New Order - Music Complete

Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

Ratatat - Maginifique

Nu e un secret pentru nimeni faptul că semnificaţia cuvântului „electronica“ ataşat artei numite muzică are conotaţii diferite. Începând de la Kraftwerk şi terminând cu „nebuniile“ muzicii din 2015, „plaja“ de muzică electronică are aspecte diverse. E o mare diferenţă şi între continente căci americanii percep în general altfel muzica. E şi cazul acestui duo din Brooklyn, care se află la al 5-lea material discografic şi se numeşte Ratatat. Magnifique este un album care vine la cinci ani după precedentul „LP4“ şi dincolo de toate menţine oarecum vie ideea noţiunii de Long Play. Nu doar fiindcă conţine un intro şi un outro, ci în special graţie faptului că track-urile acestea au noimă în cazul în care le asculţi ca un tot unitar, nefiind vorba de single-uri concepute în ideea de a fi difuzate non – stop la radiourile comerciale. 

Faptul că piesele astea nu conţin voci e un alt plus, căci adeseori mesajele transmise de „electronişti“ sunt atât de puerile încât sunt depăşite şi pentru nişte puştani care încep şcoala în luna septembrie. Primul moment de reală desfătare auditivă este “Cream On Chrome“, în care bass-ul hipnotic te cucereşte din primele secunde. “Abrasive” este o altă confirmare a talentului celor doi americani, care oscilează între armonii de chitară absolut „loveable“ şi elemente de percuţie presărate fix în locurile unde e enevoie de ele. Chiar dacă la prima audiţie piesa “Pricks of Brightness” îţi sună oarecum deja – vu, felul în care oamenii ăştia combină sound-urile „oldies“ este cât se poate de magnific, iar amestecul de chitări a la Queen cu beat-uri din era LCD Soundsystem e pur şi simplu genial. 

Printre cele mai nebune momente ale acestui material discografic se numără Nightclub Amnesia, care se vrea o parodie mega – reuşită a muzicii EDM din zilele noastre. Supreme în schimb ne loveşte cu un sound de chitară cât se poate de clasic, iar una din suprizele de aici este I will return. Nu doar pentru că este primul cover scos de Ratatat din cariera lor (melodia fiind un remake după piesa cu acelaşi titlu a grupului Springwater), ci şi pentru că are un vibe deosebit. Evan Mast şi Mike Stroud au creat aici un disc de ascultat pe repeat. Nu îl recomand celor care sunt îndrăgostiţi de şlagăre. Şi nici celor care dintr-un motiv sau altul sunt cantonaţi într-un anumit gen de muzică. Magnifique are sound-uri drăgălaşe pentru urechile ale căror posesori au mintea deschisă. 

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

Jamie XX - In colour

Trăim nişte vremuri în care numărul albumelor care apar săptămânal este înfricoşător de mare. Iar dacă ne uităm la felia numită muzică dance, lucrurile sunt parcă şi mai tragice, căci e tot mai greu să reuşeşti să „cerni“ lucrurile bune de tonele de track-uri produse parcă pe bandă rulantă de diferiţi indivizi din toate colţurile lumii. Vechile bariere care separau artiştii consacraţi de „wannabies“ au dispărut complet, căci pentru producţia unui album în zilele noastre nu mai ai nevoie nici de un studio profesional şi nici măcar de instrumente reale. Teoretic, cele 11 piese incluse în debutul muzicianului cunoscut pentru remixurile sale deştepte şi graţie The XX, conţin o sumedenie de şiretlicuri folosite en – gros în muzica dance care se lăfăie pe ringurile de dans din zilele noastre. 

Practic, Jamie XX reuşeşte să vină cu „altceva“, o chestie care ar putea fi încadrată lejer ca un soi de antidot la stupizenia EDM-ului actual. Spre deosebire de tonele de track-uri dance din zilele noastre, piesele lui au personalitate. Suflet. Fie că vorbim de sublima „Gosh“ care deschide acest disc de referinţă pentru muzica anului 2015 sau de „Sleep sound“ (aceasta din urmă mai apropiată de zona The Field sau Four Tet), compoziţiile astea au o magie aparte, atât datorită sample-urile vocale folosite dar mai ales din cauza instrumentaţiei care în cele mai multe momente devine surprinzătoare. Acesta este doar unul din atu-urile lui Jamie XX: îmbinarea „la fix“ între latura experimentală a muzicii şi sound-urile omniprezente în hiturile din clasamentele actuale. „Obvs“ este un alt moment în care urechea este „tratată“ cu nişte sonorităţi de-a dreptul meseriaşe, iar „Stranger in a Room“ generează valuri de şarm şi graţie vocii lui Oliver Sim din The XX. 

