KT Tunstall - Tiger Suit

KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica.

Asteptari: Kate Victoria Tunstall a ajuns in atentia opiniei publice gratie single-ului Black Horse and the Cherry Tree si implicit a discului de debut Eye to the Telescope acum sase ani cu un amestec de pop si folk usurel si foarte comestibil. Dupa Drastic Fantastic-ul din 2007, solista scotiana a mai stat inca trei ani pe tusa pentru acest Tiger Suit.

Rezultat: KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica. Pare-se ca legenda merge mai departe, fiindca KT Tunstall reuseste sa se autodepaseasca, oferind melomanilor un material care are toate sansele sa fie unul de referinta.

Desi de pe Tiger Suit lipsesc cu desavarsire slagarele care sunt uzitate de posturile de radio pop, albumul are parte de adevarate demonstratii de pop curat, micile retusuri electronice aplicate peste folk-ul atat-de-trendy fiind cat se poate de binevenite. Inca de la primele acorduri ale piesei de debut Uummannaq Song e clar pentru toata lumea ca titulatura de pop folosita pentru a descrie muzica scotiencei este una relativa, bucata cu pricina fiind o imbinare fericita intre world – music si sertarul „electronic” al muzicii. Glamour Puss reuseste sa fie o alta piesa la-naltime care dincolo de tenta blues ne dezvaluie un talent aparte si o siguranta de sine. Dar fara indoiala unul din cele mai reusite momente ale discului il constituie piesa Push That Knot Away, care cu fantasticele sale acorduri de country si pop se recomanda a fi o carte de vizita pentru noua „infatisare” sonora a scotiencei. E parca un fel de Kate Bush imbibat cu niste indie – rock cat se poate de actual. Discul nu e tocmai o abatere de la sound-urile Black Horse And The Cherry Tree: cei care vor asculta cu atentie Come on, get it on vor regasi destule similitudini intre cele doua melodii. Chiar daca nu mi se pare deloc o alegere potrivita pentru a fi promovata ca single, melodia (Still a) Weirdo are si ea partea ei de sarm, aducand pe alocuri a Peter Bjorn And John, nu doar din cauza refrenului fluierat...

Recomandari: O portie sanatoasa de pop autentic made in Scotland nu strica nimanui.

Joanna Newsom - Have one on me

E considerata una din sperantele folk-ului. Are un timbru vocal iesit din comun, canta la pian, harfa si hapsicord. Albumul de fata are peste 125 de minute, intinse pe 3 CD-uri. Categoric nu este un disc de ascultat pentru cei care sunt consumatori obisnuiti cu muzica de tip popcorn. Poate fi insa greoi si pentru ceilalti. Nu atat datorita lungimii sale. Ci datorita senzatiei pe care o emana, aceea ca nimeni n-a avut curajul sa stearga vreo nota din sesiunile de inregistrari.

La cei 28 anisori impliniti recent, Joanna Newsom este considerata una din cele mai talentate sperante ale folk-ului mondial. Simplul fapt ca cel de-al treilea material discografic al ei cuprinde nu mai putin de 3 CD-uri ar fi indeajuns sa creeze o anumita valva. Dar nu e doar atat! Joanna canta la pian, harpa sau hapsicord, printre altele. Are un timbru vocal iesit din comun. A aparut chiar si in videoclipul piesei Kids apartinand celor de la MGMT. E pe buzele tuturor, ce mai!

Muzica ei e cat se poate de neconventionala. Fara indoiala, e genul acela de muzica care nu prea are sorti de neutralitate: sau iti place din prima clipa, sau arunci CD-urile pe geam si ramai cu intrebarea WTF is this? Pentru cei care vor sa-si petreaca 125 de minute in compania jazz-ului combinat cu folk, cele 18 piese intinse pe trei CD-uri pot fi o alegere inspirata sau nu in functie de mai multi factori. Cele sase piese incluse pe primul disc sunt destul de liniare, acompaniate de instrumente destul de conventionale. In afara faptului ca poate tine prea mult, piesa care da titlul materialului discografic este una cat se poate de reprezentativa. Pe alocuri - mai ales in melodia 81 - urechile avizate vor face diverse conexiuni cu muzica baroca in stilul lui Henry Purcell. Cei mai putin familiarizati cu teritoriul clasic au sansa sa gaseasca in Good Intentions Paving Company o piesa care suna oarecum "pop", aceasta fiind fara indoiala cea mai accesibila melodie de pe album.
Marea majoritate a pieselor incluse pe discul doi si trei sunt mai mult niste poeme moderne, in care pianul si harfa ofera - dupa caz - constructii mai mult sau mai putin previzibile iar inedita voce a solistei este in prim plan. Din nefericire, in afara primului disc, urechea ascultatorului nu mai are parte de chestii mai "uptempo", toate creatiile inscriindu-se intr-o arie melancolica ce fac aceasta auditie una perfecta pentru o dimineata de duminica. Nu prea exista plusuri si minusuri aici, pentru ca albumul trebuie luat ca un intreg: nu prea are single-uri sau momente culminante.

