Horea Crisovan - My Real Trip

Mă număr printre fericiţii posesori ai albumului de debut - de autor – semnat Horea Crişovan, My Real Trip, un disc care este special din mai multe puncte de vedere. În primul şi în primul rând, e albumul de suflet al lui Horea care a stat la „dospit“ mulţi ani de zile. Deşi a colaborat de-a lungul timpului cu o serie de muzicieni valoroşi şi a apărut pe discurile acestora, ăsta e primul material discografic în care avem parte de adevărata faţă a lui Horea. Nu că până acum n-ar fi fost el, dar „excursia“ asta e una în care ai ocazia să intri în sufletul artistului. Mai apoi, să scoţi în 2014 un album fără brizbriz-uri, doar chitară...e un gest demn de Don Quijote. Nu tu voce, nu tu percuţie, nu tu bass, nu tu texte mai mult sau mai puţin stupide....just Horea. În garsoniera lui de 23 de metri pătraţi, mixat de Adrian Popescu, discul ăsta e un unguent adecvat pentru sănătatea sufletului. Şi nu în ultimul rând, ediţia limitată în care pe coperta discului scrie „from Horea Crişovan“ to.....adaugă un plus de şarm. Într-o lume dominată de chestii superficiale, aceste amănunte pot fi insignifiante. Dar atunci când primeşti din mâinile artistului un disc pe a cărui copertă eşti trecut la „destinatar“, automat intri într-un trip aparte, care diferă de la om la om, dar care are acelaşi rezultat: evadarea din nebunia cotidiană. Conform celor spuse de Horea, excursia asta e una de tip „world- music“. Dincolo de categorisiri, albumul ăsta e mai degrabă soul – music. După un intro cât se poate de clasic, ascultătorul este tratat cu o frumuseţe sonoră aparte ce poartă numele de Enlight, care e urmată de Bossa Rossa, al cărei titlu exprimă perfect acordurile cuprinse în acest track. După energia mirifică degajată de explozia de acorduri rurale cuprinse în compoziţia „Dans“, ascultătorul este îmbiat cu tema care dă titlul acestui album, o compoziţie care te duce cu gândul la o dimineaţă superbă de duminică într-un câmp de maci, în care pur şi simplu simţi adierea vântului, iar sunetele degajate de natură îţi mângăie cele mai interioare colţişoare ale sufletului. După cum îi zice şi titlul, Dream, este o altă compoziţie care vine ca o mănuşă tuturor visătorilor din lumea asta şi-n care urechea este tratată cu acorduri flamenco menite să fie ascultate într-un hamac, în mijlocul naturii. Mecanisme, pe de altă parte e momentul în care ascultătorul este trezit din visare şi introdus în „ordinary world“. Melancolia continuă în Rain Still Falling, iar Nameless Song reuşeşte să păstreze aura de mister care emană prin fiecare notă a sa, acest disc. Singura piesă de pe album în care pe lângă Horea mai apare şi altcineva, Marco Polo, e genul acela de melodie care cuprinde părţi egale de acalmie şi furtună. Desigur, Vlatko Stefanovski (cunoscut printre altele şi graţie faptului că a activat în trupa sârbească Leb i Sol) aduce un plus de prospeţime interpretării iar rezultatul e unul de mare efect. Atipic, penultima piesă de aici este intitulată Epilog. Şi totuşi....Sfârşitul nu-i aici, căci Forest Song – ultima compoziţie de pe disc – este un alt îndemn la visare. Şi te face să apeşi butonul repeat. Indiferent dacă înţelegi sau nu trip-ul lui Horea, My Real Trip e un disc de mare încărcătură emoţională, care nu are cum să nu-ţi placă. Într-o lume în care trăim adesea pe „fast forward“, discul ăsta te face să te opreşti. Să apeşi play şi să te bucuri de adevărata culoare a frunzelor din copacul care sălăşluieşte în faţa geamului tău. Lansarea oficială a acestui disc va avea loc în luna iulie în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărâna. Până atunci, celor care au pus mâna pe My Real Trip le sugerez să păstreze bine de tot albumul ăsta care are ca sub – motto „The beginning of a beautiful friend-trip“. Celorlalţi, le sugerez să caute prin prăvălii sau pe unde se va găsi acest album. În ceea ce priveşte autorul acestui friend – trip....chapeau bas şi aşteptăm cât mai urgent episodul doi.

