Zoli Toth - Better Together

 

Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 

Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 

byron - Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 

The Dead South - Sugar and Joy

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…

Kim Wilde - Aliens Live

Dacă nu ați auzit de Kim Wilde, e bine să știți că e vorba de o solistă care a cunoscut topurile în 1981 cu „Kids in America“. Deși este considerată pe bună dreptate un sex simbol al muzicii pop, Kim Wilde a abordat o muzică mult mai „șmecheră“ decât suratele sale gen Kylie Minogue sau Madonna, fiind un soi de variantă feminină a lui Billy Idol. Da, e greu de crezut, dar în anii 80 nu toată muzica de la radio suna la fel. Cu ochi albaștri, păr blond și coafura tipică acelor ani, Kim Wilde a devenit rapid un nume pe buzele tuturor. După o perioadă în care s-a concentrat mai mult pe grădinărit (a publicat și câteva cărți în domeniu), Kim Wilde a revenit în lumina reflectoarelor cu câteva albume bine primite de public, printre care s-a numărat și “Here Come The Aliens“, apărut în luna martie a anului trecut. De această dată, solista britanică a scos primul ei album live din carieră, un dublu CD cu înregistrări din mai multe concerte, care captează pe deplin magia care se declanșează la recitalurile solistei. 

Periplul prin succesele Kim Wilde începe cu Stereo Shot, melodie care face parte din seria „proaspătă“ a șlagărelor artistei, după care ascultătorul este „bombardat“ cu „Water on Glass“, una din compozițiile care se regăsesc pe albumul de debut Kim Wilde. Orchestrațiile izbutite și vocea inconfundabilă reies și din „Never trust a stranger“ piesa de pe albumul „Closer“ din 1988, dar și din actuala „Kandy Krush“. Prima cireașă de pe tort sosește odată cu „Cambodgia“ – o melodie care de-a lungul anilor a fost reluată printre alții și de Apoptygma Berzerk sau Scooter – care spre final are parte de un public entuziast, bătăi de picioare în podea și un adorabil „encore“ în care Kim Wilde mulțumește publicului din Paris într-o manieră cât se poate de...acustică și drăgălașă. Printre momentele „lente“ care îi permit solistei să își etaleze pe deplin calitățile vocale se numără „Rosetta“, o melodie care are toate atu-urile să te cucerească din primele ei acorduri. „View from a bridge“ și „Chequered Love“ sunt alte momente în care e musai să ai pielea de găină dacă știi versurile. La fel ca și în momentul în care asculți varianta ei a binecunoscutului hit "You Keep Me Hangin' On" (The Supremes).  Pe final, Kim Wilde ne spune good bye și „ tchuss“  cu o variantă demențială a celebrului „Kids in America“,cu un final exploziv care nu are cum să te lase indiferent. . 

Când asculți discul ăsta nu ai cum să nu îți reamintești de vremurile când publicul cânta alături de artiști la concerte. Când fețele celor prezenți radiau fericire și când nimeni nu era preocupat să transmită live pe facebook evenimentul. Când lumea trăia pentru muzică, ca într-o famile fericită. Recunosc, Kim Wilde face parte din categoria guilty pleasure. Dar e de ascultat și pentru cei care n-au avut postere în cameră cu sexoasa blondă care făcea ravagii în anii 80. Pentru cei care vor să guste un strop din muzica pop de calitate a anilor 80...

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery

Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....

Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs. 

Iordache - Suita Titan

În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 

 Pe Mihai Iordache îl găsiți aici. 

Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Jurjak - Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.  

Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBerry debutează măreț cu „Viitor apropiat“, piesă care te pune la curent cu predilecția spre poezie a creierului acestei trupe, George Petroșel, fiul tobarului din Holograf. Glossa lui Eminescu prinde acorduri mirifice de sample-uri electro, iar aerul de „americana“ dă un plus de șarm piesei. Mai departe zburîm cu „Vântul“ care pune punctul pe i: (Când oi fi cu capu în nori vântule să mă cobori“), iar unul din cele mai inspirate momente ale acestui disc vine alături de Bucharest Jazz Orchestra sub titulatura de „Nicio șansă“. Într-o atmosferă care te duce cu gândul la Route 66, rând pe rând urechea e vrăjită de trombon, trompetă și sax peste care se mulează chitări care te împing ușurel în zona rock-ului generic numit „supărat“, iar textul șmecher contribuie din plin la magia pe care o emană track-ul numărul trei din BluesBerry.  Mai departe,  „Printre cuvinte“ are un debut care nu are cum să nu-ți amintească de „Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode iar singurul moment neinspirat din acest disc sosește sub numele de „Spune pe nume“, care se vrea a fi un melanj de pop – rock – blues. 

„Lupul“ și binecunoscuta „Imnul minerilor“ întregesc sound-urile americana nășite în București, iar „În gol“ este un alt exemplu pentru care Jurjak merită atenție sporită, fiind o piesă centrată în jurul unor acorduri muzicale simple dublate de texte meseriașe. „Două  povești “ rămâne în același aluat de simplitate plus versuri inspirate, iar cea mai „nervoasă“ piesă de aici poartă numele de „Micul bețiv“, melodia aceasta aducându-ți pentru câteva momente aminte de cei de la The Jon Spencer Blues Explosion.   Ultima piesă a acestui disc poate fi considerată de unii „cireașa de pe tort“. Și asta pentru că o melodie lansată de Holograf („Singur pe drum“) capătă niște haine sonore moderne. Pentru cei care nu sunt fani ai lui Dan Bittman și compania, bucata poate fi inclusă în categoria „easy forgetabble“.

Una peste alta, Jurjak presară acizi și baze peste blues-ul clasic care se cântă în spațiul nostru geografic, iar rezultatul este drăguțel. În plus, trupa sună foarte bine și live (lucru constatat recent la recitalul de lansare a BluesBerry din Timișoara) așa că Jurjak merită aprecieri. Discul poate fi ascultat/comandat aici. 

Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Sly and Robbie meet Nils Petter Molvaer - Nordub

Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub. 

Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică. 

Atunci când te încumeți să amesteci așa un ghiveci de stiluri, rezultatul poate varia între „acceptabil“  sau „remarcabil“. Colaborarea aceasta face parte din ultima categorie, căci felul în care artiștii aceștia se întrepătrund e unul smooth, iar albumul este unul care îți hrănește sufletul cu bunătățuri demne un ospăț pe cinste. Încă de la prima piesă a discului, „If I Gave You My Love” bass-ul face treabă bună cu restul elementelor de factură electronică sau nu,  așezate finuț exact unde trebuie, piesa amintindu-ți de melancolia Miles Davis. Pe How long, vocea lui Robbie adaugă un plus de magie trompetei lui Nils. Una din cele mai interesante piese de aici este Was in the blues, un track în care frecvențele electronice finlandeze pur și simplu duc lucrurile la un alt nivel, melodia find totodată și „cel mai undeground“ experiment din acest disc. Deși te duce cu gândul la Kraftwerk, piesa Europe Express pare mai degrabă o excursie în lumea funk-ului de mare clasă, ușoarele distorisuni din capitolul electronice reușind din nou să ofere savoare. Dacă ar fi să aleg o altă piesă de referință de aici asta ar fi cu siguranță Politically KKKorrrekkkttt. 

După audiția acestui album nu pot decât să vă spun să stingeți lumina, să vă relaxați și să vă bucurați. Nu pot încheia fără să amintesc un alt motiv de bucurie: oamenii aceștia vor concerta în România, în această vară. Nu, nu e fake news, căci Nordub se va auzi și la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărâna. Unde vor poposi Sly & Robbie cu Nils Petter Molvær, Eivind Aarset și Vladislav Delay. 