Daca e sa ne referim strict la durata albumului acesta poate fi comparat cu cel realizat de Smashing Pumpkins, Mellon Colie and the Infinite Sadness. Pastrand ideea, Joanna Newsom emana o tristete "la infinit". Un lucru cat se poate de bun sau rau, in functie de asteptarile ascultatorului. Un atu pentru ascultarea acestui material discografic ar fi si complexitatea emotionala a versurilor. Categoric, doar pentru cei care stapanesc foarte bine limba engleza. E un album enorm, in toate privintele. Categoric nu este un disc de ascultat pentru cei care sunt consumatori obsinuiti de muzica de tip popcorn. Poate fi insa greoi si pentru ceilalti. Nu atat datorita lungimii sale. Ci datorita senzatiei pe care o emana, aceea ca nimeni n-a avut curajul sa stearga vreo nota din sesiunile de inregistrari. Pacat, fiindca cel putin in primele piese pare un album decent, care ar fi meritat o alta soarta.

Tapinarii - 2010 ani de folk alternativ

Daca ar renunta la eticheta de folk si ar pune mai mult accent pe instrumentatii, Tapinarii ar fi valabili. Love it or hate it. Pentru cine n-a auzit inca de ei si are curiozitatea sa-i descopere, acest album pica la tanc. Daca ati auzit de ei si va lasau indiferenti, nici acest disc n-o sa aibe darul de a va schimba perceptia. Costa numai sapte lei, deci nu e o gaura prea mare in buget.

Concertele celor doi baieti care-si spun Tapinarii sunt mostre de "stand down" comedy. Spre deosebire de baietii care stau in picioare si fac stand up comedy cu nelipsita sticla de apa asezata pe scaun, Cosmin Covei si Adrian Tanase incearca acelasi lucru cu ajutorul unei chitari. Avand in vedere ca au parte de un public dedicat, de cele mai multe ori le iese "pasenta“. Pe disc insa, lucrurile-s ceva mai complicate. Unul din lipiciurile lor la concerte, interactivitatea, nu mai e prezent.

Partea buna a acestui disc este aceea ca are nu mai putin de 24 de piese. Dintre care doua sunt noi - noute, iar restul reorchestrate. Un alt plus este prezenta unor invitati speciali. Florin Chilian, Mihnea Blidariu, Daniel Iancu, Ovi Mihailescu si Marius Matache. Plus membrii trupei de rock Semne. Partea proasta este aceea ca orchestratiile Tapinarilor suna la fel de saracacioase ca-n trecut. E drept notiunea de folk alternativ te poate limita in ceea ce priveste fundalul sonor, dar acest fapt nu este o scuza. Una peste alta, Tapinarii fac ceea ce stiu ei mai bine. Canta folk cu texte alternative. Aici lucrurile-s ceva mai dezmortite, fiindca unele texte chiar "dau bine“, au substanta..

Gratie colaborarilor pe ici - colo se mai aude si putintel rock. Ca de exemplu in piesa Duet care spune „Vreau sa fug/Sa fug de ele/De amantele mele/De frustrarile mele“. Textele Tapinarilor - „pentru intelectuali“ cum le definesc fanii lor - au teme variate. De la „un ungur mic care si-a schimbat arealul“ la  „Spune-mi Doamne ca tu stii/Cum e sa ai un copil de Craciun/Doamne insa tu nu stii/Cum e sa-ti convingi nevasta /Sa se lase de tutun“. Discutia respectiva cu Dumnezeu se termina cu intrebarea "de ce Sf. Petru are rol de secretara?“.

Dincolo de piesele "subtiri" ca orchestratie exista si momente acceptabile, ca de exemplu Sunt fericit si chiar si Dumnezeu Trist, in care trompeta lui Mihnea Blidariu de la Luna Amara este cat se poate de binevenita.  Cateva din piesele Tapinarilor suna mult mai bine live decat pe disc. „Nu dau doi bani/Pe doua tate bronzate/Doua puncte de sudura/Ce corecteaza/Mama natura“ poate avea un oarecare sarm atunci cand e cantata live, dar pe disc poate suna dubios. Esti frumoasa (dar te strica fata) e in aceeasi categorie la fel ca si Suturi. Melodii care datorita orchestratiei minimale atrag atentia asupra textului. Care e potrivit pentru concerte, nu de defalcat in castile de acasa. 