Todd Terje - It's Album Time

Excepţia întăreşte regula. Primul E.P. care a avut parte de un review pe acest blog, a aparţinut maestrului norvegian pe care unii s-ar putea să-l ştie sub numele de Todd Terje. Prezent pe scena nu disco încă din 2004, artistul a hotărât că e momentul să scoată un album full – lenght. Şi ce nume mai inspirat decât It's Album Time putea să găsească? Previzibil, discul conţine câteva din creaţiile sale cuprinse în E.P.-urile anterioare. După un intro cât se poate de misterios în care suntem anunţaţi prin synth-uri mega disco că e timpul unui album, lucrurile devin cât se poate de interesante cu  Leisure Suit Preben, o piesă care ar putea fi inclusă uşor în categoria detectiv – jazz şi s-ar preta la fix ca şi coloana sonoră a serialului Derrick. Cel puţin în prima ei parte, căci spre final artistul duce ascultătorul în lumea space – disco – ului plin de melodicitate. Desigur, asemănările cu Lindstrom sau Prins Thomas sunt cât se poate de evidente, dar spre deosebire de cei amintiţi, norvegianul reuşeşte să se menţină într-un soi de nomansland undeva între „melodie“ şi „experiment“, cele două atribute completându-se în mod fericit pe parcursul celor 12 track-uri. Preben Goes to Acapulco este unul din acele track-uri care se asortează cât se poate de perfect cu coperta mega – izbutită a acestui material discografic, iar Svensk Sås este fără îndoială cel mai surprinzător moment de aici. E un soi de salsa fabricată în Norvegia, o piesă care deşi nu conţine niciun cuvinţel (ca şi aproape toate restul de aici) te face să zâmbeşti instantaneu. Una din piesele cunoscute de mai demult din visteria lui Todd Terje, Strandbar, reuşeşte şi astăzi să fie cât se poate de inspirată, iar Delorean Dynamite are toate atu-urile să fie devorată aşa cum se cuvine de urechile care vibrează pe sound-uri disco moderne. E un soi de T.N.T. cu beat-uri vesele şi arpegii colorate, unul din cele mai bune momente ale albumului. Piesa cu numărul şapte din acest debut al norvegianului poate concura cu uşurinţă la cel mai ciudat moment al discului. În primul rând, spre deosebire de celelalte piese clădite pe ritmuri uptempo, bucata asta e o baladă. În al doilea rând, track-ul conţine voce. Şi ce voce, Bryan Ferry din Roxy Music. Dacă mai adaugi şi faptul că piesa este un cover după melodia cu acelaşi nume de Robert Palmer, lucrurile-s cât se poate de clare. E un moment de respiro extrem de inspirat, căci îţi dă răgaz să te linişteşti, exact la timp pentru a savura restul pieselor de aici. Alfonso Muskedunder e genul acela de piesă pe care te aştepţi să o găseşti pe vreoo compilaţie obscură cu retro – exotica din anii 60, o piesă care emană din toţi porii ei bucăţi de kitsch. Dar, în mâna lui Todd Terje chiar şi kitsch-ul sună altfel. Cele două părţi ale piesei Swing Star sunt deja binecunoscute publicului avizat, iar Inspector Norse e deasemenea un track atât de solid încât nu mai merită să fie analizat. Oh Joy, în schimb e un alt moment pentru care Todd Terje ăsta ar merita să fie mult mai cunoscut amatorilor de muzici electronice. Nu doar fiindcă piesa asta e demenţială, ci şi pentru că e exemplul clar că şi-n zilele noastre poţi scoate ceva incendiar fără să apelezi la brizbriz-urile atât de uzitate de majoritatea artiştilor din această branşă. Una peste alta, Todd Terje e genul acela de om care produce muzică happy, iar discul ăsta e unul din cele mai valabile realizări pe tărâmul nu – disco din ultimii ani.  

Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence

Chiar dacă iniţial cronica dedicată primei variante a acestui disc a apărut aici cu mai bine de doi ani în urmă, A Pasha's Abstinence, merită din nou atenţia tuturor melomanilor care rezonează într-un fel sau altul cu jazz-ul, din simplul motiv că de această dată avem de-a face cu un material discografic oficial al timişorenilor. După ce în luna mai a anului trecut, Sebastian Spanache Trio a debutat oficial cu albumul Humanized, recent aceştia au hotărât să reediteze A pasha s abstinence. Şi bine au făcut, căci varianta updatată a discului are toate şansele să devină unul din cele mai bune albume de jazz ale anului 2014 made in Romania. Pe scurt, băieţii ăştia propun o călătorie în timp. Plină de tempo-uri bine amestecate şi orchestraţii izbutite. Dacă la toate astea mai pui şi faptul că avem de-a face cu instrumentişti meseriaşi şi alături de ei mai apar şi colaboratori care-şi fac treaba superb, e clar că albumul ăsta e cât se poate de valabil. Lucrurile devin interesante încă din piesa de deschidere, care pe parcursul celor peste şapte minuţele ale ei îţi inspiră un sentiment de „feel good“. Liderul trupei, Sebastian Spanache reuşeşte să conducă ostilităţile spre tărâmuri sonore interesante, iar un strop de magie e asigurat şi de cvartetul de coarde format din Cătălina Trincă, Otilia Marița, Iuliana Birtea şi Lidia Cosmin – violoncel. Superba voce a solistei Joanna Kucharczyk se mulează perfect pe scheletul instrumental al piesei Sixty Five. Nu ştiu care a fost inspiraţia care a stat la baza alegerii acestui titlu de track. Bănuiesc că nu faptul că în 1965 în data de 21 mai a debutat în ţărişoara noastra celebra emisiune Teleenciclopedia. Oricum, albumul timişorenilor poate fi catalogat o „enciclopedie“ căci conţine destule „episoade“ sonore din diverse arii de interes care pot fi savurate pe deplin atât de cei care îşi aduc aminte de duminicile în care în ţara noastră circulau fie maşinile cu număr par fie cele cu număr impar, dar şi de cei născuţi cu MP3-ul în braţe.  Cele peste zece minute ale acestei piese reuşesc să creeze o amtosferă de basm, iar Smoke and mirrors „duce“ discul spre sonorităţile clasice ale jazz-ului. Abordate însă într-o manieră fresh de tinerii muzicieni timişoreni. Pe parcursul celei mai lungi piese ale acestui disc, Brown, ascultătorul are ocazia să savureze rând pe rând contrabasul lui Csaba Santa la adevărata sa valoare, percuţia „exact cât trebuie“ a lui Radu Pieloiu, dar şi prestaţia lui Sebastian Spanache.  Probabil cea mai interesantă piesă de aici este Bizarre Mode.  O adevărată excursie în lumea improvizaţiei în care cei trei membri ai trupei par a fi detaşaţi complet de lumea în care trăim şi-n care artificiile sonore se succed cu o viteză ameţitoare pe alocuri. După cum îi şi spune numele,  Meditation, este momentul de reverie al albumului, iar cele două minuţele şi jumate ale piesei de final, End of a lifetime, reprezintă un finish oarecum enigmatic. Alături de colaboratorii amintiţi, pe disc mai apar George Dumitru, Alex Simu şi Berti Barbera. Deşi n-am pretenţia să fi ascultat absolut toate albumele de jazz scoase în ultima vreme în ţărişoara noastră, cred că nu risc prea mult afirmând faptul că Sebastian Spanache Trio a editat cel mai solid disc din acest gen din ţărişoara noastră, de ceva vreme încoace. Fiindcă românul s-a născut poet şi-n ultima vreme există tot mai multe voci care etichetează gratuit apariţiile discografice, trebuie să precizez că în umila-mi părere ceea ce practică Sebastian Spanache Trio nu poate fi încadrat nicidecum în nu jazz, cum am avut ocazia să văd scris pe ici pe colo. E mai degrabă o abordare „fresh“ a jazz-ului clasic. Desigur, acest fapt nu ştirbeşte cu nimic din prestanţa acestui disc, pe care îl recomand cu căldură oricărei urechi iubitoare de frumos.
Linkuri utile: http://cdn.untergrund.net/trio/
                   https://sebastianspanachetrio.bandcamp.com/