Practic, pe parcursul acestor piese ascultătorul este „lovit“ cu influenţe diverse , de la accente R & B moderne la post – rave, electro – pop  a la Everything But The Girl (în „Loud Places“) sau chiar bucăţi de hip – hop modern (în „I know theres gonna be good times“), toate împachetate într-un staniol cât se poate de strălucitor. Desigur, avem aici şi piesa „Girl“ care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pe scurt, Jamie XX a aruncat pe piaţă unul din cele mai şmechere albume de dance music din 2015, care merită şi poate fi ascultat pe repeat fără contraindicaţii, un disc care ar trebui să le dea niscaiva lecţii tuturor artiştilor care consideră că au ceva de spus în mult – prea – aglomerata etichetă de muzică electronică din zilele noastre. 

Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim.

Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi datorită căciulilor de blană pe care le purtau la greu în unele concerte este o audiţie simpatică. Poate şi datorită versurilor inspirate pe alocuri. Şi graţie faptului că ascultătorul „simte“ pe parcursul celor zece piese un story gândit, o poveste care chiar şi cu minusurile ei reuşeşte să te captiveze pe alocuri. Primele două piese ale discului, cea care dă titlul albumului şi Camera 203, „curg“ fără cusur, chiar dacă sunt cât se poate de previzibile. Poate dacă vocea solistului nu ar ocupa atât de mult „spaţiu“, sau piesele ar fi fost mai lungi, rezultatul era mai bun. Poate aşa s-au gândit băieţii, că au nevoie şi de melodii uşurele. Cea de-a treia piesă de aici, „Istanbul“ e unul din momentele interesante ale acestui disc. Pe ici pe colo, sound-ul seamănă cu cel executat cu mulţi ani în urmă de oamenii de la Partizan, doar că de această dată riff-urile de chitară sunt ceva mai „nervoase“, ceea ce adaugă o porţie de şarm track-ului. 

 „Tot ce ai tu“  este piesa care împacă la fix două tabere: urechile corporatistelor care suspină după versuri romantice şi urechile celora care sunt obişnuiţi cu efecte de chitară „zgomotoase“, fiind un melanj decent de „hot and cold“, adică piesă de corazon şi melodie de „dat din cap“ deopotrivă. Chiar dacă n-are nicio legătură cu celebrul La Vita e Bella, piesa „Viaţa e frumoasă“ încearcă să îţi deruleze în căpşor o peliculă bilingvă în care strofele în limba franceză se amestecă cu refrenul care te informează că „viaţa e frumoasă/când ajung acasă“. Unica piesă în limba engleză inclusă pe acest album discografic nu reuşeşte să aducă nimic imprevizibil, dar penultima piesă numită „Nu se termină aşa“ este fără îndoială unul din cele mai inspirate momente ale acestui „dejun pe iarbă“. Şi asta pentru că aici se simte cu adevărat că băieţii au în ADN-ul lor şi porţii sănătoase de nebunie muzicală. Sau, dacă vreţi, piesa asta cochetează cu niscaiva etichete de „experimental“.  Sincer, m-aş fi bucurat ca pe discul ăsta să găsesc şi alte nebunii de genul ăsteia. Poate, pe viitor. Ultima piesă a discului, instrumentala „Pânzele albe“ nu reuşeşte să convingă prea tare, fiind un soi de jam – sesion fără „lipici“. 

Una peste alta, chiar cu momentele mai puţin reuşite albumul celor de la Toulouse Lautrec intră în categoria discurilor decente din muzica rock românească actuală. Din nefericire, în „oala“ asta de muzică, trupele româneşti merg cam pe acelaşi calapod. O posibilă explicaţie pentru această constatare este aceea că formaţiile astea cântă pentru România. Drept urmare, piesele lor sunt „croite“ special pentru nevoile urechilor care rezonează cu indie – rock – ul ăsta de România. Aştept cu nerăbdare momentul în care în „oala“ asta să avem şi formaţii care să te facă să zici „jdiu“. Sau, cum ziceau cei de la C&C Factory odinioară, „things that make you go hmmmm.....“