Viitorul single al Tapinarilor, Dulce inconstienta, este unul din momentele reusite ale celor doua voci. „Si toata lumea imi spune/ sa stau sa chibzuiesc/iar eu merg mai departe/merg fara sa gandesc“, are cate ceva din caracteristicile unei piese care ar merge la radio. Numai ca, normal ar fi fost ca piesa sa promoveze discul, nu invers. Florin Chilian e prezent pe Embargo pe creier, unde face o treaba buna, iar una din cugetarile baietilor etalate in piesa omonima este strasnica: „Ai observat.. cat de frumos tu ai plecat /Iar ea continua sa doarma /Pe jumatatea ei de pat“


Tapinarii si-au creat un look de oameni simpli. Naturali. Cu umor. Mai mult sau mai putin reusit. Love it sau hate it. Pentru cine n-a auzit inca de ei si are curiozitatea sa-i descopere, acest album pica la tanc. Daca ati auzit de ei si va lasau indiferenti, nici acest disc n-o sa aibe darul de a va schimba perceptia. Costa numai sapte lei, deci nu e o gaura prea mare in buget.

Nicu Alifantis - Cantece de semineu

Este un disc placut, ascultabil langa semineu sau calorifer (dupa caz) dar care nu are nici un posibil slagar de calibrul „Ploua infernal si noi ne iubeam/prin mansarde/ Prin cerul ferestrei/ Prin cerul oval/ Norii curgeau/in luna lui marte“. Categoric discul nu ii va dezamagi pe fani dar nici nu va reusi sa cucereasca altii mai noi.

“Un cantec simplu, sincer e ca un ceai bun englezesc, ca o tigara buna de foi, ca un vechi whisky malt, scotian, ca o femeie frumoasa, ca o carte pe care n-o mai poti lasa din mana sau ca un vechi platou din argint, pe care ti se aduc toate delicatesele din lume“. Doar trubadurul Nicu Alifantis putea zugravi atat de exact muzica acestui disc, o oaza de sensibilitate si rafinament pentru oamenii care aprecieaza asa ceva.
Evident, Nicu Alifantis nu mai are nevoie de nici o prezentare pe aceste plaiuri. Pe foarte - foarte scurt: 56 de ani, 19 albume, 37 de turnee in 17 tari, 4.400 de concerte pana anul trecut, doua roluri in filme, sapte in teatru si altele. Domnul care ne-a rasfatat in trecut cu versuri ca „A venit,a venit toamna/Acopera-mi inima cu ceva/Cu umbra unui copac sau mai bine/Mai bine cu umbra ta“ a recidivat pe plan muzical cu un album care se prezinta cu o grafica deosebita si cuprinde nu mai putin de 18 track-uri noi - noute. Am zis track-uri si nu melodii dintr-un motiv cat se poate de simplu: cateva dintre ele au undeva la 20 de secunde fiecare! In carticica care insoteste discul, amatorii de bunataturi servite de Alifantis au parte de toate textele pieselor plus o ilustratie bogata.

Daca la Cantec de Iarna (Vitraliu) avem parte de un nud feminin care paseste prin zapada, la cantecul de marinar avem o barca undeva la un asfintit de soare iar la cantecul de paj din nou un nud feminin. Surpriza muzicianului care in trecut canta si „De-as avea patru dromadere/N-as mai visa hipopotami/Eliberat de mamifere/L-as admira pe Apollinaire“ este cu atat mai mare cu cat acest album a aparut distribuit cu ziarul Jurnalul National, la pretul de 10,99 lei. Un chilipir pentru fani, avand in vedere muzica, textele si nu in ultimul rand grafica si "look"-ul general al CD-ului. Mult mai frumos decat altele din aceeasi categorie "de primit cu gazete“.