Nils Frahm - All Melody

E greu să aplici o etichetă noului album semnat Nils Frahm. La o ascultare simplă ai fi tentat să afirmi că cele 12 piese din All Melody se înscriu în aria muzicii clasice. La o privire şi mai atentă toată chestia asta ar putea intra lejer şi în cutiuţa numită „ambiental“. Iar dacă asculţi suficient de mult încât să „prinzi“ toate subtilităţile mai mai că îţi vine să consideri că discul ăsta are şi-un feeling de techno în el. Adevărul e undeva la mijloc, căci All Melody e câte puţin din fiecare. Nici nu e de mirare, căci Nils Frahm nu e un tip câtuşi de puţin convenţional: a pus la cale această excursie sonoră într-un studio amenajat în celebrul Funkhaus din Berlin, clădirea – simbol din fosta Republică Democrată Germană.

E foarte greu să alegi piesele de rezistenţă din acest disc. Şi asta pentru că track-urile curg cât se poate de natural atunci când le asculţi cu atenţie. Nu e un album pe care să-l asculţi în maşină la un drum lung sau în fotoliul din dormitor butonând televizorul. All Melody e musai de ascultat în tihnă, fără factori perturbatori externi. În acest fel s-ar putea să descoperi îmbinări senzaţionale între sound-uri melancolice şi electronice, cum ar fi cele care colorează atât de izbutit piesa care dă titlul albumului. Există posibilitatea să descoperi şi răsturnări de ritmuri spectaculoase din Sunson sau minunatele trompete jazzy din Human Range. Sau momentele ambientale amestecate cu beat-uri acide de pus în ramă din piesa “#2”. Ca să nu amintesc de My friend the forest, care are o magie aparte. La fel ca şi tot discul ăsta.

Nils Frahm a scos un disc care emană o abordare unică şi care ne prezintă un artist aflat undeva între muzica clasică şi cea electronică. La fel ca şi Philip Glass sau Karlheinz Stockhausen, omul acesta umple golurile între două genuri muzicale total diferite, iar magia pieselor izvoreşte pur şi simplu din abilitatea de a combina sunete de avangardă cu aranjamente muzicale populare. 

Marcian Petrescu - Drifting Blues

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical.

Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“.

Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume propriu și format în întregime din prelucrări ale unor piese celebre, extrase în mare parte din marele catalog al blues-ului modern-contemporan american și britanic, un album de fuziune de genuri și stiluri“. Carevasăzică, n-ar trebui să mai fie niciun secret faptul că dragostea pentru blues al lui Marcian Petrescu este evidentă pe parcursul celor zece piese inserate aici. De remarcat este că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Încă de la copertă (care ni-l înfăţişează pe vajnicul muzicuţist autohton într-o ipostază şic) şi terminând cu piesele alese pentru acest drift în blues, care graţie studiului celor de la Viţa de Vie unde au fost înregistrate, sună aşa cum trebuie.

Primele momente ale discului te transportă într-un film cât se poate de clasic, „Love Her Don’t Shove Her“ şi  „Don’t Be Afraid Of The Dark“ având toate atu-urile unui start fericit, care va unge sufletul melomanilor cărora le curge blues prin vene. Cele 12 minute ale piesei „The Son I Never Knew“ ar putea fi considerate niţel „prea mult“ de către unii, dar piesa care conform mărturisirilor lui Marcian Petrescu „este una din cele mai grele din blues-ul modern“ curge bine şi natural.

Prima surpriză a albumului vine odată cu melodia pe care mulţi au descoperit-o graţie faptului că a fost inclusă în Lethal Weapon, partea a treia. „Runaway Train“  interpretată în original de Elton John şi Eric Clapton are un şarm aparte şi reuşeşte să-ţi găsească locul printre preferinţele celor pasionaţi de blues – rock. Discul continuă cu o altă „bijuterie“ sonoră, „Sure Seems Strange“. Care emană un aer aparte atât pentru faptul că aici apare celebrul american Rick Estrin, dar şi pentru incursiunile cât se poate de inspirate la ţambal ale lui Marius Mihalache.

