație a acestui fapt, dar ideea e că melodia asta are toate atributele pentru a fi cireașa de pe tort. „F in the head“ te poate duce cu gândul la marile trupe rock ale anilor 70 cel puțin prin instrumentație iar „Nomad“ are un iz de posibil hit în concerte. Deși se înncadrează în momentele bunicele, unica piesă cântată în limba română de pe acest disc, „De noi“ nu reușește să rupă gura târgului, dar ultima compoziție de aici „Default Tone“ este mai mult decât adorabilă. Te poate duce cu gândul la Kate Bush, mai ales datorită dialogului inspirat dintre protagoniștii principali dar are o doză de inspirație aparte per ansamblu. Una peste alta, Hopium este un disc interesant în care ascultătorii care nu rezonează cu hiturile românești ale momentului pot găsi momente fermecătoare. N-aș spune defel că e un disc „nuclear“, dar cu siguranță cei doi muzicieni sunt pe drumul cel bun și merită atenția publicului.

Electric Brother - Electric Brother (2023 Re-master)

 

După douăzeci de ani nu este numai celebrul roman de Alexandre Dumas care ne povestește aventurile celor patru prieteni nedespărțiti Athos, Porthos, Aramis și d`Artagnan, ci și perioada care a trecut de la apariția albumului de debut semnat Electric Brother. Și iată că-n 2023, exact după 20 de ani artistul a relansat acest disc într-o variantă remasterizată care poate fi ascultată pe principalele platforme de streaming . Și bine a făcut, căci discul acesta merită să șadă în colecția oricărui meloman în raftul cu cele mai importante albume din muzica electronică românească din toate timpurile. 

Pe numele său adevărat Cristian Ştefănescu, artistul care a lansat printre altele acest album și la celebrul festival de jazz de la Montreaux reușește să surprindă de fiecare dată cu exprimări muzicale adorabile. Dincolo de producțiile sale pentru reclame celebre care ne inundă amețitor pe programele TV, Electric Brother a realizat o serie de soundtrackuri pentru filme și teatru și a lansat și câteva albume inedite printre care se numără Rocks (mixat în sistem Dolby Atmos) sau mai recentul  disc care sintetizează cu ajutorul sunetelor cel mai cunoscut drum cultural al României, via Transilvanica. 

Revenind însă la varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother, din capul locului e musai de menționat că piesele astea au și acum…la douăzeci de ani după apariția lor…același șarm. Și pentru că au fost îmbrăcate în haine moderne (remasterizate) dar și pentru că albumul are câțiva colaboratori cel puțin la fel de mișto ca și compozițiile în sine. Și mă refer aici la superba voce a Mariei Hristea, la inserțiile pline de magie ale lui Vlaicu Golcea, la scratchurile lui DJ Sleek din piesa Tristețe sau la beat-urile executate de colectivul timișorean Brigada Artistică Urbană (B.A.U.). Printre locurile în care aceștia din urmă își fac intrarea într-un mare fel se numără superba baladă Winter Wait și „Histories 2“ care abundă în niște armonii care te teleportează în lumea sintetizatoarelor analogice etalate cândva de Cabaret Voltaire sau Blancmange. 

„Didădadă“ este unul din momentele discului care iese în evidență atât datorită amalgamului de sounduri electronice misterioase amestecate cu o doză cât se poate de potrivită de inserții folclorice și superba voce a Martei Hristea. Iar „Tango din Balcani“ este o combinație de Massive Attack cu sunete specifice spațiului carpato - danubiano – pontic, în timp ce „Perfect Time vs East Village“ te duce cu gândul la barurile de modă veche din celebrul cartier new – yorkez colorate cu o vreme perfectă și un timp așijderea. Avem și o surpriză aici, bonus trackul Marfa și Banii, piesa inclusă în filmul omonim care te cucerește instantaneu și irevocabil. 

Pe scurt, varianta remasterizată a albumului de debut Electric Brother nu are niciun moment din categoria „așa și așa“, fiind un tot unitar care merită ascultat cap – coadă și acționat după aceea butonul de repeat. E musai de ascultat pentru orice cetățean care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce numim generic  „delicatese muzicale“ și de sunetele pe care le pot scoate acele mici mașinării care poarta numele de sintetizatoare. Conține în doze optime și downtempo și midtempo, emană și tristețe și bucurie. Pe deasupra îți aduce și sound-uri de genul Kruder & Dorfmeister cu arome de Filla Brazillia și Tosca,. Unde mai pui că pe ici pe colo te duce cu gândul și la bucățele de Timpuri Noi și bossanova. Lista poate continua, dar ideea e clară: e de ascultat. Și de scos pe vinil, maybe….