Gabi Delgado - 1

După 28 de ani de pauză, Gabi Delgado revine pe scena muzicală cu un album solo care are toate şansele să devină unul dintre cele mai interesante albume ale anului 2014, pentru cei care au auzit vreodată de D.A.F. sau de muzica EBM. Deşi după apariţia albumului său solo Mistress în 1986, Gabi a mai cochetat cu proiectele Delkom şi DAF/DOS materialul acesta discografic este „ceea ce trebuie“ (dacă-mi permiteţi o expresie „de stradă“) fiindcă reuşeşte să updateze cât se poate de meseriaş sound-ul minimal al perioadei de aur Deutche Amerikanische Freundschaft (mă refer aici la discurile Alles is gut şi Gold und liebe) cu ritmurile folosite în diversele stiluri ale muzicii din zilele noastre. Deşi trecerea asta a lui Gabi spre beat-uri moderne s-a produs încă din mijlocul anilor 80 (puţini ştiu că vocea proiectului D.A.F. a organizat alături de Westbam prima patrecere house din Germania, în 1986!) şi a continuat şi în proiectul DAF/DOS (cu memrorabila piesă Ich glaub ich fick dich später), de această dată artistul reuşeşte să vină în faţa fanilor cu un produs cu adevărat  fresh. Nu vă speriaţi, nu e nici dreamhouse, nici bass, nici post dubstep: e electronic cu E mare. Pentru cei neiniţiaiţi, paleta sonoră se învârte undeva între EBM, old school techno şi punk (acesta din urmă mai mult prin atitudine, decât prin sound). Frumuseţea constă în felul în care diversele direcţii muzicale sunt amestecate. În melanjul bine structurat care provoacă stări de bine urechii. Desigur, nostalgicii D.A.F. n-au nevoie de nicio recomandare pentru a savura acest disc. Care poate fi devorat şi de urechile obişnuite doar cu track-urile inventate cu ajutorul unei tone de VST-uri, care populează spaţiul muzicii electronice contemporane. După această audiţie, urechile curioase de aprofundare pot sălăşlui şi pe discografia D.A.F. şi vor avea surpriza să descopere câte proiecte din zilele noastre s-au inspirat din acele vremuri. Fiindcă lucrurile bune încep întotdeauna cu un Waw, prima piesă, Neosexy, reuşeşte să te acapareze din primele acorduri. Uşurel te acomodezi cu nişte texte primitive dar de efect ( „Neues deutche madchen in der neuen stadt“... Du bist so schön und virtuell, neosexuell!") şi începi să visezi cu ochii deschişi. În care unele pasaje îţi amintesc de Kraftwerk.  Piesa secundă te face să rămâi în aceeşi stare, cu menţiunea că melodia „Traum“ (Visul) este un exemplu concludent al simbiozei dintre vechi şi modern pe care o îmbrăţişează acest disc. E, dacă vreţi o combinaţie fericită între avangardismul muzicii minimal şi incolorele ritmuri prezente din plin în sound-urile electronice de astăzi. Vei constatat şi o referinţă la albumul Alles ist gut al celor de la D.A.F. căci „ich will das du mir sagt....das alles gut ist“. Fiecare cu visul lui. Aşa cum la un moment dat britanica Florence Welsh a declarat că visul ei este să apară pe scenă la vârsta de 60 de ani îmbrăcată într-un robot, „traum“-ul lui Gabi Delgado gravitează în jurul acestui enunţ simplist: totul e bine. Una din piesele care seamănă destul de mult cu D.A.F. este Sexkamikaze, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Science Fiction Liebe, o piesă cât se poate de atipică, în care sound-ul e mult mai apropiat de Giorgio Moroder decât de Front 242. Odată cu Nebelmaschine, ascultătorul este târât cu sau fără voia sa în beat-urile care alcătuiesc marea majoritate a curentului techno din zilele noastre, esenţa acesteia fiind sintetizată prin ultimele cuvinte din text: „tanzt fur mich“. Un alt moment cât se poate de inspirat al discului este Puppen, care însă are o urmare mai puţin fericită, Alles gute zum geburstag, fără îndoială cel mai slab moment de aici. Printre compoziţiile care te cuceresc din prima se mai numără Die zukunft şi Lippenstift, aceasta din urmă fiind genul acela de melodie care nu are cum să te facă să stai locului în cazul în care nu eşti imobilizat. Spre deosebire de legănarea aceea fără noimă care se numeşte dans în zilele noastre, „Tanzen brutal“ e un pogo pe ritmuri electronice, o piesă care cu siguranţă îţi dă aripi. Pe ici pe colo, sesizezi şi momente în care îţi aduci aminte de vremurile în care The Prodigy erau pe cai mari cu Firestarter, ca de exemplu în The neuen barbaren sau Langweilig. Desigur, mult mai altfel, mai EBM style. Făcând abstracţie de cele două remixuri de la final (piesele 19 şi 20), discul ăsta se termină cu Barbarella. Un experiment de mare efect, care are ceva din „Der Räuber Und Der Prinz“, dar şi niţel ceva din nebunia unor experimente electronice de genul Caribou din zilele noastre. E un final glorios, care te face să dai repeat la întregul Eins. Dincolo de temele care gravitează în jurul dragostei neîmpărtăşite, a sexului sau a Science Fiction-ului, muzica lui Gabi Delgado e încântătoare prin energia pe care o degajă. Fiecare notă a pieselor sale are ceva de spus iar compoziţiile degajă tensiuni şi răsturnări de situaţie. E un album grenadă, gata să explodeze. Fiţi pregătiţi să-l savuraţi aşa cum se cuvine. 