„Am gândit prezența și intervenția ţambalului ca pe o substituire a pianului, ca pe un ingredient cheie, liantul care să evidențieze și mai mult ideea de întâlnire/ciocnire între două culturi diferite, cea Est Europeană(România) și cea Vestică(SUA), unite definitiv de limbajul internațional al blues-ului“, spune Marcian Petrescu. Şi are dreptate sută la sută, căci prin acest „artificiu“ piesa asta poate fi considerată o melodie blues cu influenţe geto – dacice, din categoria track-urilor de neuitat.

Unicul moment mai puţin inspirat al discului este I Don’t Wanna Go On With You Like That, melanjul între pop şi blues de aici fiind mai puţin reuşit. O altă alegere interesantă este „Soul of Love“. Şi asta pentru că piesa care deschide albumul lui Paul Rodgers din 1997 are un pregnant feeling rock. Iar aromele adăugate de Marcian Petrescu sunt un real deliciu. Atât pentru fanii Free sau Bad Company, cât şi pentru marea majoritate a celor care consumă rock pe pâine.

Ultima piesă din acest disc este un alt highlight. The Supernatural, compusă de Peter Green, fondatorului trupei Fleetwood Mac, este o altă cireaşă pe acest tort de blues. Melodia are un vibe cât se poate de reuşit si te unge la suflet chiar dacă spre deosebire de celelalte piese de aici nu are voce. E o poveste care te poate teleporta pe Coasta Jurasică din Dorset sau undeva în mijlocul celebrei păduri Białowieża, călătoare și ea de-a lungul graniței Polonia – Belarus.


Deşi pe plan stilistic, albumul acesta nu excelează în noutăţi, Drifting Blues-ul lui Marcian Petrescu va fi devorat pe deplin de amatorii de old school blues. Printre colabotarorii care au pus umărul la apariţia acestui disc se numără Nicu Patoi (Platonic Band), Marian “Mac” Aciobăniței, Mihai Alexandru Tacoi sau Alex Vișan. Discul a apărut la Soft Records şi poate fi comandat aici.

Marco Mendoza - Viva la Rock

Viva la Rock este un album care nu e greu de anticipat. Şi asta pentru că din start ştii la ce să te aştepţi. Nu e vorba nici de post – dubstep experimental amestecat cu chill – wave şi nici de muzică compusă special pentru a fi ascultată în lifturile clădirilor moderne. E rock în pielea goală, straight in your face, fără multe subtilităţi şi îmbunătăţiri. Noul album al basistului care a făcut un real spectacol cu ocazia a două concerte susţinute în Timişoara în ultima vreme este fără îndoială un unguent care vindecă rănile celor pasionaţi de sound-urile rock. E de-nţeles, dealtfel, căci de-a lungul carierei sale muzicale, Marco Mendoza a colaborat printre alţii cu Whitesnake, Thin Lizzy, Blue Murder, Neal Schon (Journey) sau Ted Nugent. Şi cu The Dead Daisies,  cu care dealtfel pregăteşte un nou album. Viva La Rock vine la şapte ani de pauză de la precedentul material solo.