Nici de aceasta data pe plan muzical Alifantis nu iese din tiparele cu care ne-a obisnuit. Cantece simplute, naturale. De adormit copiii (piesa omonima pe versurile lui George Tarnea), un alt cantecel de somn pe versuri de Tudor Arghezi. Se prea poate ca unii sa aprecieze si piesele din categoria „too fast to hear“. Cantec de chemare are exact 22 de secunde, cantecul cu calut de mare 17, iar alte doua sunt la egalitate cu 19 secunde. O fi sarmant nu neg, dar ce-i prea mult strica. Se sesizeaza si arome de country pe ici pe colo, nu numai in cantecul de cowboy. Care poarta subtitlul de Toata Vaca. Vagi urme de blues gasim in Cantecul catren iar la capitolul mai putin inspirat este piesa de un minut care incepe cu o numaratoare pana la 20. E vorba de Cantec pentru ingeri. Una din cele mai frumoase melodii este cantecul de iubire cu subtitlul Sonetul iubirii implinite, nu neaparat pentru rezolvarea orchestratiei cat prin textul ei. Ultima piesa de pe disc este curios, acelasi cantec de iubire din piesa a 17-a dar fara text.

Aparitia Cantecelor de semineu este o premiera pentru gazeta care a distribuit discul. Daca in trecut toate aparitiile erau reeditari in formula de colectie (si cu o prezentare grafica asa si asa), se pare ca de-acum inainte si alti muzicieni romani vor scoate albume noi ambalate corespunzator.

Cei in cautare de sound-uri nervoase, moderne, cu multa galagie sunt sfatuiti sa se fereasca de acest disc. Ca si-n cazul lui Andries si Alifantis navigheaza in linii melodice uneori mult prea simple. Farmecul acestora este creionat de naturaletea ce se vede de la mare distanta, si poezia cuvintelor. Cele 45 de minutele de poezie si muzica nu ii vor dezamagi pe cei care sunt fanii vechi ai lui Alifantis, dar nici nu vor reusi sa cucereasca altii noi. Este un disc placut, ascultabil langa semineu sau calorifer (dupa caz) dar care nu are nici un posibil slagar de calibrul „Ploua infernal si noi ne iubeam/prin mansarde/ Prin cerul ferestrei/ Prin cerul oval/ Norii curgeau, in luna lui marte“.

Alexandrina - Om de Lut

Cel mai bun disc romanesc al anului 2009 are din belsug trompeta, saxofon, trombon, mandola, acordeon, contrabas si niste sound-uri susceptibile de a fi inglobate in ceea ce generic numim electro. Unicul minus  este lipsa unor parti mai vesele. Cu toate acestea, e surpriza anului si mult peste concurenta din patrie.

Cu riscul de a fi acuzat de patriotism local, ma vad nevoit sa declar Om de Lut ca fiind cel mai bun album romanesc al anului 2009. Conceput si inregistrat in orasul nostru drag, cu aportul unei gasti tot de pe la noi si completat cu senzationala interpretare a Alexandrinei (pentru cine nu stie, o solista originara de peste Prut), albumul emana bun gust prin fiecare nota a sa si risca sa devina un punct de reper pentru generatia de muzicieni romani care speram noi se vor alinia la complexitatea sound-urilor de dincolo (ma refer la vest, of course). Nu mai putin adevarat este si faptul ca in materie de muzichie 2009 a fost un an slab pentru Romania. Pe toate fronturile, dar mai ales la recolta de materiale discografice. Si chiar ca pe ici pe colo, exista si momente mai putin stralucite pe acest disc. Aceste constatari nu diminueaza defel meritele echipei care a „copt“ acest disc, categorisit de unii drept "nujazz". Personal as lipi eticheta de pop, poate nitel prea sofisticat pentru gusturile unei piete care are parte de o industrie care se ghideaza doar dupa deviza de "alandala". Desi nu e "snur", discul Alexandrinei este peste tot ce s-a produs in 2009 pe la noi atat prin abordare, cat si prin instrumentatie, dar mai ales prin "aproach"-ul vocal al solistei care s-a lansat mai demultisor cu melodioara Fata care merge pe jos.

Poate or mai fi si altii ca mine, dar nu-mi pot explica de ce fratii nostri de peste Prut au o cu totul alta abordare a starilor atunci cand vine vorba de muzica. Sa fie de vina educatia? Sau poate o naivitate care la noi a fost inghitita demult de pragmatism? Oricare ar fi raspunsul, ei reusesc sa ne surprinda prin chestii "deosebite", nu neaparat pe plan stilistic, ci prin acel "ceva" care lipseste din bagajul multor muzicieni de pe la noi. In cazul de fata acest "ceva" pur de peste Prut s-a amestecat la fix cu "ceva" de Timisoara, in speta cu echipa coordonata de Petre Ionutescu. A & A Records, care distribuie acest produs a aplicat eticheta de „o imbinare reusita de soul, jazz, funk, R & B, electropop si rock“. De unde au scos descrierea asta, din dictionarul stilurilor muzicale? Probabil ca "da bine" sa insirui diverse stiluri, poate poate prinzi mai multe gusturi, dar daca vreti R & B puneti mana pe Mary J Blidge, de exemplu. Daca vreti electropop incercati cu LCD Soundsystem. Iar pentru rock imbibati-va cu AC DC. Ceea ce presteaza Alexandrina aici e pop. L-as numi si "indie" daca termenul n-ar fi deja perimat in zilele noastre. E muzica moderna dragilor, ceva la care multi artisti romanasi nu se pricep defel. Categoric, Alexandrina n-a inventat nimic nou, dar spre deosebire de tona de artisti bubble - gum din Romania s-a orientat spre lucrurile bune de dincolo.