Celelalte Cuvinte - Lumea Asta

 

În zilele noastre, albumele sunt din ce în ce mai devalorizate: toată lumea se grăbește invariabil către ceva, atenția este împărțită într-o multitudine de sarcini cotidiene așa încât puțini oameni își fac timp să se așeze și să-și petreacă timpul concentrându-se doar pe muzică. Drept urmare o serie de artiști decid să renunțe la Long Play – uri (Doamne ce frumos sună) și aleg melodiile facile în detrimentul compozițiilor elaborate, în speranța răpirii a câtorva minute din timpul prețios al ascultătorului. Nu e cazul celor de la Celelalte Cuvinte, care după ani și ani (vorba celor de la Compact) s-au întors . Cu un material discografic bine construit, din care nu lipsesc nici nostalgiile și nici riffurile de chitară din zilele noastre.  

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine muzica celor de la Celelalte Cuvinte are o conotație aparte mai ales datorită baladelor lor. Și asta pentru că primul meu contact cu muzica trupei al cărei lider este Călin Pop a avut loc într-un context aparte. Pe scurt, la un chef undeva prin anii 80 urechile subsemnatului au făcut cunoștință cu piesa „Iarbă prin păr“ în timpul unui „senti“ alături de o fată cu ochii căprui ce plângeau la zei.. Desigur, discografia cuvintelor cuprinde și o serie de piese power, apreciate pe deplin de omuleții care apreciează pe bună dreptate soundul carcateristic al formației care a susținut primul ei concert la Casa Studenților din Timișoara în data de 13 decembrie 1981...

Noul disc al trupei începe cu un șoc. Nu doar datorită faptului că prima melodie are puțin peste nouă minute (demult nu am mai dat peste așa o piesă lungă în debutul unui disc) ci mai ales pentru „nervozitatea“ cu care este impregnată piesa „Lumea asta“. Prog – rock de cea mai bună calitate plus un sound modern și aerisit, cam astea-s coordonatele piesei de deschidere în care ți-e clar că noua achiziție a trupei, Marius Pop (fiul solistului Călin Pop) și-a pus amprenta serios pe sound. Piesa călătorește într-o serie de suișuri și coborâșuri interesante care prefigurează un album plin de aventuri plăcute. Există însă și un mic minus aici și anume faptul că vocea  lui Călin Pop e pe alocuri „prea în spate“ astfel încât orchestrația își cam face de cap ca volum, dar probabil că acesta este un amănunt pe care băieții l-au luat în considerare și au decis să aplice varianta aleasă de ei. 

„3 în 1“ mustește de câteva efecte de „delay“-uri care picură stropi de șarm în compoziție, iar  „Ultima toamnă“ este momentul  ăla în care cei care au prins concertele optzeciste ale trupei vor avea parte de o serie de flashbackuri și își vor flutura pletele din dotare (mă rog, cei care mai au așa ceva). „Clepsidra fără nisip“ e o compoziție interesantă care pregătește terenul pentru „ Allaturka / Allafranca“, care cu cele peste zece minute ale ei te poartă printre „tabieturi și marafeturi“ într-un amalgam de sunete balcanice și nu numai. Indubitabil, aceasta e cea mai interesantă și „underground“ compoziție de aici. 

.„Aproape Cerul“ este o baladă în care vocea lui Călin Pop este ca un balsam de suflet, iar „Plecând încet“ este un alt exemplu al măiestriei de care dau dovadă oamenii ăștia, fiind alături de piesa care dă titlul discului, un punct forte. Sfârșitul acestui disc, „Muza mea“ este un amestec de nostalgie și prezent care ne poate aduce aminte de celebrele versuri ale unei compoziții mai vechi a rockerilor, „Uită tot ce-ai pierdut,/Tot ce-ai vrut, tot ce n-ai avut./Uită timpul ce-a trecut/Un sfârșit  e un inceput“. 

Turneul de lansare a noului album Celelalte Cuvinte este în plină desfășurare, așa că în cazul în care ați vibrat vreodată pe oricare piesă a legendarei trupe și vreți să auziți un amestec de nostalgie și actualitate…știți ce aveți de făcut!