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

Trust - Joyland

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertizează din start că nu ai de-a face cu o înşiruire de beat-uri trendy peste care au fost turnate alandala câteva texte idioate. E mai mult o piesă „cărămidă“ care construieşte fundaţia pentru track-ul secund, „Geryon”, un synthpop la graniţa dintre muzica electronică şi cea numită impropriu „goth“. Odată cu această piesă, simţi tot mai acut noţiunea de „trust“. Carevasăzică, de aici, fie te laşi pe mâna canadianului (care adeseori te poartă în lumea celor de la Crystal Castles), fie o laşi baltă şi te apuci să asculţi ceva care face furori prin topuri. Următorul track, Capitol are darul de a sublinia şi mai mult „întunericul“ orchestraţiilor specifice Trust. Ţipătul înspăimântător de la începutul melodiei e urmat de un melanj sonor mirific pe alocuri. Textele de aici au darul de a adânci misterul dat de aranjamentele „reci“ şi adesea se învârt în sintagma „No light - All night, all night, all night“ cu care începe acest track. Fiindcă după furtună urmează adesea un curcubeu, piesa care dă titlul acestui album are darul de a aduce „lumina“. Să nu vă închipuiţi că Trust cochetează cumva cu conceptul de happy people al melodioarelor menite să descreţească frunţile melomanilor de ocazie. Deşi e cea mai „melodioasă“ piesă de aici, Joyland nu ar reuşi să-şi găsească locul în playlist-ul vreunui radio comercial de pe la noi nici măcar în toiul nopţii. Printre momentele cu adevărat sclipitoare ale acestui disc se numără fără îndoială şi „Are We Arc?”, o superbă explorare în diverse zone electronice care emană bun gust prin fiecare notă a ei. Sunt şi momente mai puţin cum ar fi Icabod sau Lost Souls/Eelings sau Peer Pressure. Care pot fi sărite lejer, căci momentele bune continuă cu paranoia sonoră din “Four Gut” sau cu single-ul “Rescue, Mister”, care deşi nu e taman printre cele mai faine creaţii de aici, e de ascultat cu volum. Cum era de aşteptat şi finalul Barely e din cale de afară de original şi drăgălaş. Per ansamblu, Joyland merită ascultat la volum măricel, fiindcă îţi oferă de fiecare dată noi şi noi motive de „joy“. Indiferent că numim chestia asta „coldwave,” “goth synthpop“ sau “witch house”, muzica asta e cât se poate de nealterată de trenduri. Dacă ar fi să-l citez pe Robert Alfons, canadianul în care merită sp avem încredere, discul ăsta e influenţat de coloanele sonore ale jocurilor video, acid house şi techno, Kate Bush şi Elizabeth Frazer din Cocteau Twins. Dacă e să vă zic eu, discul ăsta îţi provoacă cam aceleaşi stări şi trăiri pe care le ai după vizionarea serialului Twin Peaks. E magic, subteran, altfel. E ceea ce trebuie, pentru orice meloman care caută exprimări artistice dincolo de clişee.