Trompeta, saxofonul, trombonul, mandola, acordeonul si contrabasul ce se regasesc din belsug aici sunt alternate cu diverse sound-uri susceptibile de a fi inglobate in ceea ce generic numim electro. Din pacate melanjul acesta este prea putin pregnant. Exista momente in care izul de Blazzaj e prea evident in acest Om de lut. Personal as fi subliniat si scratch-urile intr-un mod ceva mai evident. Toate acestea insa nu impiedica ca rezultatul final sa fie unul cu mult peste majoritatea productiilor romanesti. E un album impozant pentru piata romanesca. Asadar haideti sa ne lipsim de  comparatiile cu muzica de "afara" si sa remarcam ca alaturi de un schelet interesant, piesa Femei dietetice are si un text extrem de catchy: „Femeile dietice traiesc fara carnuri domestice, femeile nu se cuceresc cu dialoguri patetice, femeile dietice zambesc cu zambete simetrice“. Piesa De cand am plecat face parte din ciclul "cvasiplacut", avand parte de aranjamente sonore misto. Printre flori si Om de lut au si ele un vibe aparte care se inscrie in linia de melancolie mai mult decat este nescesar insa.

Inflexiunile vocale a la Tori Amos sunt mai mult decat evidente in piesa Noi 2, al carei pian sugereaza aceeasi comparatie. Una din cele mai interesante piese de pe acest album este insa cantata in limba franceza, Roule Taxi. Chiar daca nu exceleaza printr-o aglomerare de sunete, linia melodica este mai mult decat inspirata, iar piesa emana din toate notele sale o stare de bine vecina cu extazul. Curios sau nu, o alta piesa care iese nitel din senzatia de melancolie pe care ti-o da auditia acestui disc, este tot in limba franceza: Un deux trois, Vive le Roi. Surpizele lingvistice nu se opresc aici, Alexandrina canta si in ruseste. La Russe ramane in aria melancoliei si chiar daca nu intelegi o iota din text iti dai seama ca e o poveste trista. Nu stim daca cantecul de leagan Maria este dedicat cuiva drag Alexandrinei, dar sensibilitatea glasului ei este remarcabila. Ultima piesa a discului este unica demna de a fi aruncata in cosul cu dezamagiri. Ideea unui remix la piesa Numai tu este de laudat, doar ca ritmurile adaugate de Dan Handrabur n-au defel darul de a fi inspirate. Cu siguranta insa ca este o idee care merita exploatata pe viitor. Daca tot am amintit de Tori Amos sa nu uitam ca una din piesele ei care a ajuns pe primul loc in Marea Britanie, Profesional widow a fost remixata de Armand van Helden, varianta originala aparuta pe Boys for Pele nereusind sa capteze un interes deosebit. Ce-i drept, va mai curge ceva apa pe Bega pana se va naste si-n tara noastra un Armand van Helden, dar ideea remixurilor este una demna de urmarit pe viitor pentru echipa care picteaza imaginea Alexandrinei. 

Unicul minus pregnant al discului este lipsa unor parti "mai vesele". Cararea aceasta de "dark - pop " a reusit sa evidentieze acest disc numai ca excursia asta sonora printre femei, ploaie, vant si vapoare este una trista in intregul ei. Nu pot decat sa sper ca pe viitor melancolica Alexandrina sa cocheteze fie si pentru una sau doua piese cu exuberanta sunetelor din categoria "happy". Oricum, Om de Lut exceleaza in multe privinte (compozitie, interpretare, carticica) astfel incat primeste pe drept coronita de cel mai bun disc romanesc al anului 2009.

Alexandru Andries - Petala

Naturaletea, umorul de bun gust, poezia si simplitatea estompeaza oarecum lipsurile la capitolul muzica din ograda lui Alexandru Andries. Petala este un disc care este recomandat amatorilor de poezie intr-o lume pusa pe fast forward, un disc natural, fara nici un fel de E-uri....