După cum era de aşteptat unele piese din acest album împrumută pe ici colo sound-uri din trupele cu care Marco Mendoza a colaborat de-a lungul vremurilor. Avem aici şi o piesă din repertoriul Thin Lizzy, „Chinatown“, realizată alături de Mike Tramp şi Richard Fortus (Guns n Roses), sau ‘Hey Baby’, un cover după melodia cu acelaşi titlu scoasă de Ted Nugent pe albumul lui de debut. Chiar dacă majoritatea compoziţiilor oscilează în zona pieselor zgomotoase găsim aici şi balada „Leah“, care ar putea fi inclusă lejer pe orice compilaţie Kuschel Rock. Pe „Let it flow“ artistul reia importanţa de a crede în forţele tale proprii, iar unul din momentele reuşite ale albumului este Love2U, un funky – rock care seamănă pe ici pe colo cu melodiile compuse odinioară de Prince. „Rocketman“ va fi cu siguranţă una din piesele care vor fi fredonate la scenă deschisă de rockerii care preferă să-şi învârtă pletele cu o bere în mână în faţa scenei, iar dacă ar fi să aleg o singură piesă care să redea cât se poate de bine feeling-ul acestui disc aceasta ar fi Viva La Rock. Direct, simplu, eficient, zgomot, chitări, nebunie!

Dincolo de muzică, concertele lui Marco Mendoza au parte de poveşti narate cu dosebit talent de artistul care are un şarm aparte la capitolul interacţiune cu publicul. Pe album, poveştile acestea sunt transpuse pe note. Şi...chiar dacă lipsesc speech-urile de la concerte, discul ăsta te încarcă cu o  energie pozitivă. Şi cu dorinţa de a-l vedea din nou pe Mendoza în carne şi oase. Vestea bună este că omul revine în România pentru lansarea acestui album. Pe 1 martie la Bucureşti (Club Quantic), pe 2 martie la Sibiu (Club Vintage) şi pe 3 martie la Timişoara (The Note Pub). O altă veste bună este că alături de el se vor afla chitaristul Michael McCrystal-(Tygers Of Pan Tang) şi tobarul Kyle Hughes (Bumblefoot). Trăiască rock-ul! 

Grimus - Unmanageable Species

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 

Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 

Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

                                               

După cum remarcam şi cu vreo cinci anişori în urmă, Silent Strike este o pată de culoare cât se poate de interesantă în mirifica industrie muzicală autohtonă. Cunoscut în cercurile mai mult sau mai puţin „underground“ din România datorită colaborărilor cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpaţi, Ioan Titu reuşeşte şi de această dată să se ridice deasupra „concurenţei“ (aia care o fi!) cu un disc bine copt. Melancolic şi care te duce într-o lume mult prea misterioasă pe alocuri, dar care te loveşte cu energie exact când te aştepţi mai puţin. Piesele alternează izbutit între posomoreală şi veselie emanând un tot unitar valoros. Nu mai puţin de şase piese de pe acest disc sunt realizate alături de timişoreanca EM (Emanueala Alexa), cunoscută amatorilor de rock alternativ graţie proiectului BAB.

Cele 17 piese (printre care se numără şi cele două bonus track-uri Clouds) pot fi încadrate lejer în cutiuţa cu muzici electronice „de suflet“, iar stilistic călătoria aceasta te duce undeva într-un nomansland aflat la confluenţa unor tărâmuri care dacă e musai să le categoriseşti se învârt în zona trip – hop, pop de avangardă sau psychadelic – electronic. Desigur, toate aceste chichiţe menite a descrie muzica semnată Silent Strike pălesc în momentul în care te aşezi confortabil în fotoliu şi dai play albumului, căci „evadarea“ din cotidian propusă de artistul născut în Bacău poate avea conotaţii diferite pentru urechile melomanilor îndrăgostiţi de sunete frumoase.


Dincolo de sunete, atmosfera este completată de „zicale“ pline de şarm ca  „Nothing stays alike from another perspective, understanding the fact, but not the opposite face of it“(It's not safe to turn off your computer) sau superba piesă cu oareşce arome de Enigma care poartă titlul de Blue Saw (un remake al piesei Saw apărută pe albumul din 2014 al artistului). Pe ici pe colo discul emană şi un iz de Bonobo (în special în First Blood) iar „Me Sane Man Me Same Man“  este o combinaţie  meseriaşă în care sound-uri trendy în 2017 se îmbină „pe bune“ cu atmosfera discurilor ambientale a la Brian Eno, amalgamul rezultat fiind demn de aplauze prelungite. Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să ocoleşti albumul despre care tocmai te-am convins că merită să-l asculţi cu luare aminte, nu în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească 2017, la capitolul electronic – ambient – pop. Sau cum s-o numi ciorba asta gustoasă.