Laibach - Spectre

Mi-e greu să imaginez ce reacţie ar putea provoca noul videoclip al celor de la Laibach în cazul în care eşti unul dintre oamenii care n-au auzit niciodată de celebrii sloveni înfiinţai în 1980. The Whistleblowers a fost filmat de regizorul norvegian Morten Traavik în Lituania cu o cameră de filmat sovietică şi acompaniează o melodioară atipică pentru Laibach. Chiar dacă în zilele noastre folosim cu mult prea mare uşurinţă termenul de „cult“, cei de la Laibach cu siguranţă merită etichetaţi cu această particulă. Slovenii care adeseori au fost în centrul unor acuze mai mult sau mai puţin fondate, fiind inclusiv catalogaţi fascişti (şi care au declarat la un moment dat că „suntem doar atât de nazişti precum a fost Hitler pictor“) revin după opt ani de pauză de la ultimul lor material de studio cu Spectra, un disc interesant, care deşi nu poate fi aşezat alături de capodoperele lor, emană bun gust. După căderea comunismului în Europa de Est, mulţi au prevăzut vremuri grele pentru celebra trupă slovenă, dar lucrurile nu s-au derulat aşa, căci oamenii demonstrează că şi-n vremurile noastre au ceva de spus. Pe plan melodic lucrurile-s mai aşezate, dar mesajele rămân în aria lor specifică. E şi cazul piesei Eurovision cu al ei refren „Europe is falling apart“, în care oamenii ne spun că în lipsa războiului punem la îndoială pacea (In the absence of war/We are questioning peace/In the absence of god/We all pray to police). Actul artistic al celor de la Laibach s-a situat dintotdeauna în zona protestului, chiar dacă compoziţiile lor nu sunt neapărat protest – songs aşa cum le ştim de la alţii. Amestecul lor de EBM cu industrial te duce cu gândul la Rammstein, dar comparaţia se opreşte aici. Sau ca să-i citez pe sloveni: „Rammstein sunt un fel de Laibach pentru adolescenţi“. Printre compoziţii se regăseşte şi  “Resistance is futile“, în care oamenii ne atenţionează în stilul lor specific că  „we suck your culture, brains, energy… we are Laibach, and you will be assimilated… existence as you know it is over!”. Marea artă în cazul celor de la Laibach este aceea că  la ei totul este important. Text, muzică, „image“.....Alături de începutul atipic, ascultătorul e vrăjit şi cu un final care te pune pe gânduri. „I believe in a better world/I believe in a better place/I believe in brotherhood, equality and freedom/I believe in happiness for all“ nu e tocmai un text „obişnuit“ din visteria trupei, dar descrie perfect noţiunea Laibach. E o melodie care îţi lasă întrebări, te face să gândeşti. Iar la lăsarea serii, cauţi semnificaţiile acestor versuri.După cum zic şi ei în aceeaşi Koran: „When the sun goes down again/And the moon is shining bright/There are all these questions on our mind“. Ca şi în cazul restul creaţiilor, şi acest material discografic e prea complicat pentru a fi degustat „pe fugă“. Nu e destinat defel celor care caută exprimări muzicale facile, căci pentru a-l înţelege, trebuie să-i acorzi atenţie sută la sută. Nu e chiar cel mai bun album din cariera Laibach, dar cu siguranţă e unul din acele discuri care merită ascultate pe-ndelete. Iar Laibach rămân şi-n 2014 nişte oameni care ocolesc cu bună ştiinţă clişeele şi pun „pe masă“ în faţa celor interesaţi un disc interesant. Pentru fanii trupei, o informaţie utilă ar fi aceea că discul se va lansa şi-n apropiere de Timişoara, pe 16 aprilie. La Budapesta, la celebrul A38.

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos. 

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.

The Vintage Caravan - Voyage

La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, dar care sună cât se poate de fresh în interpretarea acestor puştani. Do you remember are toate atu-urile unei piese lente memorabile, iar piesa care beneficează şi de un videoclip inspirat „Expand your mind“ are cele mai bune părţi din energia unor nume ca Cream sau Jimi Hendrix şi „curge“ cât se poate de inspirat. Chiar dacă la capitolul inovaţie băieţii ăştia nu vin cu absolut nimic, felul în care îşi combină rădăcinile e unul de admirat, iar rezultatul aşijderea. Revenind la cele nouă piese ale acestui debut, "M ARSWATT" e unicul moment  care nu-şi prea găseşte rostul în acest tracklist, fiind o piesă de umplutură. Fără îndoială, cireaşa de pe tort este Winterland, un track care te duce cu gândul la vremurile bune ale celor de la Pink Floyd. Penultima piesă Midnight Meditation ar putea fi confundată cu oricare din piesele celor de la Motorhead, dacă faci abstracţie de voce. Finalul acestui material discografic, 'The King's Voyage' e unul cât se poate de dement. În cel mai pozitiv mod cu putinţă, căci în cele 12 minute ale piesei găseşti doze de nebunie psihadelică comparabile cu Echoes-ul celor de la Pink Floyd.  Deşi există porţiuni în care trupa asta se cam repetă, albumul Voyage e unul deosebit de inspirat. Deşi există o sumedenie de trupe care s-au urcat în valul ăsta de nostalgic – rock, trupa asta are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor va reuşi să facă valuri cu compoziţiile lor. Merită pe deplin. Şi când te gândeşti că băieţii ăştia cântă într-un asemenea fel la 20 de ani.....