Alexandru Andries este un fenomen. Nu de genul Susan Boyle, despre care anul viitor n-o sa mai stie nimeni nimic, ci unul care canta folk de mai bine de trei decenii si are succes cu piese simple si texte asijderea. De genul “Sunt Gigi si sunt plin de bani..Ce, n-ajunge?“. S-au gasit si cativa destepti care in lipsa de alta preocupare i-au gasit o eticheta muzicii sale: inteligenta. Auzi, bre, muzica inteligenta. Nu e nici pe departe asa. E folk simplu, ceva care nu prea se mai canta dincolo. Ceea ce il face special este tocmai Alexandru Andries. Un tip care convinge prin naturalete si simplitate, calitati tot mai rar intalnite in showbizul muzical autohton. Un tip care te poate face sa razi ca un copil atunci cand uita versurile unei piese. 

Se spune ca Petala este cel de-al 60-lea album din cariera lui Alexandru Andries. Pentru Romania (si nu numai), e o realizare ce merita plecaciuni. Petala cuprinde 18 piese din care una singura este un cover. Un alt motiv pentru care respect este cel mai potrivit cuvant este faptul ca materialul a fost editat si pe vinil. Yeap, o chestie adresata audifililor ce merita toata admiratia din partea oricui. In plus, pentru adevaratii fani exista si un volum inedit de versuri si arta fotografica.

Piesele scurte ale lui Andries incep cu consideratiile lui vizavi de anotimpuri mai mult sau mai putin inspirate. Geniala e zicerea conform careia „Daca am dreptate o sa treaca timpul“. Urmeaza Unii altii, o piesa nitel; mai spre jazz, dupa care Capul si gat pune punctul pe i, fiind centrata asupra constatarii ca „Cand la femei le vin idei“. O piesa frumusica simplista in stilul caracteristic al folkistului. Piesa care da titlul albumului este una de visare fiind completata cu o poezie izbutita, chiar daca stilistic aluneca alandala prin mai multe stiluri. Asta e tot puncteaza din nou inclinarea spre nostalgie a lui Andries si este insotita de o doza de umor cat se poate de contagioasa. Din pacate (sau fericire, depinde de perceptie), marea majoritate a pieselor lui se inscriu undeva la limita de „doua minute”, un timp mult prea scurt pentru improvizatii instrumentale. Exista insa si piese care au 35 de secunde cum ar fi Bine , rau. In cele trei minute ale piesei Luna plina urechile au parte de o instrumentatie ceva mai complexa, iar Dor se inscrie in aceeasi linie de poezie recitata a intregului disc. Nu stim daca e o gluma sau nu dar exista si o piesa in care Andries ne spune ca vrea o casa la Sibiu (Nu-i nici o gluma) . Una dintre piesele de rezistenta ale acestui disc este Tu, o melodie la fel de simpla ca si celelalte de aici, dar cu o magie aparte, completata si de un text cat se poate de feeric: „Toate lucrurile care-ti plac/ Devin acrisoare / Cand distanta dintre tine si ea / Ia amploare“. Petala mai cuprinde si Emanatii radioase si chiar si De trei ori crima, o melodie – pamflet care ironizeaza problemele unui cuplu domestic. Melodia Cine stie iese un pic din spectrul folk al majoritatii albumului fiind cantata parca de Dan Teodorescu de la Taxi. Singurul cover de pe disc Octombrie se incadreaza perfect stilului lui Andries, iar melodia care inchide materialul Spectator aduce un strop de blues binevenit.

Carcotasii pot afirma pe buna dreptate ca din punct de vedere muzical, Petala este o investitie ratata. Sa fim seriosi: muzica anilor nostri suna cu totul altcumva, chiar si daca ne referim strict la folk – blues – rock, zone in care se scalda mai mult sau mai putin proeminent Andries. Textele lui insa sunt cu mult peste ceea ce pot produce marea armata a muzicienilor de prin tarisoara noastra. Nu neaparat bestiale, dar originale, scrise cu suflet si pasiune, chestiuni care „transpira” usor atunci cand il asculti sau il vezi in concert pe Andries. S-atunci in ce consta secretul lui totusi? Probabil in felul in care isi exprima trairile artistice. Naturaletea, umorul de bun gust si simplitatea de care da dovada din plin Andries estompeaza oarecum lipsurile ce se vad de la o posta la capitolul stilistic.

Refuz sa cad in capcana unor cronicari care au dat verdictul conform caruia muzica lui Andries este una inteligenta. Piesele sale au lipici datorita felului in care sunt expuse. Nu pot nega ca poezia are un rol aparte. Tocmai de aceea, recomandarea pentru Petala este simpla: e un disc adresat amatorilor de poezie intr-o lume pusa parca pe fast – forward, un disc natural, simplu, fara E-uri de nici un fel.