Ibeyi - Ash

                                             

La doar doi ani după debutul omonim, cele două gemene care l-au avut ca tată pe binecunoscutul Miguel "Angá" Díaz, (din echipa Buena Vista Social Club) au revenit cu un album care are toate atu-urile unei audiţii deosebite, fiind încărcat cu o serie de lucruşoare din categoria „aşa da“. Ca şi în primul disc, şi aici diversitatea influenţelor stilistice este una de admirat.


Şi pentru că orice album „tare“ din zilele noastre e musai să aibe şi nişte featuring-uri „corecte“, printre colaboratorii acestui material discografic se regăsesc nişte figuri aparte. Aş începe cu domnul Kamasi Washington care adaugă un şarm mişto piesei “Deathless”. Dincolo de măiestria lui Kamasi Washington, piesa are şi un mesaj unitar, căci ea se referă la păţania uneia dintre cele două gemene care a fost arestată pe când avea 16 anişori pe motive rasiste. Incidentul a fost amintit de Lisa într-o conversaţie cu Richard Russell (boss-ul casei de discuri XL Recordings şi totodată producătorul acestui disc) care a încurajat-o să scrie o melodie despre această experienţă neplăcută. Şi uite aşa s-a născut o piesă în care ni se spune că  „He said, he said/You’re not clean/You might deal/All the same with that skin”. Încă din prima piesă a discului Ash e clar că avem de-a face cu o chestiune specială: pe parcursul celor 94 de secunde ale intro-ului avem parte de un sample repetitiv din Le Mystère des Voix Bulgares. Un alt moment interesant în care muzica tradiţională cubaneză se împleteşte la fix cu sound-urile moderne se regăseşte în Away, away. Stilistic albumul acesta se învârte undeva în zona downtempo electro-soul, hip-hop, jazz, cu percuţii cajon care amintesc de zonele vest africane. Un alt sample celebru este folosit în "No Man Is Big Enough For My Arms" unde se aude un fragment dintr-un speech susţinut de Michelle Obama, unde mesajul este “The measure of any society is how it treats its women and girls.”. Deosebit de inspirat este şi momentul „Transmission/Michaelion,” unde alături de Meshell Ndegeocello suntem trataţi şi cu o lectură în spaniolă din The Diary of Frida Kahlo. “Me Voy,” este cel mai pop moment alş discului, unde alături de fete apare şi rapperul Mala Rodríguez. Un alt moment care merită toată atenţia este When will I learn, unde apare şi Chilly Gonzales. Ultima piesă de aici, care dă titlul albumului este un amestec de Yoruba şi engleză care subliniază pe deplin mesajul  : "No more heart, no more home / And keep walking alone / We are actionless / Moving around“.

Deşi au doar puţin peste 20 de anişori Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz demonstrează cu acest al doilea album că au toate atu-urile unei trupe coerente. Care oferă poveşti muzicale pline de substanţă şi originalitate. În cazul în care nu sunteţi îndrăgostiţi de refrenele facile, „Ash“ este un disc peste care nu aveţi voie să treceţi, căci piesele înglobate aici alcătuiesc unul din albumele mişto „pop“ ale anului în curs.