Bombay Bicycle Club - Flaws

Asteptari: Dupa ce au castigat un concurs de tinere talente, britanicii de la Bombay Bicycle Club au editat I Had the Blues But I Shook Them Loose, un album de debut care a fost primit cu bratele deschise de criticii muzicali. La exact un an distanta, baietii au editat materialul Flaws care cuprinde 11 piese eminamente acustice

Rezultat: Flaws poate fi o pierdere imensa de timp pentru oamenii care s-au „prins” ca sub eticheta de „neo – folk” care face ravagii in ultima vreme se ascunde o noua directie de marketing pusa la cale de niste genii ale industriei muzicale. Sound-ul acestui material este unul mult mai acustic decat s-ar fi asteptat oricine a auzit creatiile lor de pe albumul de debut. Pe alocuri, rezolvarile instrumentale au o frumusete aparte, dar per ansamblu ideea este monotona si poate induce dureri de cap pentru cei care nu sunt inrolati in tabara amatorilor de folk. Pe langa compozitiile proprii aici se regasesc si doua cover-uri: Fairytale Lullaby dupa John Martyn si Swansea dupa Johanna Newsom. In mare parte, piesele de aici se adreseaza oamenilor care rezoneaza la naturaletea unei muzici acustice. Care pe alocuri este decenta. In caz ca va asteptati ca un album sa transmita originalitate si creativitate, acest Flaws poate fi cu usurinta plictisitor. Si asta nu din cauza faptului ca baietii n-ar fi buni instrumentisti. Sau ca n-ar avea momente izbutite. Principala hiba e aceea ca discul este mult prea simplu pentru anul de gratie 2010.

Primul single care promoveaza discul este totodata si cel mai izbutit moment al acestuia: Ivy & Gold este o melodie cat se poate de simpluta dar care devine de neegalat atunci cand o asculti in mod repetat. E un fel de Cenaclul Flacara reinventat in 2010. Categoric nu e pentru toata lumea, dar poate avea multi fani. Predilectia solistului pentru nume vechi ale folk-ului (Nick Drake, Joni Mitchell, John Martyn) este una care marcheaza pe deplin aceasta colectie de piese naturale. Muzica aceasta de reverie folk este una care in doze mici poate creea o stare de bine.

Traiectoria acestor baieti britanici este una care se incadreaza perfect in moda „acustica” care prinde tot mai bine in Marea Britanie. Ma gandesc aici in special la „valul” pornit de Mumfords and Sons un alt nume care face furori prin festivalurile internationale cu o muzica axata in special pe revigorarea folk-ului. Valul acesta acustic poate fi un raspuns la muzica tot mai electronica si este unul cat se poate de acceptabil . Doar ca, vorba cu ce-i prea mult strica se aplica pe deplin si acestei „mode”. Da, e cat se poate de OK sa auzi ca tineretul repune pe tapet nume gigantice ale folk-ului mondial, dar atunci cand acest comportament devine o rotita a industriei muzicale si este multiplicat la scara larga, nu ai cum sa nu te intrebi: Ce e asta?

Recomandari: Pentru focurile de tabara in varful muntelui sau o seara linistita, departe de valtoarea stresului cotidian. Pentru nostalgici, fie ca recunosc sau nu aceasta chestiune.

Roky Erickson, welcome back!

Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Asteptari: Nu a vandut zeci de milioane de discuri si nici nu se poate lauda cu premii Grammy. Cu toate acestea, Roky Erickson este o figura – cult a muzicii. Fondatorul trupei 13th floor Elevators (in care la un moment dat vroia sa cante si Janis Joplin) este considerat un pionier al genului psychadelic rock. De-a lungul anilor muzicianul a avut o serie de aventuri ca-n filme: a fost internat ani de zile in spitale de psihiatrie, a urlat in gura mare cum ca corpul sau ar fi fost invadat de extraterestri si cate si mai cate…..
Rezultat: Exista momente in care un album nu poate fi judecat numai dupa muzica pe care o contine. In care si contextul e la fel de important. Pentru cei care nu stiu prea multe despre viata plina de peripetii a lui Roky, probabil discul e unul care poate fi trecut usor cu vederea. Dar atunci cand nu faci abstractie de faptul ca Roky a fost creatorul uneia din cele mai influente trupe de psyhadelic rock din lume, automat asculti muzica cu alte urechi. Iar atunci cand stii ca solistul a stat ani de zile in locuri unde nu-ti doresti sa se interneze nici dusmanii, piesele capata si mai multa importanta.
Piesa de deschidere, Devotional Number One e centrata in jurul unei chitari acustice si un text in care solistul canta absolut previzibil despre Dumnezeu, dar si despre ciuperci halucinogene…. Ain’t Blues Too Sad suna a orice piesa pe care o auzi intr-un program de country din Statele Unite ale Americii iar Bring Back the Past chiar are un feeling de parca ar fi vreo piesa veche de-a celor de la R.E.M.  Multe piese suna incredibil de linistit. Forever e parca o piesa scrisa special pentru dansul mirilor la o nunta din S.U.A. iar Think of as one e din aceeasi categorie de piese slowly. Reminescente ale garage – rock – ului se regasesc doar in melodia John Lawmann, care aduce a ceea ce canta celebra trupa 13th floor elevators pe vremuri. Piesa care da titlul albumului este incarcata de melancolie, la fel ca multe din cele 12 piese.
Per ansamblu, e un disc plin de tristete si speranta, dar totodata o celebrare a talentului unic al lui Rocky. E o muzica simpla si totusi magica, exact ceea ce trebuie unui disc pentru a iesi din mediocritate. Muzica lui a influentat o sumedenie de artisti contemporani ca R.E.M. Kasabian sau Primal Scream.
Recomandari: Un disc delicios pentru amatorii de Johnny Cash si muzica americana traditionala. De ascultat cu precautie de catre amatorii de pop, nu e deloc un material facil!

John Grant e un tip iesit din comun....

Muzicianul se concentreaza asupra compozitiilor aparent din anii 70, care au ca tema dragostea si problemele vietii cotidiene. Teme prezentate intr-un mod banal, simplu, natural, fara brizbriz-uri sau artificii. Ceea ce este cert, e ca discul este unul care transmite emotii puternice. Poate prea puternice. Vocea lui Grant este una care emana melancolie cu nemiluita iar in unele cazuri seamana cu aceea a unui baietel care in prima zi de scoala e prea timid ca sa se prezinte in fata clasei. Am convingerea ca daca domnul John ar fi amestecat superbele balade cu niste piese cu mai mult “nerv” discul asta putea fi o capodopera. continuare

Laura Marling - I speak because I can

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.

Poezie si folk. Cam acestea sunt atu-urile pentru care Laura Marling, o cantareata de numai 20 de ani din Marea Britanie face valuri prin clasamente. Primul ei album Alas I Cannot Swim a fost nominalizat acum doi ani pentru prestigiosul Mercury Award, iar continuarea acestuia – I speak because I can – a fost si el primit cu entuziasm de criticii muzicali.

Se spune ca pentru albumul ei anterior, solista a luptat din rasputeri sa-si etaleze vocea la adevaratele ei capacitati. De aceea producatorul discului ajungea in studio inaintea ei, stingea luminile si inconjura microfonul solistei cu lumanari. Pare-se ca de aceasta data lucrurile sunt spuse mult mai raspicat. Inclusiv titlul sugereaza ca Laura si-a gasit directia si a devenit confidenta in propriile-i forte.

Albumul este concentrat pe sound-ul „curat“ de chitara dar are parte si de pian, banjo si chiar instrumente de suflat. Fara indoiala eventualele comparatii care iti vin in cap atunci cand asculti acest disc merg catre Mumfords and Sons. Si mai mult catre Joni Mitchell, ale carei inflexiuni se simt cel mai bine in piesa Made by Maid. E un disc melancolic iar atat partea muzicala cat si textele sunt adanc infipte in partea dark a folk-ului. Care ajung pana la texte de genu: „No hope in the air/No hope in the water/Not even for me/Your last serving daughter“. Unul din cele mai frumoase momente ale acestui disc este Goodbye England (Covered in Snow) care evoca frumusetea vremurilor petrecute “la tara”. Blackberry Stone si Devil’s Spoke sunt si ele momente in care aranjamentul simplist face casa buna cu starea de spirit a vocii.

Daca faceti parte din categoria omuletilor care apreciati melancolia folk-ului bazat pe sunete pure simple si nealterate si nume ca Joni Mitchell sau  Joan Baez va sunt dragi, faceti bine si puneti mana pe albumul secund al Laurei Malding. Un alt plus este ca discul se regaseste in categoria superioara a clasamentelor actuale internationale, printre tone de pop facut la comanda.. N-as recomanda ascultarea acestuia in momente in care ai nevoie ca muzica sa-ti inspire un vibe pozitiv. E melancolie pana la loc comanda.