Bucium - Miorita

                                           

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi noul material discografic al formaţiei Bucium. Şi asta pentru că puternicul filon etno combinat cu arome de rock pe care l-ai descoperit (sau nu) din vechile albume ele Phoenix-ilor sunt omniprezente în toate cele 13 track-uri incluse pe acest album conceptual. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. În nişte vremuri în care multă lume renunţă pur şi simplu la a scoate CD-uri în format fizic (mai ales în ţărişoara noastră), cei de la Bucium se încăpăţânează să ofere melomanilor un produs remarcabil. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească (dar care continuă o tradiţie a trupei), iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download al albumului şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă. Merită, căci poveştile capătă şi mai mult şarm odată cu ilustraţiile şi versurile frumos puse pe câte un carton. 

Conform celor spuse de membrii trupei, primele cântece de pe album s-au născut la începutul anilor 2000, dar din cauza „vremurilor“ d-atunci ele au fost înregistrate ca lumea doar în zilele noastre. Precum albumul anterior, “Live în Codrul Ascuns” şi povestea Mioriţa este strâns legată de Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Înregistrarile au fost făcute de liderul trupei Goodbye to Gravity. El a apucat să mixeze prima piesă de pe album, însa procesul a fost întrerupt de momentul Colectiv. Pe disc sunt incluse şi două bonus tracks, ca omagiu adus lui Adrian Rugină, fostul toboşar al trupei. Adrian a decedat în momentul Colectiv, în timp ce încerca să salveze mai mulţi oameni din incendiu. Deocamdată albumul poate fi găsit doar la concertele formaţiei, urmând ca lansarea lui oficială să aibe loc în data de 6 decembrie.

LCD Soundsystem - American Dream

                                           

Muzica ce ne invadează în zilele noastre, poate fi caracterizată cât se poate de succint prin versurile care deschid piesa „Tonite“, una din melodiile incluse pe noul album al formaţiei lui James Murphy, care ajunge la urechile melomanilor după şapte ani de pauză. Carevasăzică, „Everybody's singing the same song/It goes "tonight, tonight, tonight, tonight, tonight, tonight". Spre bucuria multora LCD Soundsystem a reapărut pe radarul muzicilor bune cu American Dream, un disc care deşi abordează din plin tema îmbătrânirii („I promise you this; you're getting older“ ni se spune în aceeaşi piesă Tonite) reuşeşte să ocolească deştept clişeele fiind un album care explorează o varietate genială de sound-uri şi teme muzicale fără a-ţi da nici măcar o secundă senzaţia de „ghiveci“. Cei care se aşteaptă să găsească printre cele zece piese ale acestui disc hituri de genul “Someone Great” “Get Innocuous!”  sau “Movement”  vor fi niţel dezamăgiţi, dar vestea bună este că maturitatea ce emană din belşug din piesele acestui American Dream este una care nu are cum să nu-ţi fie pe plac.

Pentru melomanii care au deschis urechile şi-n glorioşii ani 80, se prea poate ca începutul primei piese incluse pe acest disc, „Oh Baby“, să le amintească niţel de balada „Atari Baby“ din repertoriul celor de la Sigue Sigue Sputnik. Desigur, sound-urile etalate de LCD Soundsystem sunt infinit mai bogate din toate punctele de vedere, iar magia pe care o dezvoltă această primă piesă are darul de a te face cel puţin curios. Pe bună dreptate, căci „Other Voices“ reuşeşte să te captiveze pe deplin, beneficiind în a doua jumătate a ei şi de câteva accente „rock“ care definesc cât se poate de bine magia sound-ului LCD Soundsystem. Melodiile incluse în American Dream respiră şi un aer a la David Bowie, iar acest fapt nu ar trebui să fie o surpriză, având îm vedere faptul că James Murphy a fost co-producătorul albumului Blackstar. 

Rând pe rând, piese ca I used to, Change yr mind sau How do you sleep adaugă elemente inetersante care îţi pot creea flash-uri din discografia unor nume ca New Order sau Talking Heads, iar „Call The Police“ are deasemenea toate ingredientele unei melodii care „te prinde încet“, odată ce o asculţi de mai multe ori. Melodia care dă titlul acestui nou album pare a fi o serenadă a vremurilor noastre plină de înţelepciune. “You got numbers on your phone of the dead that you can’t delete / And you got life-affirming moments in your past that you can’t repeat“, spune James Murphy în penultima piesă a acestui material, care se încheie cât se poate de şăgalnic cu un track de nu mai puţin de 12 minute, “Black Screen”, care merită „degustat“ pe-ndelete.

Din fericire, cei şapte ani de pauză nu au reuşit să ştirbească defel din magia muzicii semnate LCD Soundsystem. Chiar dacă sound-ul disco – punk – electro – pop adoptat de trupa lui James Murphy nu se regăseşte în clasamentele muzicale care reflectă trendurile anului 2017, muzica celor de la LCD Soundsystem reprezintă şi-n zilele noastre o adevărată „temelie“ pentru sound-urile moderne.

Little Dragon - Season High

                                        

Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

Thundercat - Drunk

                                            

Dincolo de titlul cât se poate de şugubăţ, „Drunk“ este un album care nu reuşeşte să te „prindă“ din prima ascultare. Cel puţin asta s-a întâmplat în cazul subsemnatului. Surrizele vin însă în momentul în care reuşeşti să devorezi acest disc de mai multe ori. Şi asta fiindcă de fiecare dată descoperi „chichiţe“ care ţi-au scăpat până la momentul respectiv. Stilistic, „Drunk“ ar putea să fie încadrat lejer în jazz. Sau poate chiar hip – hop. Nu lipsesc nici eventuale „cârlige“ din domeniul muzicii pop şi lista poate continua cu tot felul de alte „titulaturi“ care mai de care mai haioase. Într-un fel e şi normal să fie aşa căci avem de-a face cu Stephen Bruner, un muzician al cărui tată a fost tobar pentru The Tempations şi Diana Ross. Mergând mai departe cu influenţele, Thundercat a fost câţiva ani de zile basistul trupei Suicidal Tendencies. După care a cântat cu Erykah Badu şi a fost remarcat de Flying Lotus. Tot el s-a numărat printre producătorii celui de-al treilea album al lui Kendrick Lamar, To pimp a Butterfly.


Dincolo de biografia sa impresionantă, Thundercat reuşeşte cu acest disc să distrugă barierele stilistice dintre diverse genuri muzicale. Acest fapt se datorează fără îndoială şi colaboratorilor care apar pe cele 23 de track-uri incluse pe Drunk, căci printre ei se numără Pharell, Kenny Loggins, Michael McDonald, Kendrick Lamar sau Wiz Khalifa. Din fericire, nu acesta este singurul atu pentru care acest disc străluceşte. Un alt element care contribuie la magia acestui material discografic este felul în care Thundercat amestecă genuri ca funk, pop, electronica sau jazz. Chiar dacă se învârte în aria tematică a beţiei, versurile au şi ele şarm. De la „it’s OK to disconnect sometimes” (Bus in these streets) în care ni se inoculează ideea că beţia poate fi un lubrificant social până la momentele în care se subliniează că această stare poate avea un impact negativ major asupra sănătăţii mentale şi fizice, avem de toate pe aici. Discul ăsta nu a fost construit în jurul unor hituri fabricate pentru a „rula“ non stop la posturile de radio. Ar fi fost chiar greu căci printre cele 23 de piese se numără „bucăţi“ de 25 de secunde (I am crazy), 38 de secunde („Rabbot Ho) sau 37 de secunde. Din fericire, discul nu plictiseşte cu piese interminabile, iar după cele 51 de minute ale acestuia rămâi cu un ghiveci jazzy-funk-pop cât se poate de gustos. Şi, asta e la urma urmei menirea fiecărui disc care te cucereşte într-un fel sau altul: să fie interesant. Drunk este un album mai mult decât „corect“, un disc care poate să îţi creeze stări de bine, indiferent dacă eşti beţivit sau mega – treaz.